Nu este ceea ce pare...

  

Deux jours à tuer (2008) 

 

Sau, cum i-au spus vorbitorii de limba engleza, pierzand anumite nuante subtile,  Love Me No More, este titlul cu care gasiti filmul pe Netflix. 

Antoine (Albert Dupontel) este un barbat de varsta mijlocie care pare sa aiba tot ce si-ar putea dori: o meserie banoasa, o sotie frumoasa si iubitoare, doi copii afectuosi, prieteni de nadejde... Cu toate acestea, la un moment dat decide sa rupa toate legaturile si sa plece de acasa, dupa ce este vazut de o prietena a familiei in compania altei femei. Fiindca oamenii care il inconjoara au nevoie de explicatii plauzibile, le serveste tuturor replici caustice, jignitoare tocmai prin doza de adevar pe care o contin. Sa spui adultilor care se ocupa de cauze umanitare ca sunt ipocriti pentru ca viata lor continua sa se desfasoare in lux nu este, dupa criteriile sociale general acceptate, la fel de monstruos ca a-i spune copilului ce-i ofera drept cadou de aniversare un desen cu un avion ca acel avion este urat si nu ar putea sa zboare niciodata, avand aripile orientate in jos, chiar daca afirmatia nu este gresita. Dar modul in care-si formuleaza argumentatia este valabil si incep sa ma intreb unde va ajunge toata aceasta demonstratie de cinism. Spre o criza a varstei de mijloc? spre o forma de purificare prin renuntarea la cele lumesti? Nu are rost sa mai fac presupuneri, pentru ca filmul ne poarta in Irlanda, acolo unde Antoine isi regaseste tatal absent din viata lui inca de cand el insusi era copil... 

Daca inceputul este alert, cu schimburi de replici taioase ce contin un fel de umor negru, de haz de necaz de viata care mie mi-a fost foarte pe plac, partea a doua a filmului schimba total registrul, devenind unul melancolic, in timp ce deapana un alt fel de poveste, aceea a absentei, a vinovatiei si a reconcilierii. A fost nevoie de doua zile pentru ca Antoine sa distruga tot ceea ce a construit intr-o viata, sa se rupa de toti cei apropiati. Mai sunt apoi altele in care se produce o reconstruire, o revizitare a sinelui, a experientelor formatoare din viata sa... Dintr-un oras agitat, filmul ne arunca in mijlocul peisajelor idilice, de coasta, si in ritmul unei vieti ce urmeaza ciclul anotimpurilor, unde pescuitul nu e doar relaxare, ci viata de zi cu zi...

Jean Becker, un regizor din filmografia caruia am mai ochit vreo cateva filme pe Netflix, a fost decorat cu Legiunea de onoare pentru modul in care a promovat cinematografia "populara", acel gen de filme care au menirea de a apropia publicul larg de cinema. Nu veti gasi inovatie artistica, nici teme mari, el este regizorul care-si alege subiecte din viata oamenilor simpli, din micile secvente cotidiene, cu bucuriile si amarul lor, cantand pe acel ton partial dulceag, partial amarui ce creeaza filme placut de vizionat, cu tot cu tenta lor usor cheesy. Am perceput Deux jours à tuer ca pe doua filme, primul mai usor de incadrat in comedie, al doilea in drama psihologica si de familie, care impreuna se completeaza si se explica, formand o unitate daca admiti taietura cam abrupta din mijloc, despartirea de o realitate pentru a intra in alta. 

Scenariul are la baza romanul omonim al lui François d'Epenoux, ceea ce evident reprezinta un avantaj. Mai mereu cand sunt ecranizate carti, se vede in scenariu coerenta, urmarea unui fir clar prestabilit, stii ca pana la sfarsit totul se va aranja intr-un fel multumitor si nu vom ramane doar cu o felie de viata pe jumatate mancata, ca ni se va deslusi intr-un fel atitudinea eroului... Iar atunci cand o face totul capata sens si rautatile mai mici si mai mari aruncate in stanga si in dreapta vor fi de fapt dovezi de iubire. Am spus deja cam mult... 

Vedeti-l fara asteptari si presupuneri, pentru acea doza de omenie improbabila spre care ne poarta prin metamorfozarea personajului sau principal, pentru cinismul, luciditatea si forma de dragoste pe care ni le propune, pentru ca este un film care surprinde si bulverseaza, pentru ca a fost nominalizat la César si la Globurile de Aur, pentru umorul sau tragic, pentru ca "nu este ceea ce pare", replica clasica a unui barbat adulter, care uneori poate fi adevarata...