Cele trei mere ale mele

 

Narine Abgarian - Din cer au cazut trei mere 

 

"Sevoiant Anatolia s-a intins sa moara, fara sa stie ce multe minuni o asteptau, si iata ca acum aceste minuni au venit, si respira usor si bland, si asa sa fie mult timp, si asa sa fie mereu, si noaptea o sa faca vraji, ocrotindu-i fericirea, si va rostogoli in palmele-i racoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea in povestile maranenilor, le va arunca din cer pe pamant - unul pentru cine a vazut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat si a crezut in bine."

Pentru cine a vazut 

Pe un colt de stanca, intr-un loc uitat de lume din Armenia, se intinde un sat imaginar pe nume Maran, un Macondo pierdut, izolat de lumea exterioara, unde nimeni nu vine sa planteze bananieri, decat poate metaforic, pentru ca la un moment dat o samanta va incolti, dar asta este o poveste pentru mai tarziu, cand in sat nu vor fi ramas decat batranii sa-si aduca aminte de tot ce au vazut si au trait. Tinerii au plecat sa isi caute norocul in locuri  mai primitoare, neincercate de razboaie si foamete, in timp ce personajele noastre, pe care le cunoastem in aceasta mica bijuterie literara, isi petrec resemnati soarta. Maran este un loc care asteapta sa se stinga incet si are nevoie de un miracol pentru a supravietui. Sau de mai multe... asa cum se intampla in toate acele minunate romane ale realismului magic pe care le iubesc.

Si daca am redat mai sus ultimele randuri de dinainte de postfata, ce-ar fi sa spun si cum incepe cartea? Ca tot se vorbeste prin cursurile de creative writing de impactul primelor cuvinte, de cum se incepe un roman: 

"Vineri, imediat dupa amiaza, cand soarele, trecand de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a vaii, Sevoiant Anatolia s-a intins sa moara." Iar continuarea o aveti deja in ultima fraza, cea de mai sus, intre ele se intinde un intreg sat izolat pe un varf de deal, a carui singura legatura cu lumea poate fi o ambulanta chemata printr-o telegrama sau, atunci cand nici ea nu mai razbeste prin nameti, o caruta cu cai. Si totusi este un loc pe care batranii se incapataneaza sa nu il paraseasca, pastrand randuielile stramosilor si incercand sa desluseasca sensul tainic al viselor. Pentru ca visele cuprind in ele ceea ce a fost si ceea ce va veni, tributul... 

... pentru cine a povestit. 

Se numeste Narine Abgarian, de origine armeana, vreau sa retin acest nume si sa-i urmaresc eventualele viitoare aparitii in limba romana, pentru ca rusa imi este inaccesibila. Si, povestind, mi-a evocat o voce ce pastreaza ecourile lui Marquez dar se apropie si mai mult de acel fantastic rural al Olgai Tokarczuk, pe care am avut-o mai mereu in minte cand am citit cartea. E cumva un peisaj mai familiar decat cel sud-american si mai apropiat ca mod de manifestare a miracolului prin superstitiile si traditiile cunoscute, poate ca rezoneaza mai bine cu balcanismul/slavismul nostru care, chiar daca este renegat, ramane inradacinat in fiinta noastra, si cu experiente comune legate de seceta, foamete, chiar si invazia mustelor ce mi-a bantuit Baraganul copilariei petrecute la bunici.

Minunile care au loc sunt legate de un copil care vede vestitorii mortii, de un paun alb al carui destin este strans impletit cu acela al unui alt baiat, de o femeie, cea mai tanara locuitoare ramasa in sat, in varsta de 58 de ani, de fantome. Locuitorii din Maran sunt acum batrani, insa numele lor de familie le pastreaza in memorie viata stramosilor, fiecare fiind asociat unui eveniment important al existentei bunilor si strabunilor, ce ni se va revela pe parcurs.

Asta nu inseamna ca povestea lor nu este una universala, pentru ca, in ciuda lipsei tehnologiilor actuale din acel tinut aproape atemporal si diafan ca o lume de basm, chiar daca se aminteste de un razboi de 8 ani, conflictele si catastrofele naturale sunt un dat permanent al existentei umane. Este multa durere in carte, dar si multa speranta si incredere in viitor, sau poate doar o resemnare in fata a tot ceea ce va veni si trebuie luat ca atare, fiindca zbaterea, vapaia, uneori nu ajuta la nimic, ci doar amplifica sentimentul de neputinta. Cele trei parti ale cartii, intitulate chiar asa cum am marcat si eu fragmentele de mai sus, cuprind o intelepciune care nu tine de un spatiu sau un loc, ci devin universale, ramanand... 

... pentru cine a ascultat. 

"si uite ce voiam sa spun 

cel mai tare doare ca orasele mor exact in ziua in care le parasim - pentru un timp sau pentru totdeauna, 

ele se inchid cu toate zavoarele, se umplu de praf si cenusa, se transforma intr-o iluzie, intr-o nalucire, 

dam fuga inapoi - fiice si fii ratacitori - sarind si topaind, cu inima gonind nebuneste 

acolo unde nu mai e nimeni de mult 

ne-a luat prea mult sa crestem 

ne-a luat prea mult sa alegem graul de neghina 

cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte"

Atat de bitter, atat de sweet e cartea asta... 

Si chiar nu-mi vine sa mai adaug altceva dupa cuvintele care incheie volumul decat, eventual, daca vreti, sa o cititi.