Dromarland: Pe la poalele Pietrei Craiului si ale Bucegilor

Pozele de mai sus sunt deja un spoiler al conditiilor meteo din cea de-a doua plimbare despre care vreau sa va povestesc aici. Deocamdata, ne indreptam spre Prapastiile Zarnestiului, pentru o scurta drumetie de duminica, zi in care intregul Brasov si nu numai pare sa fi avut acelasi plan, in ciuda vremii nehotarate, cu nori ce stau sa se descarce deasupra noastra.

Chiar si parcarea in zona de intrare a Prapastiilor a devenit o adevarata aventura, mai ales de cand in apropiere, in satul de pe culme (Magura) a mai rasarit o manastire, ca asa se intampla pe la noi, daca nu se construiesc scoli si spitale si toate sunt lasate la voia Domnului, macar sa fie cat mai multe locuri unde ea sa fie mituita cu rugaciuni si contributii materiale... Evident ca, prin tot puhoiul de masini, nu putea lipsi gipanul nesimtit - cu numar de B - care parcheaza fix in fata barierei de acces, fara sa ii pese ca poate vreo masina care alimenteaza cabana ori vreo salvare ar avea nevoie sa treaca... Chiar aveam sa ne intalnim la intoarcere cu o masina mare de pompieri, o salvare si una de politie indreptandu-se spre chei, nu stim motivul.

Excursia asta mi-a provocat destul de mult disconfort psihic, imi stiti deja sensibilitatea la multimi, dar na, mi-am facut-o cu mana mea, nu mi-am inchipuit cat de aglomerat poate fi la final de noiembrie, mai ceva decat intr-un parc din oras.

In schimb, cel mai sociabil catel parea sa fie foarte in elementul lui, trecand de la un om la altul si cerand ba un pic de atentie, ba ceva de mancare (obicei de care ne luptam din greu sa-l dezvatam, insa fiecare moment cand chiar primeste ceva ne da inapoi din nou cu vreo 20 de pasi), ba salutand si continuandu-si drumul. La ramificarea traseului ce continua spre cabana Curmatura, am facut stanga spre Cheile Pisicii si am mai mers un pic pe albia paraului secat, bucurandu-ma de absenta altor oameni, de zgomotele naturii, mai un ciripit, mai un fosnet de frunze. Cum vremea se arata in continuare foarte oscilanta si incepuse sa picure, am renuntat la a continua drumul (de altfel nici nu aveam vreo intentie, Ciucasul din ziua precedenta ne lasase o usoara febra musculara pe care am preferat sa nu o activam cu un drum mai lung) si ne-am intors pe acelasi traseu dupa o plimbare de vreo doua ore, doar asa, pentru a lua putin aer. Pentru ca Prapastiile Zarnestiului sunt un obiectiv turistic foarte cunoscut si usor accesibil, nu mai are rost sa vorbesc despre ele, remarc doar ca in perioada asta a anului albia Raului Mare, paraul ce le strabate si a construit harnic o multime de pesteri, era complet uscata, apele retragandu-se in adanc printre calcare. Nu ma indoiesc ca vor reaparea la suprafata odata cu topirea zapezilor sau la vreo ploaie mai serioasa.

Cam atat cu Piatra Craiului pentru acum, trecem muntii si ajungem in Bucegi, ocazie cu care bifam si o parte din cea de-a patra sosea Trans- importanta a tarii (alaturi de - fagarasan, - alpina si - rarau), pentru ca vara nu am avut vreodata placerea de a o urca in coloana de masini. Acum vremea arata cam asa,

drept pentru care nu se inghesuiau prea multi, insa pe masura ce ne-am ridicat deasupra norilor si ei si-au golit incarcatura deasupra noastra, imaginile aveau sa devina de-a dreptul spectaculoase, dar despre ele putin mai incolo. Deocamdata nu ne indreptam spre platou, ci coboram la Campingul Zanoaga, locul unde prin luna iulie a avut loc o mare viitura ce a stricat drumul, in mare parte reparat. In urma ei a ramas o plaja larga

ce marcheaza intrarea in Cheile Zanoagei, prin care ne conduce marcajul cruce albastra. Si pentru ca aminteam de camping si contemplam ideea unei intoarceri vara, ne-am lamurit ca nu e cazul, panoul de la intrare cu cainele taiat ne-a aratat ca un este un loc prietenos cu animalele de companie, deci nu suntem din acelasi film.

