Ping-pong cu capra vecinului

Paula Hawkins - Fata din tren 

Am vrut sa-mi dau sansa de a-mi largi orizonturile de lectura si am inceput sa citesc acest aclamat bestseller fara prejudecati legate de gen, cu atat mai mult cu cat unul dintre exponentii sai de frunte, Stephen King, imi placea inainte sa inceapa sa scrie caramizi groase si diluate ca substanta. Genul programului, vorba televizorului, ar fi thriller, unul despre care prefer sa zic fara rusine si complexe "nu am citit cartea, dar am vazut filmul". Cum spuneam, am cautat o deschidere spre alte zone literare, mai ales ca nu m-a costat nimic, volumul mi-a sarit in ochi intr-o biblioteca de familie, in general plina cu carti vechi, de dinainte de '89. Stiu si cine a citit-o si probabil nu va fi de acord cu parerea mea :). 

Rachel, eroina principala, mi-a fost antipatica de la inceput. Este genul de femeie careia imi venea sa-i strig "get a life si nu ne mai plictisi cu frustrarile tale". Pe drumul de la (fostul) serviciu spre casa prietenei la care locuieste si invers, cu un tren de navetisti, spioneaza in fiecare zi locuitorii unei case. Par sa formeze cuplul de vis, in vila de vis din suburbii, asa ca Rachel traieste prin si pentru imaginea scenelor cotidiene pe care le urmareste derulandu-se in fuga, pe fereastra trenului. Jason si Jess par sa fie acei eroi de soap opera pe care unii ii urmaresc in trecerea monotona dinspre o zi spre alta, egala, fara speranta unui imprevizibil fericit, pe ecranele televizoarelor, ca sa afle la un moment dat ca si bogatii plang si sa se simta ei insisi mai bine in mizeria lor sufleteasca. Apoi ajunge acasa, se imbata si-i trimite mesaje plangacioase fostului sot. Previzibil, Megan si Scott, adica "Jason" si "Jess" sunt total diferiti de cum si-i inchipuie Rachel. 

Si intervine vocea lui Megan, deruland, intercalata cu cea a lui Rachel, aceeasi poveste a nefericirii si iluziilor, proiectandu-si aceleasi asteptari proprii asupra celorlalti. Ambele sunt persoane care se evalueaza prin prisma privitorului si proiecteaza asupra lui propriile convingeri, isi baga nasul in vietile celorlalti, indreptandu-se fericit spre o batranete in care vor deveni baba ce se uita pe vizor in lipsa altceva mai bun de facut prin casa... Sunt unite apoi de o a treia femeie, Anna, actuala sotie a fostului sot al lui Rachel, ce incepe si ea sa-si faca auzita vocea de la un punct. Si ghiciti ce: a tunat si le-a adunat! 

V-ati dat seama ca e o carte a imediatului si efemerului, pe care il poti uita cand o inchizi, a insignifiantului, cu personaje mai preocupate sa traga cu coada ochiului in vietile vecinilor pentru ca intr-a lor nu se intampla nimic interesant, la fel de usor de citit ca un ziar de barfe si la fel de usor de uitat, ce exprima puncte de vedere alternative pe voci nedistinctive intre ele. Am dus cu greu pana la capat, fara entuziasm, acest chick lit slab deghizat in thriller bun, tot asteptand lovitura de teatru, tot sperand ca se va schimba ceva pe parcurs, macar la nivelul primar, al actiunii, poticnindu-ma de ceea ce eu numesc retorica siropului, de of-urile celor trei individe fade: 

"De ce nu pot sa gasesc ce vreau? De ce nu pot barbatii sa-mi ofere ce caut?" "Cine imi poate garanta ca, odata ce voi fugi, nu imi voi da seama ca nici asta nu mai e destul? Cine imi poate spune ca nu voi ajunge sa simt exact ceea ce simt acum, cu nu sunt in siguranta, ci ca sunt sufocata, prizoniera? "

Nu s-a schimbat nimic, nici macar exercitiul romanului politist, joaca de-a Gone Girl si de-a "gaseste vinovatul inainte sa-ti spuna autorul" nu m-a atras, pentru ca toate personajele erau de o platitudine ce nu mai invita deloc in dansul lor. Ma intreb cum a prezentat Stephen King cartea asta ca pe "roman de suspans remarcabil. M-a tinut treaz o noapte intreaga".  Ce? Remuscarea de a trebui sa o recomande?

Concluzia mea e ca refuz sa cred ca asa se scrie un roman de suspans de calitate. Refuz sa cred ca este intr-adevar vorba de un roman de suspans. Paula Hawkins are prea multe clisee de chick-lit adresat casnicelor plictisite, ii lipseste umorul si ironia chick-lit-ului adresat corporatistelor nelinistite, aducandu-ne in atentie protagoniste banale si confuze ce-si cauta identitatea raportandu-se la aparenta sau la existenta celorlalti, in cautarea vietii perfecte, a refacerii unei identitati sociale distruse, a stimei de sine scazute. Motivul? intotdeauna acelasi, cherchez l'homme. Femeia urbana si moderna din aceste carti se defineste prin barbatul care le iubeste sau nu, la care ofteaza in taina ori de care-si aminteste nostalgic. Abordarea la persoana I e trucul arhicunoscut menit sa obtina participarea si identificarea cititoarei sau a cititorului naiv care si-a inchipuit ca a dat de un roman cu tensiune si s-a trezit prins intre trei femei chick-lit suferinde. Dragostea, relatiile, dependentele, prieteniile sunt aspectele la care se reduce natura umana in cartile de gen, insa totul e exprimat foarte light, sa nu cumva sa oboseasca cititorii. Aici, pretentia de inteligenta s-a transferat in intentia de thriller si a rezultat o carte plata, comuna, nederanjanta daca nu o percepi ca pe o pierdere de timp. La mine, tratamentul pentru a nu fi chiar o pierdere totala de timp a fost sa scriu despre ea ca sa-i pot feri pe altii, daca suntem pe aceeasi lungime de unda literara :).