sâmbătă, 13 februarie 2021

Melodia linistii

 

Sound of Metal (2019) 

Printre atatea consumabile si seriale bingiuite in ritm de popcorn si in rontait de chipsuri, se mai strecoara si cate un film frumos, care imi atinge cinelul sensibil, ca doar n-o sa ii zic coarda cand eroul acestui film este tobosar. Si nu pentru ca ar canta metal, fiindca metalul dispare din peisaj dupa primele cinci-zece minute, cand Ruben (Riz Ahmed) incepe sa aiba probleme cu auzul. Dar, atat cat a fost, mi-am dat seama ca mi-ar fi placut sa vad un concert al trupei de post-doom/black pe care o are impreuna cu prietena lui, Lou (Olivia Cooke), chitarista si vocalista. Poate la DBE, intre zidurile cetatii din Alba Iulia, poate in alta parte, poate in alta viata cand concertele vor face din nou parte din normalitate. Lou are un timbru foarte interesant, un screaming angoasant, apasator ce se pliaza de minune pe atmosfera piesei, pe ritmul rapid al tobelor. 
Dar cam atat despre sunetul metalului pe care il compun cei doi in timp ce traiesc intr-un camper si strabat America in lung si-n lat in turneu. Pentru ca filmul nu este nici despre muzica lor, nici despre pasiunea cu care o traiesc, nici despre experientele unei trupe underground mereu pe drumuri, ci despre un om aflat in fata unei schimbari radicale si modul in care reuseste sa se adapteze noii realitati. Surzind, Ruben trece prin toate etapele posibile, de la negare la furie si disperare, de la acceptare si pasivitate la speranta. Iar Lou intelege inaintea lui ca viata nu mai poate continua la fel ca inainte, ca se afla la o cotitura majora de unde nu se stie incotro se va indrepta fiecare. Amandoi au un trecut incarcat cu abuzuri, din care si-au revenit gratie celuilalt, in cei patru ani de cand formeaza un cuplu in viata si pe scena. Urmele ei de pe brate, recunoasterea dependentei de droguri de catre el sunt marturii ale unui trecut agitat, ale unei prapastii din care s-au salvat, dar in care pot recadea oricand. 
In cautarea unei solutii care sa-l ajute sa negocieze cu noua realitate, in timp ce asteapta un posibil implant cohlear salvator, Ruben petrece o vreme intr-un centru de reabilitare pentru cei cu deficiente de auz, condus de Joe (Paul Raci), un tip care ii va calauza adaptarea la pierderea unui simt esential, mai ales pentru un muzician. Oamenii in mijlocul carora ajunge sa traiasca nu au nimic in comun cu tribul violent din filmul ucrainean cu acelasi nume, ci alcatuiesc o comunitate din care nimeni nu se simte exclus, fiind incurajati sa nu-si priveasca surzenia ca pe un handicap. Multi dintre actorii din film chiar sunt lipsiti de auz, Paul Rici insusi provine din astfel de parinti si este membru al unei trupe rock unde este vocal si interpreteaza muzica in ASL (limbajul american al semnelor). 
Ceea ce frapeaza cel mai mult in filmul lui Darius Marder, care semneaza si scenariul, un debutant in lung metraje ca regizor, este alternanta dintre lumea asa cum o stim, cu zgomotele ei de fond, cu muzica, ciripit de pasari, motoare de masini, clopote ce bat in turnuri, cafetiera ce ne insoteste discret diminetile, voci ce se amesteca intr-o rumoare de fundal si tacerea in care ne scufundam brusc, pentru a reveni apoi din ea intr-o lume distorsionata de noua perceptie, intr-o sintonie creata din suprapunerea sunetelor discordante. Intregul film se desfasoara ca si cum ai roti lent un buton de volum de la maxim (muzica din concert) la minim (tacerea deplina). Sunetul metalului poate fi sunetul unui gen muzical, dar si felul in care un mic dispozitiv electronic poate altera, modifica perceptia auditiva. Camera urmareste cu atentie atat perspectiva la persoana intai, a celui direct afectat, cat si la persoana a treia, a spectatorului, creand cu finete acea punte necesara intre lumea lui si a noastra. Este un film educativ, dar si unul frumos prezentat, care captiveaza prin perspectiva pe care coloana sonora o aduce imaginii, mentinand echilibrul intre privitorul normoacuzic si personajele filmului. Sa devii surd dintr-odata este ca si cum te-ai muta intr-o tara straina, careia nu-i cunosti nici limba, nici obiceiurile, nici codurile non-verbale. 
Riz Ahmed, nominalizat la Globurile de Aur ce se acorda in vreo doua saptamani, da viata unui erou cu aparenta impenetrabila ce-si consuma durerea si furia intr-un mod ce capata intensitate tocmai pentru ca e fortat de natura imprejurarilor sa se exprime altfel, cu o retinere clocotitoare, lipsita de emfaza, de multe ori fara cuvinte. Constrans sa-si regandeasca raportarea la lumea exterioara, la pasiunile si interesele proprii, chiar si la persoana de alaturi, Ruben (implicit interpretarea lui) duce filmul in spate, il ridica si, pe alocuri, il eclipseaza. Pentru ca dincolo de el, este doar un cadru de fond, alcatuit din zgomote, cuvinte, semne si taceri. Si daca la inceput modul sau de adaptare e unul practic, finalul devine mai simbolic, il pune in fata unei alegeri, implica mai mult latura emotionala, afectiva. 
Dar dincolo de drama personala, avem si un film despre comunicare, al carui limbaj devine unul comun cu cel al spectatorului, unul din filmele care nu se termina cu ultimul cadru, ci ramane cumva sa pluteasca in minte, ca o alta fateta a lumii in care ne inchidem tot mai mult in noi insine, surzi la ceilalti pentru ca nu vrem, nu putem, e un efort prea mare sau nu stim cum sa ii ascultam.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.