Inainte

 In mai bine de 30 de ani deja, nu am avut nici un moment de nostalgie, nici o revelatie de genul "era mai bine inainte", in afara gandurilor firesti legate de propria copilarie, pe care cred ca le avem toti cei din generatia 40+. Daca pentru unii filtrul roz al perioadei lipsite de griji din viata lor se rasfrange si asupra timpurilor cenusii, la mine nu s-a intamplat si nu se va intampla asta. E adevarat ca atunci toti oamenii care imi erau dragi traiau, erau tineri si sanatosi, cei care mai sunt inca nu incepusera sa dea semnele inevitabilei degradari si scurgeri spre neant, in plan personal era un timp magic pe care nu-l percepeam ca atare, ci ca pe firescul vietii, peste care se plia nefirescul sistemului duplicitar in care eram prinsi. Cum nefirescul continua sa se manifeste intr-un alt mod, in ultima vreme din ce in ce mai intruziv, se poate ca unii mai tineri sa inceapa sa regrete timpurile pe care nu le-au trait, despre care parintii si bunicii uneori le spun ca erau mai simple, dar nu si ca erau mai lipsite de culori, de speranta, de libertate.

Cei care au scris cartile despre care vreau sa povestesc in continuare au facut-o poate pentru a-si reaminti si pentru a le impartasi amintirile lor si celorlati. Cei care nu au prins acele vremuri le vor citi ca sa vada cum a fost, ca pe niste curiozitati exotice ori poate pentru ca o imagine, cu cat mai complexa, alcatuindu-se din zeci de marturii, de imagini subiective, face tabloul de ansamblu sa se extinda, sa se apropie mai mult de acel punct unde se afla experienta directa, imposibil de reconstituit complet fara sa fi fost traita la persoana I. Iar cei care vor citi si au trait atunci vor regasi marunte crampeie din propriile senzatii si trairi, din amintiri uneori crezute pierdute ale timpului in care au fost, ca un  fel de recuperare a memoriei.  

 

Daniel Horia - Epoca mea de aur 

Nu este o carte pe care mi-as fi luat-o eu dar, pentru ca un anumit Mos a vrut sa ma trateze ca pe un copil, mi-a adus acest volumel grafic si autobiografic despre comunism pe intelesul copiilor. Tema sa este povestea unei familii la jumatatea anilor '80 vazuta prin ochii unui copil: Dani, parintii, bunicii, matusa sa plecata in Germania, prietenul cel mai bun, operatia de apendicita cu complicatiile ei, gradinita... Daca nivelul textului este unul simplut, adaptat copiilor, imaginile in schimb sunt expresive, adultii putand regasi in ele obiectele familiare ale propriei copilarii, de la cuburi si jucarii de lemn la mobilierul cunoscut, de la milieurile de pe televizor la oalele cu buline din bucatarie, chiar si vestimentatia personajelor poarta patina acelei epoci. O carte simpatica, pentru copii curiosi sa afle mai multe despre mediul copilariei parintilor sau bunicilor lor... 

Ioana Nicolaie - Tot inainte 

 

Tot vazut din perspectiva unui copil, Arsenia, si plasat tot in ultimul deceniu al comunismului, este si romanul cu referinte autobiografice al Ioanei Nicolaie. De pe ultima coperta aflam: "Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei "mame eroine". O vreme am crezut ca toate greutatile prin care am trecut in copilarie m-au facut mai puternica. Dar azi stiu ca taietura facuta in scoarta copacului tanar nu poate decat sa creasca, oricat ne-am lupta sa schimbam asta. Si creste." Copilaria bistriteana a Arseniei Bulta se intersecteaza cu aceea a autoarei sale si, vreau sa cred ca, pe undeva, prinzand viata pe hartie, reuseste sa cicatrizeze unele taieturi, sa hraneasca in continuare seva copacului din care s-a desprins. Intr-o familie atat de numeroasa, unde numaratoarea membrilor sai creste aproape de la un capitol la altul, de la un an la altul, Arsenia este unul din acei copii care cunoaste lipsurile, foamea, care nu a avut niciodata o papusa a ei, gasindu-si bucuria in lucruri marunte ce capata viata, precum o pijama cu donalzi, ori primesc aroma unui elixir magic, cum este borcanul cu miere pe care tatal i-l aduce la spital. Fricile sale iau forma unor umbre ce se intind gata sa o inghita, cuvintele soptite pe la colturi, luate ad literam in lumea ei de copil au intelesuri ciudate uneori, dualitatea discursului, discrepanta dintre vorbe si fapte ii sporesc confuzia legata de cele din jur, de raportarea la lume. 

