Frica fara inceput si fara sfarsit

 

Samar Yazbek - Fata care nu se putea opri din mers 

 

"Am sfarsit prin a intelege ca nu voi putea sa ma opresc din mers. Nu mi-a fost insa clar de la inceput. Nu-mi amintesc cand am deslusit culorile sau cand mi-am dat seama ca am nasul mic si niste buze ca boabele de fistic, cum spunea mama. Nici cand am fost legata prima data nu mai stiu. Cand ieseam cu mama sa facem drumurile noastre obisnuite, imi lega strans o mana de a ei cu o carpa sau o sfoara. Insa cand mergea la lucru, folosea o franghie. Ma lega si plangea. A continuat sa o faca si sa planga pana intr-o zi cand a disparut."

Rima Salim al-Mahmudi, al carei nume apare o singura data in toata cartea, in trecere, ca o semnatura fugara pe un posibil desen al ei, traieste in Damascul transformat in ruine de razboiul civil si isi asterne povestile pe hartie, pentru ca glasul i-a amutit si oricum nu a mai ramas nimeni in jur sa o asculte. Toti cei pe care i-a cunoscut au disparut. Intr-un oras in care uniformele militare, punctele de control, huruitul tancurilor si suieratul bombelor, zgomotul amenintator al avioanelor, armele si teroarea devin o prezenta constanta a fiecarei zile, ea asteapta legata de mana intr-un subsol un deznodamant, o dezlegare de oroarea luptelor nesfarsite. 

Acest personaj ne povesteste in salturi, in cercuri concentrice de idei, cu reveniri si completari, cu o voce monotona ce accentueaza senzatia de izolare, de imposibilitate de strapungere a zidurilor create de cuvinte si teroare, experienta unui razboi ce inghite deopotriva combatanti si inocenti. Nu numai pentru  nevoia sa compulsiva de a merge, o nevoie metaforica de evadare din peisajul incarcat de durere si incertitudini,  cei din jur o considera nebuna. Nebuna nu este, dupa cum dovedesc randurile sale de o luciditate greu de suportat, alternata uneori cu naivitatea unui copil, insa mintea ei pare sa fi refuzat sa-si asume varsta adulta, sa se fi retras intr-un timp cand viata era normala, linistita. Daca ritmul si tonul au o cadenta uniforma, apasatoare, relatarea sa e una bazata pe contraste intre candoarea privirii si brutalitatea imaginii privite, intre realitatea cruda si fantezia de care Rima se agata cu fiecare ocazie. 

Se simte autoarea in cuvintele atribuite personajului, insa e ca un fel de pact cu cititorii, in care ei intuiesc ca vocea eroinei, pretins naiva, lasa multe puncte de suspensie, intr-o intelegere subtila a realitatii din spatele disparitiilor celor apropiati de ea. Drama sa o contureaza pe cea a unei intregi natii plecate in pribegie, pentru a scapa de dezlantuirea razboiului. 

Uneori prea copil intr-un trup crescut de-acum, aproape de femeie, Rima nu vrea sau nu poate sa creasca. Asa cum a refuzat sa vorbeasca si sa se opreasca din mers, refuza si sa devina adult, preferand refugiul intr-o lume cu accente imaginare, dorindu-si cumva sa evadeze, poate printr-o oglinda fermecata, intr-o realitate pasnica. Deseneaza si isi aminteste de lecturile sale (Alice, Micul Print, Gulliver, Kalila si Dimna), isi inventeza un limbaj simbolic, alcatuit dintr-un alfabet propriu si din desene ce dau forma senzatiilor, definind lumea in propriii sai termeni si in reprezentari vizuale inedite. Astfel, crampele pot deveni o padure de linii frante, ce creeaza unghiuri ascutite, iubirea - o multime de planete mici care danseaza si isi impletesc vartejul de lumina.  Pretentia de a-si structura intamplarile la care ne face martori se poticneste mai mereu de ganduri fulgurante ce o iau inainte, imaginile si senzatiile intiparite in minte fiind imposibil de reprimat. Este explicabil, intelegand unde si in ce conditii se presupune ca scrie aceste randuri.

Modul sau de a vorbi despre foame, singuratate, incertitudine, ce stau toate la baza unei senzatii continue de spaima, imbinand oroarea cu micile bucurii naive, face lectura suportabila, chiar daca simti textul ca pe un strigat inabusit de groaza. E un amestec de curiozitate copilareasca si descoperire a ororii ce nu are nici o legatura cu facila reteta cinematica de bestseller de razboi. Poate si pentru ca atunci cand ai trait in miezul lui il vezi un pic altfel, eroismul bombastic e inlocuit de senzatii reale, de un eroism marunt, de rezistenta si supravietuire, fara salvari miraculoase si intalniri providentiale.

E o carte dura, o marturie necesara, bogata in scene crude si detalii senzoriale. Aproape ca simti mirosul sangelui, al carnii in descompunere, aproape ca vezi cum culoarea violet poate ucide oameni. Stiu ca nu e bine sa condamni credintele si traditiile altora, ca a-i condamna pentru ele e un act la fel de fanatic ca si alahakbarismele lor, dar ceva mi se pare complet gresit intr-o realitate in care femeile au mai putine sanse de supravietuire decat barbatii in cazul unui atac chimic pentru ca religia interzice sa fie dezbracate in fata lor, chiar daca ar fi singura manevra salvatoare... 

Rima ne ajuta sa intelegem ca realitatea poate fi atat de cumplita incat cuvintele amutesc in fata ei, ca singurul mod prin care poate fi infruntata este evadarea din sine, din propria viata, in imaginatie. Cand ideile devin mai importante  si mai puternice decat oamenii, ei nu se mai pot face auziti decat transformandu-se in idei. Rima este o personificare a Fricii, una care poate contine si speranta, si refugiu, si neputinta, si iesire din sine in acelasi timp. 

Din pacate, cartea nu este doar o fictiune, chiar daca are si scene suprarealiste sau horror. Autoarea a asimilat ceea ce a vazut pe vremea cand nu fusese inca alungata din Siria, a ascultat marturiile altor exilati care, ca si ea, nu s-au mai putut opri din mers pana cand nu au ajuns la mii de kilometri departare de teroarea razboiului, pe care il poarta insa imprimat in minte si in priviri oriunde s-ar afla.