Romania cu bune si cu rele

 

Mirel Banica - Prin Romania. Carnete de drum 

 

Sunt deja vreo 7-8 ani de cand fotograful Cosmin Bumbut si partenera sa de viata si de drum, jurnalista Elena Stancu, si-au parasit confortul si stabilitatea unei resedinte permamente si isi traiesc visul existentei nomade. Este ceva ce mi-am dorit si eu mereu, dar persoana de alaturi are radacini mult prea puternice pentru a concepe un astfel de trai. Dar le urmaresc cu admiratie si un strop de invidie intalnirile, experientele, explorarile. In acest timp au publicat o carte, au creat filme documentare, au scris reportaje despre romanii din Romania si din strainatate: sistemul de educatie si cel medical, viata din penitenciare, violenta domestica, tiganii caldarari sunt doar cateva din subiectele abordate. Au vazut locuri, au cunoscut oameni, au inteles ca o realitate nu este niciodata in alb-negru, ca sunt nuante pe care au incercat sa le redea in complexitatea lor, au adunat mai multe povesti decat cei mai multi dintre noi intr-o viata. Daca vreti sa le urmariti calatoria si reportajele din comunitatile de romani de pe unde ajung, o puteti face pe site-ul lor, teleleu.eu. 

Niciodata nu cauta senzationalul ci, patrunzand in gandurile si in sufletul oamenilor, ceea ce de multe ori este dificil, un proces ce trebuie sa treaca de bariera initiala a neincrederii si reticentei in fata strainilor, vor sa ajunga la miezul uman, la adevaratele probleme si motivatii. 

De ce mi-a venit sa ii amintesc scriind despre o carte care nu are legatura cu experienta lor?! Pentru ca volumul lui Mirel Banica are o abordare cumva asemanatoare. Doar ca mai mult decat asupra oamenilor (pentru care este nevoie de mai mult timp pentru cunoastere si apropiere, asa ca de la ei primim doar senzatii fulgurante, replici auzite in treacat), se fixeaza asupra locurilor. Nu cauta atractiile turistice cunoscute, ci locurile uitate, obiectivele mai prafuite, de multe ori aflate in (lipsa de) grija (a) autoritatilor, incapatanandu-se sa existe intre indiferenta si nepasarea acestora.  Locuri umile, colturi de tara unde pare sa nu se intample nimic in afara vreunui scandal sau eveniment de cronica neagra care sa le aduca pentru cateva saptamani in atentia publicului. Acolo unde cei doi aduc in prim plan oamenii, privirea atenta, curioasa si deschisa la tot ce-l inconjoara a lui Mirel Banica se opreste mai mult asupra locurilor si asupra interventiei umane in peisaj: statui, muzee, cladiri in ruine, intr-o directie mai apropiata de mizantropia si disconfortul meu social, desi nu ezita sa traga cu urechea la conversatiile trecatoare (ale vecinilor de masa, ale pescarilor de pe malul Dunarii etc.) pentru a lua pulsul locului.

Cartea aceasta a luat nastere in urma unei calatorii prin tara timp de 45 de zile facuta in vara lui 2019 (plus o completare ulterioara), intreprinsa ca o "forma de cunoastere" geografica, istorica, sociala si sentimentala, intr-o descoperire a Romaniei post-comuniste contrastante, uneori in paragina, din care tasnesc vestigii ale altor timpuri. Avem statui ce fac nota discordanta cu imprejurimile, muzee ce ar putea sta ele insusi intr-un muzeu al muzeelor trecutului, ruine industriale, cladiri frumoase retrocedate doar pentru a fi lasate in ruina, cu pereti scorojiti, mozaicuri, obiective turistice permanent inchise. Dar ochiului vigilent nu-i scapa nici maruntele interventii, ramanand atent la semnele culturii urbane, la inscriptii si grafitti, la modurile creative de vandalizare, precum o intrebare aruncata de o mana necunoscuta pe fruntea cea lata a unui portret al lui Blaga: "Imi pici la bac?". 

