Familia pe care ti-o alegi

  

Rebecca Makkai - Marii increzatori 

 

Preluand in titlu sintagma prin care Scott Fitzgerald isi definea generatia, romanul Rebeccai Makkai construieste o frumoasa poveste despre prietenie si solidaritate, inceputa la jumatatea deceniului al noualea din secolul trecut la Chicago. Este perioada in care SIDA incepe sa faca ravagii, in special in randul comunitatilor gay. Asa se si deschide cartea, cu o petrecere dorita chiar de cel raposat, in timp ce sobra slujba de inmormantare tinuta la biserica este rezervata numai membrilor familiei, ce il repudiasera din cauza orientarii sale sexuale. Singura care nu l-a abandonat a fost sora sa, Fiona, ce prefera sa ia parte la priveghiul-petrecere organizat de prieteni, nu la slujba oficiala. 

Intre perspectiva centrata asupra lui Yale, care-si vede primul dintre prieteni rapus de teribila boala la jumatatea anilor '80 si aceea a Fionei, aflata la Paris in 2015 in cautarea fiicei sale cu care a pierdut legatura dupa ce aceasta, impreuna cu partenerul ei, s-au alaturat unei secte, gasim o carte densa, ramificata, ce reconstituie impecabil o atmosfera rezumata de unul dintre personaje ca o referinta la Masca Mortii Rosii a lui Poe: "afara bantuie moartea iar noi petrecem de minune."

Ca sa nu prelungesc suspansul, va spun de la inceput: daca ati citit si v-a placut O viata marunta de Hanya Yanagihara, este o carte cu care aduce ca atmosfera, dar este muult mai bine scrisa, mai vie. Are intuneric - si nu este nevoie sa spun in 2021 cum iminenta unui virus, cu consecinte mai devastatoare decat cel care ne bate la usa in ultimul timp modifica existente, lasa goluri, creeaza temeri, ingrijorare, insingurare - dar are si multa lumina, speranta. Este o carte ce-si trece cititorii prin toata paleta de emotii umane, alcatuind o fresca pulsand de viata, puternica, a unei epoci marcate de o boala fatala. Trecem alaturi de personaje prin furie, panica, teama de a pierde pe cineva drag si neputinta cand chiar se intampla, dar le sorbim avid si dorinta de a trai, solidaritatea, iubirea, speranta, compasiunea. Este un mix de disperare si incredere, de tragism si optimism, intr-un roman in care ne intersectam cu multe personaje, dar chiar si cele efemere capata adancime. Autoarea stie sa le defineasca si sa produca impact printr-un gest, o concisa caracterizare fizica, o replica. Sunt reale, sunt smart, si diferenta pe care o face Rebecca Makkai fata de cartea amintita anterior este ca a inteles perfect ca, dincolo de o tema pregnanta, sunt importante si accentele, nuantele, constructia. 

Ce poate fi mai rau decat sa ai 30 de ani si sa iti vezi prietenii stingandu-se, purtand pe corp stigmatul necrutatoarei boli, ca intr-un joc de domino in care oamenii-piese incep sa se prabuseasca iar cei mai de departe incearca sa se bucure de putinul timp ramas, se ingrozesc sau spera ca nu se afla pe traiectoria de cadere, ca lor nu li se va intampla asa ceva? Si totusi lucrurile au o ciclicitate a lor, aceasta generatie damnata se aseamana cu aceea a anilor '20, cu care are o punte de legatura. Nora, matusa Fionei, a trait-o din plin, la Paris, in preajma altor "increzatori", precum Modigliani, Foujita, Soutine... O generatie care a trait tumultuos dupa ce a iesit dintr-un razboi pentru a pieri apoi macelarita in altul.

Un lucru nu foarte des intalnit la cartile construite pe doua planuri temporale este ca ele sunt echilibrate, la fel de interesante, se intersecteaza firesc si se completeaza, cel recent aducand noi nuante asupra intamplarilor petrecute cu 30 de ani in urma. Impreuna, alcatuiesc un roman plin de empatie, ce ne pune in fata suferinta, dar si modul in care prietenii pot deveni familia pe care unii nu o mai au pentru ca i-a renegat, oferind acceptarea si iubirea de care fiecare are atata nevoie. Exista prietenii durabile, dar si tradari, momente cand iti dai seama cat de putin ii cunosti pe cei de alaturi. Si totusi: "De cand se imbolnavise, se gandea din ce in ce mai mult la oameni in acest fel (...): nu ca la suma tuturor dezamagirilor, ci ca la toate inceputurile pe care le reprezentasera, la toate promisiunile." 

Este paradoxal cum o carte atat de trista (asta si pentru ca atunci "cand spui o poveste in intregime, inevitabil ajungi la ceva macabru. Toate povestile se termina la fel, nu?") poate genera atata optimism, atata speranta. Rebecca Makkai a gasit tonul potrivit pentru a-si transporta cititorul in acest vartej al vietii, marsand pe emotiile universal valabile. Nu conteaza ca esti gay, iesit din dulap (cum ar spune englezii), inca ascuns acolo, eventual dupa fustele unei respectabile sotii care sa asigure un statut social acceptat, ori confuz, incapabil de a-ti accepta adevarata identitate sexuala, ori straight pentru a te lasa fascinat de carte. Asa cum nu a contat faptul ca autoarea nu provine din randul comunitatii gay, de care insa a reusit sa se apropie cu empatie si intelegere, aducand un omagiu celor disparuti, dar si celor ce, supravietuind, au ramas cu un loc gol in suflet pe viata. Si a gasit exact tonul potrivit, in masura sa emotioneze tocmai pentru ca nu cade in afectare, sa aiba impact prin modul retinut in care se consuma tumultul de trairi, cu mult haz de necaz si luciditate. 

P.S.: Am o nelamurire legata de traducere, o expresie care ma enerveaza "par brunet", vad ca se foloseste tot mai intens in limbajul coafezelor. Poate ma lamureste si pe mine cineva daca este corecta. In limba mea romana, "brunet" inseamna cu parul negru sau cu tenul de o nuanta mai inchisa (se pare ca si pentru asta nu se mai gaseste alt cuvant in traduceri decat "masliniu", pare consacrat si imuabil). Deci poti spune despre cineva ca ESTE brunet, dar ca are PAR brunet parca imi zbarleste un pic parul non-brunet de pe crestet...