O zi din viata unui om

  

Florin Lazarescu - Noaptea plec, noaptea ma-ntorc 

 

Sase ani au trecut de la ultima carte publicata de Florin Lazarescu si iata ca acum revine cu un nou roman, unul axat in jurul unui personaj, Pavel, un barbat aproape de varsta pensionarii, tata a doi copii, care in fiecare dimineata se trezeste la ora 4 pentru a face naveta in orasul din apropiere, unde lucreaza in constructii. Prin interactiunile sale, prin oamenii cu care se intersecteaza pe parcursul cartii, el nu este doar personaj central, ci si unul martor, al vremurilor si cutumelor noastre. Sunt (inca) timpuri cand oamenii pot iesi la pensie anticipat numai daca achita "dreptu' " la doctor, cand unii ajung la sinucidere din disperarea suprema de a se vedea falimentati de banci, cand romanii pleaca sa lucreze afara in timp ce santierele romanesti se umplu de vietnamezi care "ne iau locurile de munca", cand birocratia e greoaie si agresivitatea in trafic prezenta, intr-o atmosfera generala de ciupeala si mica intelegere, din care nu lipsesc mistocareala si glumele incorecte politic, dar nici bullying-ul la locul de munca si conflictul mocnit dintre generatia care tanjea dupa banane si cea a supelor crema cu mere caramelizate si ghimbir, a burgerilor "cu pleurotus la cuptor si o suta de chestii pe langa".

Poate ca multi dintre noi au sau au avut in familie un Pavel: un bunic, un unchi, un tata onest, muncitor, ce si-a petrecut o mare parte din viata in comunism si apoi a incercat cum a putut sa se adapteze transformarilor unei lumi bazate pe concret, pe munca fizica, intr-una a serviciilor carora nu le intelege utilitatea. Abstractul unor meserii carora nu le vede sensul il poate face sa le ia usor in deradere. "E mare inghesuiala aici! Cioc in cioc, ca gainile mele"; "- Ai de capu' nostru! Munciti in limbi straine, nici nu pricepeti bine ce faceti... Si va plateste cineva pentru ca stati voi asa toata ziua si bateti ca maimutele la calculator?!".

Florin Lazarescu ne serveste o portie din realitatea lor cu empatia venita din intelegerea autentica a nuantelor, stiind ca umorul functioneaza ca atenuant al amaraciunii si confuziei starnite de noi realitati. De exemplu, dupa ce nimereste intr-o sala in mijlocul unui speech motivational, Pavel concluzioneaza: "Apoi, daca asa-i la teatru, chiar n-am pierdut nimic ca nu m-am dus niciodata!"

Romanul, minimalist ca mijloace, asa cum ne-a obisnuit autorul, se incheaga din derularea unor secvente-scenete ce ar putea constitui schite de sine statatoare: Pavel si fiica lui in drum spre gara, Pavel pe santier, Pavel intra intr-o corporatie si vrea sa ramana, Pavel la masa cu fiul sau... si tot asa, ca un mod concis de a lua pulsul societatii, al atmosferei in care traieste personajul, ca si cum ar trece dintr-o scena intr-alta, in lungul drum de acasa inapoi acasa. Seamana foarte bine cu un scenariu de film si l-am perceput ca pe o combinatie de indicatii scenice si dialoguri ce pastreaza oralitatea, firescul limbii vorbite si dinamica reactiilor protagonistilor, alcatuind o carte foarte ecranizabila intr-un registru tragicomic, desprinsa parca din cinematografia Noului Val. 

Depasit de vremuri, cu corpul dand semne de subrezire, incercand sa tina pasul cu cei mai tineri, devenind tot mai stangaci si mai stingher in mijlocul noilor realitati, chiar si printre colegii de munca, muncitori umblati prin strainatate, Pavel nu are cum sa nu trezeasca in noi un soi de empatie, de duiosie. Pentru ca el este reprezentantul unei generatii si al unei categorii sociale adesea ignorata, ce a muncit o viata  intreaga cinstit, ancorata in realitatea imediata, concreta, lipsita de oportunitati, fara sa-si fi dorit prea mult de la viata si fara sa se fi plans, multumindu-se cu putinul pe care il are si incercand sa nu deranjeze pe nimeni, poate un pic prea decent pentru a fi real (nu face politica, nu injura guverne, nu apara "traditia stramoseasca", autorul a preferat probabil sa evita latura asta care poate aduce prea multa incrancenare, chiar daca este inevitabil ca fiecare om sa aiba o parere in domeniu). Atunci cand fiul lui isi exprima mila fata de conditia lui, ii raspunde cu demnitate si multumire de sine: 

"- Ce special, tata? Tu crezi ca eu traiesc ca altii, dupa filme? Ce special sa vreau? Orice crezi tu ca ai special, mai sunt macar un milion de oameni care vor sau au exact la fel. Si-apoi, drept vorbind, eu nici n-am prea avut de ales. Viata mea a fost un singur drum, ca-n Siberia, n-am avut unde merge stanga-dreapta... Nu ma plange! Da' ce, n-am maini, n-am picioare, de ce sa-ti fie mila? Sa nu fi putut merge, sa nu fi putut vorbi ar fi fost ceva. Da' eu am avut mare noroc toata viata, tata! Sunt sanatos, va am pe voi, pot merge si vorbi."

Mi-ar placea ca autorul sa reia si sa dezvolte personajul si in alte volume. In momentul cand se termina cartea, pandemia sta sa izbucneasca... Cate ar mai avea de spus nea Pavel izolat cu gainile, cu cainele lui si cu gura nevestei sau revenit apoi pe santier! Poate-poate...