Exista un potential nevalorificat pe care l-am remarcat si eu in drumurile mele prin tara, o senzatie de improvizatie, obiective turistice ajunse pe mana unor oameni care nu stiu ce sa faca cu ele si, in lipsa oricarei idei, le lasa ca atare sa le "rezolve" timpul, adaugand straturi-straturi de praf, degradare, uitare. Este cazul unui vas cu aburi ancorat la Tulcea, cu o istorie de 2 secole, care zace ruginind pentru ca ii lipseste o piesa, in rest se pare ca ar fi perfect functional; este cazul Casei memoriale Panait Cerna, inchisa candva pentru dezinsectie, dar se pare ca gandacii au castigat lupta, pentru ca anuntul s-a ingalbenit deja in geam. Si cate altele... 

Traim intr-o tara in care, disparand traditia, se exploateaza memoria ei, nu intotdeauna in mod fericit, unde manelele si kitchul agreseaza auditiv si vizual la orice pas. Dar si una unde anumite constuctii pierdute printre blocurile gri te pot face sa vezi cum Braila poate semana cu Parisul, unde se mai gasesc oameni care stiu sa scoata tot ce este posibil din resursele de care dispun, care-si iubesc casa pe care o au in grija sau bucatica de pamant pe care o cultiva.

Pe toate le surprinde Mirel Banica in cartea sa, si multe altele, intr-o calatorie ce ne duce din mici targusoare de provincie in capitale de judet, trecand prin parcarile si benzinariile de pe marginea drumului, intr-o imbinare de reportaj social si memorialistica. In trecerea sa prin tara, surprinde si efectele unei agriculturi intensive ce are ca unic scop profitul in detrimentul parfumului fructelor, si umilele magazine ce se straduiesc sa supravietuiasca, si initiativele unor romani reveniti la vatra de prin strainataturi, si chinezariile ce invadeaza mai toate locurile cu "vad" turistic, cam tot ce misca-n tara asta, raul, ramul... vorba poetului. Si in timp ce privirea obiectiva surprinde atent fiecare detaliu, cea subiectiva le trece prin filtrul impresiilor si amintirilor personale, uneori invaluite in emotie si nostalgie: 

"Respir, la propriu, aerul copilariei mele si-mi spun ca am o sansa unica de a fi tanar din nou, fie si pret de numai cateva minute. Vraja este rupta brusc de glasul obosit al vanzatoarei, la fel de batrana ca si vitrinele demodate din interior, care ma intreaba: "Alo, alo, domnul, v-ati hotarat? Vreti sa cumparati ceva sau doar stam si ne uitam, asa...?". Ce sa spun, ce justificari sa-i dau? Sa-i spun ca trecutul are valoare terapeutica, iar sederea in bacania sa a fost gerovitalul memoriei mele? Sau ca oricum nu sunt clienti, deci nu deranjez pe nimeni? Ma simt deodata foarte batran, foarte singur, o carcasa uzata in care doar spaimele copilariei au mai ramas la fel de vii ca atunci. Cum ar fi, de pilda, ca ma prabusesc in gol cand scandurile podelei scartaiau sinstru, miscandu-se ingrijorator, lasand sa se intrevada vechile hrube turcesti ale orasului."

Mi-ar fi placut ca pe langa ilustratiile minimaliste ale lui Dan Perjovschi volumul sa contina si cateva din multele fotografii ale arhivei autorului, dar a preferat sa ne lase sa ne cream singuri propriile imagini sau sa le retrezim in amintire pe cele deja cunoscute, filtrate printr-o alta privire, poate mai atenta si orientata asupra unor detalii diferite decat cele care imi iau mie ochii.. In drumurile mele, privirea trece destul de des prin oameni ca prin sticla, foarte-foarte putini raman, doar cei care ma impresioneaza intr-un mod placut. Din fericire, mai sunt cativa... din nefericire, prea putini. Cam asa este alcatuita si imaginea Romaniei noastre multicolore, galagioase, fericite ca, de cele mai multe ori, "merge si-asa", ca turismul de masa prospera in locuri insalubre, aglomerate, de prost gust...

M-au interesat, ca de obicei, mai mult locurile decat oamenii,  si cartea mi-a dat ocazia de a face cateva descoperiri, cateva unghere de tara pe care le-as explora  si printr-o experienta directa.

Voi reveni cu o lista a obiectivelor pe care le-as vizita eu in urma lecturii volumului.