Se clameaza raspicat ca toti copiii sunt egali, dar observa cum fata preotului, de exemplu, este mai egala decat ea, fetita dintr-o familie modesta cu frati multi, trimisa initial in ultima banca la scoala, pentru a incepe apoi sa inoate spre fata clasei prin forte proprii. De fapt, cuvintele lui Orwell, "toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele", au fost adoptate ca motto al cartii. Insa nimic nu o impiedica pe micuta Arsenia sa viseze, sa se gandeasca la ce se va face cand va fi mare, printre cele mai ingenioase moduri de a se vedea fiind, de exemplu, o prietena a matusii sale, zana, tovarasa de engleza, gimnasta. 

Dincolo de vise, este insa lumea reala, cu intamplarile si rolurile copilariei. Este copil, dar este si mama pentru fratii mai mici, isi petrece timpul liber cu peripetii desprinse parca din Amintirile... lui Creanga (la furat de capsuni), dar si intr-o vacanta petrecuta la munci agricole pentru a obtine bani de buzunar ori completand jurnalul unei expeditii ce nu a mai avut loc, o vedem la scoala sau acasa, de cateva ori ajunge si la spital. Si unde este comunismul aici? Pretutindeni, uneori poate chiar sa ia forma alegorica a unei vaci galbene: 

"... vaca galbena (...) s-a legat un timp de un comunism rumegator si bland, care da destul de mult lapte, lapte ce trebuie trimis desigur la centrele de colectare, ca mai apoi sa ajunga la export ca sa se plateasca din el datoria tarii si sa fim in sfarsit liberi de jug, un comunism ce trebuie scos la pasune, fiindca altfel mugeste cu disperare, care trebuie adapat in galeti mari de trei ori pe zi si care, daca te vede cu broboada pe cap, te azvarle cat colo, ce miere o avea inauntru trecutul, de tragem la el ca niste muste, in loc sa ne pregatim de cel mai minunat viitor? (...)

Comunismul asta galben s-a intins peste cativa ani, amestecandu-se cu bataia dintr-un salon de spital, cu piciorul rupt si-o poza mucegaind langa placaj, cu atatea compuneri si poezii  recitate, cu insingnele in care-i prins cel mai mandru drapel, cu jur sau fiu un pionier de nadejde, cu tovarasa Sasz la care tin din tot sufletul, mai ales ca o sa cresc si-o sa ma despart intr-o buna zi de ea, dar si cu socialismul dintilor scosi la Magura, si nu pentru ca asta ar fi fost regula, ci pentru ca unii invatatori pot fi, pana sa ajunga directori, plini de zel."

In romanul Ioanei Nicolaie am regasit experiente comune ale copilariei mele, m-a si amuzat, m-a si induiosat, m-a si intristat si revoltat, m-a si bucurat prin modul in care poezia se strecoara printre randuri si creeaza un discurs roz-gri. Marturiile despre comunism vazute prin perspectiva eroinei sale sunt nu doar credibile, ci cat se poate de reale, reflectand o parte a unei experiente comune tuturor copiilor vremurilor. Un singur lucru m-a nemultumit, ca asa gasesc eu de multe ori nod in papura: in constructia Arseniei mi se pare un fel de stagnare, de la 5 la 16 ani, copilul asta trecut prin multe si confruntat cu episoade crude de viata pare sa nu evolueze deloc, isi pastreaza aceeasi naivitate, aceeasi candoare cu care percepe regimul in care traieste. Sa fim seriosi, cel tarziu pe la 10-12 ani cam toti stiam ca ceea ce ti se spune la scoala este o alta lume, una in care tinichelele atarnate in coada regimului comunist erau poleite cu aur si promisiuni... In rest, cartea mi-a placut.