Trauma metalica

Metalhead (2013)

In mitologia nordica, Baldur este zeul luminii, al bucuriei si puritatii. Este numele pe care il poarta in film un baiat dintr-un satuc din fundul Islandei, intamplator fan al heavy metal-ului. O fi ascultat si altele, dar Judas Priest era trupa lui preferata, nu apucam sa aflam prea multe despre background-ul muzical pentru ca moare in primele cinci minute ale filmului. In ziua cand isi gaseste sfarsitul intr-un stupid accident de tractor sub privirile surorii mai mici, Hera, ea isi pierde nu doar un frate, ci toata inocenta varstei. Isi arunca pe foc rochitele pastelate si incepe sa poarte tricourile lui negre cu logo-uri ale trupelor, sa asculte muzica lui, sa invete sa cante la chitara lui, sa-i preia pasiunile si interesele. Este felul prin care intelege sa-l pastreze viu, sa duca mai departe amintirea fratelui mai mare. 

Ca fan al genului si culturii metal, de cand a aparut filmul, de acu' 2 ani, il aveam pe lista "musai". Si era un film cu care imi doream sa empatizez, mai ales ca tot citisem ca e de neratat pentru cei care se invartesc prin underground-ul de gen. De empatizat, n-am reusit pana la urma sa o fac decat cu coloana sonora si, retrospectiv privind, chiar nu cred ca era nevoie de un film ca sa ascult niste Savatage, Megadeth, Judas Priest sau Sólstafir.

Hera, elementul central al filmului, este doar o adolescenta derutata si confuza care preia latura teribilista, de show off a fenomenului. Uraste tot si pe toti, recurge la acte de violenta pentru a atrage atentia asupra sa, portretizeaza ca la carte viziunea exterioara a metalistului rebel, sociopat si periculos, care descinde in discoteca doar pentru a face pogo printre tineri cuminti cu figuri de tocilari si pensionari iesiti la dans si mai da si foc la cate o biserica, pentru ca asa a vazut la televizor ca faceau altii in Norvegia, se vopseste pe fata din acelasi motiv, ca era la mode corpse paint-ul in Norvegia. Casetele audio nu erau un indiciu suficient pentru a plasa cu exactitate in timp actiunea, insa asa m-am lamurit ca avem de-a face cu anii '90-'95, cand descreieratii din Bergen, Varg Vikernes si baietii de la Mayhem, inainte sa se omoare intre ei, scriau nu doar istoria black metal-ului ci isi faceau si de cap de cap creand asocierea dintre metal si satanism pe care nimic nu o mai spala in mintea unora. 

Si ma intorc din nou la Hera si la clisee: trimite o caseta audio cu inregistrarile proprii unei case de discuri din Norvegia si - surprize, surprize - niste baieti se infiinteaza la usa ei din catunul izolat, dati pe spate de calitatile sale muzicale sau poate de atmosfera creata in "studioul" unde si-a inregistrat piesele, grajdul familiei, avand ca fundal sonor mugetele vacilor. Nu ma intrebati cum reusesc in cateva zile sa o puna si de-un concert impreuna, in fata acelorasi pensionari locali printre care artista facea pogo cu ceva timp in urma.

Dand deoparte insiruirea de stereotipii, ramanem cu un personaj traumatizat care incearca orice pentru a ramane pe linia de plutire: se face ca fuge de acasa, incearca sa se apropie de credinta prin intermediul popii fan Venom, insa atunci cand el ii respinge avansurile erotice da foc bisericii, parca s-ar face o sotie casnica, dar nici asta nu-i iese, nu-i destul de hotarata nici sa se sinucida, nici sa traiasca. Sa zicem ca ar fi un film despre doliu, izolare, singuratate, si cadrele sunt in ton cu asta: din toata frumusetea Islandei, noi nu vedem decat campii vaste si pustii si ferma izolata a familiei, un peisaj la fel de dezolant ca si tonul apatic si inghetat al intregului film. Care, in sine, nu ar fi ceva rau daca personajul nu ar fi la fel de monocolor ca intregul decor si daca intreaga poveste nu ar ramane la fel de fixata in propria-i inertie ca si Hera, incapabila sa-si vada parintii, la fel de afectati ca si ea de pierderea fiului. Prin prisma tuturor intamplarilor, deznodamantul se contureaza usor penibil si derizoriu. Atat?! Este nevoie ca Hera sa fie bagata in seama de trei blecotaci norvegieni pentru a-si regasi pofta de viata si a-si transforma parintii in fani Megadeth intr-o dezlantuire a frustrarilor deloc convingatoare?! 

Stiu ca reactiile produse de durere sunt imprevizibile, greu de sondat si imposibil de blamat, dar nu pe ele le condamn, ci filmul in sine, pentru platitudinea scenariului, pentru a incerca sa se vanda ca un film despre metalheads cand, de fapt, are in centru recuperarea dupa doliu, intr-o forma simplista, lipsita de idei si inovatii. E un film la fel de derutat ca si personajul. Si ma tem ca unii ar putea intelege din film ca black metalul este o forma de suferinta de care cei afectati trebuie sa fie "vindecati", ceea ce ar fi o alta prostie... Meh!