Cheile Zanoagei au fost sapate de raul Ialomita si se afla intre Cheile Tatarului si Cheile Orzei sau, daca vreti, intre Lacul Bolboci si Lacul Scropoasa, destinatia noastra pentru aceasta plimbare in conditii ce pareau sa nu ne lase sa ajungem prea departe. Dar, manati de caprioara ce ne arata drumul, am pornit pe poteca de pe malul drept al raului, aici de dimensiunea unui paraias de munte inofensiv (parca nici nu-ti vine sa crezi ca s-a umflat atat de mult incat a fost in stare sa rupa podul spre camping si soseaua principala)

intr-o coborare constanta de care aveam sa-mi dau seama abia la intoarcere, cand tot ce am coborat trebuia din nou urcat.

La scurt timp, un pod suspendat ne muta pe partea stanga a raului.

Il traversam fiecare cum poate, unii pe sus, altul prin apa, admiram coltii de stanca ce se profileaza in ceata si continuam drumul prin padure, pe malul raului, insotiti ici-colo de panourile ce ne prezinta vegetatia/fauna zonei si de fericirea ciobaneasca de a se afla din nou in natura, unde ii place cel mai mult.

Revenim pe partea dreapta a raului si ne oprim sa pozam destul de des, ba un ochi de apa, ba un colt de stanca,

este genul de peisaj care ma incarca de voie buna si imi da un elan nou, nu conteaza ca este nor si lumina nu ajuta la crearea unor imagini amazing, natura este amazing in orice conditii. Nici nu ne dam seama cand ajungem la lacul Scropoasa, dupa nici o ora de la plecare.

M-a surprins faptul ca, desi incepuse sa ploua si totul in jur arata cam cenusiu, lacul isi pastra acel albastru-verzui frumos al lacurilor limpezi de munte. Este un lac artificial, produs de un baraj construit in 1929, unul din cele mai vechi din tara, conceput pentru a regla debitul Ialomitei. Constructia sa a determinat aparitia primei hidrocentrale, la Dobresti, in 1936, care a fost si cea mai mare ca putere pana la construirea celei de la Bicaz.

Si in timp ce contemplam lacul sub ploaia ce parea sa se inteteasca, gandindu-ma daca mai este timp de o scurta plimbare pana la Cascada Sapte Izvoare din vecinatate ori pentru a vedea intrarea in Cheile Orzei, considerate cele mai inguste din tara, acolo unde capatul lacului ofera imaginea interesanta a tunelelor sapate prin munte, meditatia mi-a fost intrerupta de un huruit tot mai puternic. Primul gand a fost "ce tare se aude cascada!", dar apoi, privind spre lac, am vazut cum incepe sa se valureasca si valul acela se apropia tot mai mult si zgomotul crestea in intensitate. O ultima poza si ruuuuuun! Ca sa nu fie ultima poza facuta vreodata :).

In jurul nostru fragmentele de gheata cadeau tot mai des, teama era sa nu se faca tot mai mari.

Din fericire, am avut unde ne adaposti, cainele nu a fost de acord, el a preferat sa stea afara, sa exploreze bobitele inghetate, cine stie? poate vreuna contine si ceva de mancare :). Si tot din fericire, nu a durat prea mult, dupa vreo 5 minute grindina a inceput sa se rareasca desi a mai continuat o vreme sa burniteze, dar si timpul nostru de hoinarit se cam apropia de asfintit, asa ca am lasat pentru alta data cascada si Cheile Orzei si am pornit inapoi pe traseul acum mai namolos decat la venire.

La intoarcere, grindina orna frumos poteca, creand un covor asemenea celui format de primele ninsori, desi prin zona nu ajunsesera inca.

Si pentru ca aventura sa fie deplina, deoarece in naivitatea noastra ne-am lasat in grija catelului pentru a ne arata drumul iar el nu a fost de acord, urmandu-si propriile obiective turistice, si anume raul, am reusit sa ne si ratacim putin, ca prea mult nu aveam cum, drumul oricum urma firul apei.

Dar am mers o bucata topaind printre bolovani, pana am reusit sa regasim poteca, dupa ce am urcat un povarnis destul de abrupt. La iesirea din chei aparuse si soarele.

Revenirea la Sinaia si spre infamul DN1 ne-a fost marcata, pe coborare, de frumusetea norilor adunati prin vai pe care-i contemplam de la inaltime, parca rasplatindu-ne curajul si perseverenta.