Emigratia ca un film horror

 

His House (2020) 

Un barbat, o femeie si un copil urmeaza drumul multor emigranti din Africa, inghesuiti in masini, apoi intr-o barca din acelea care naufragiaza cu zecile in Mediteraneana. Au plecat trei, au ajuns doi. Un barbat, o femeie. Din Sudanul macinat de razboi pana in Anglia. Fac parte din populatia dinka, triburi de agricutori si pastori masacrate de fortele guvernamentale. Pentru ei nu exista o Carte care sa contina adevarul si viata, ele se gasesc in natura, in lumea inconjuratoare, in spiritele ce iau temporar controlul asupra unui corp, lasand divinitatea sa comunice. In credintele lor exista si apeth, duhuri razbunatoare, ce-si cer inapoi ceea ce a fost furat, desfasurandu-si magia la adapostul noptii, exploatand vinovatia victimelor. 

Experienta migratiei este in sine una traumatizanta, horror, incepand de la a lasa in urma tot ce ai cunoscut (cu prieteni, familie, dar si cu teama de fiecare zi pentru propria viata), continuand cu un drum epuizant si plin de riscuri si terminand cu ajungerea intr-o lume straina. Insa Bol (Sope Dirisu) si Rial (Wunmi Mosaku, vazuta recent in Loki, intr-un rol total diferit, mai demult in The End of the Fucking World si In the Flesh si nominalizata la premiile BAFTA pentru rolul de acum) sunt hotarati sa faca totul pentru a se adapta, pentru a nu se mai intoarce in infernul de unde au plecat. Purtand cu ei in suflet amarul pierderii copilului in apele marii, trec rabdatori si hotarati prin lunga procedura a obtinerii dreptului de azil, incercand sa asigure comisia de evaluare ca sunt dintre the good ones. Iar intr-o zi se intampla. Sunt chemati pentru a li se repartiza o casa care, in ciuda aspectului darapanat, are un spatiu generos, parca prea mare pentru a fi adevarat. Si problemele nu intarzie sa apara: zgomote de origine necunoscuta, aparitii terifiante sunt doar inceputul a ceea ce pare un film horror marcat de cliseul casei bantuite. 

Dar dincolo de toata tensiunea pe care filmul stie sa o dozeze bine, sa o construiasca treptat, alcatuind amenintarea din jocul cu lumina si intunericul, cu sunete si vise, se ascunde altceva pentru ca, oricat de departe vei fugi, fantomele trecutului nu inceteaza sa te urmareasca. 

Protagonistii au acea retinere atat de necesara pentru a da profunzime sentimentelor cu care se confrunta, articuland cu atentie la detalii o interpretare ce contine o multitudine de straturi ale experientei cu care se confrunta strainul: neincrederea, ostilitatea si dispretul celorlalti, singuratatea, dificultatile materiale in conditiile in care nu au dreptul de a lucra si nici de a face mai nimic din ceea ce un om normal ar avea libertatea de a face in propria sa casa, nesiguranta zilei de maine, fiindca orice pas gresit, orice mic conflict ar putea conduce la deportare, frica pentru viitor, dar si acuta senzatie a pierderii, a desprinderii de radacini, traume ce trebuie tinute sub control pentru a nu crea senzatia unei instabilitati emotionale ce i-ar putea trimite inapoi, in infernul de unde au fugit. Straini intr-o lume straina, neprimitoare, suspicioasa, cei doi ajung sa se simta straini si in ceea ce sperau ca va fi casa lor. Este un alt inceput, o alta sansa, dar pentru a putea sa se bucure de ea trebuie sa se confrunte cu monstri nestiuti, cu propriul trecut, cu credintele ce i-au format si ii insotesc pe lungul drum pe care au pornit.

 Acest debut in lung metraj al regizorului si scenaristului Remi Weekes m-a surprins intr-un mod foarte placut, se pare ca  nu doar pe mine, juriul BAFTA i-a acordat pe buna dreptate premiul pentru debut. A iesit ceva diferit si mult mai bun decat ma asteptam cand am inceput sa ma uit la film cu gandul ca voi primi o portie de horror relaxant si fara pretentii. Preluand conventiile genului horror, unul considerat mai de nisa si de categoria B, reuseste sa disece un subiect serios al lumii in care traim, sa construiasca o drama psihologica si sociala, o metafora a dezradacinarii si a tumultului de sentimente pe care ea le genereaza, cu o viziune careia nu-i lipseste o anume poezie tragica, ce adauga straturi vizuale si simbolice peste ceea ce, la origine, ar parea povestea a doi emigranti in lupta cu fortele malefice. Pentru mine, ca fan al horror-ului, nota exotica a folclorului african din care isi trage substanta, modul in care teroarea se desprinde din intuneric si interpretarea ar fi fost suficiente pentru a-l considera un film bun pentru genul sau. Nu este insa un simplu produs de consum, ci depaseste barierele si conventiile genului, devenind o explorare sociala a fenomenului migratiei, dar si una psihologica a vinei supravietuitorului, ceea ce il transforma intr-un film bun. Indiferent de gen.