Actori buni, filme de week-end

The Hundred-Foot Journey (2014) 

Filmele pentru foodies sunt din ce in ce mai dese in ultima vreme. Si se intrec care mai de care in a te face sa-ti lase gura apa, prin cadre desprinse din reclame la mancare, cu legume si fructe proaspete, cu preparate frumos aranjate servite intr-un ambient idilic, langa care mai toarna si ceva conflict (aici rivalitatea si diferentele dintre doua culturi culturi culinare si reprezentantii lor) si gata!

Ca sa fiu in ton cu tema, The Hundred-Foot Journey este un aperitiv proaspat, racoritor, dar lipsit de inventivitate, de acel element care sa reprezinte "semnatura" proprie. Totul e atat de cum ar trebui sa fie incat gustul final, chiar daca e bun, e previzibil si lipsit de personalitate. Daca filmele ar avea miros, ai simti acea combinatie dulce-picanta specifica bucatariei indiene, ai admira aranjamentul rafinat specific restaurantelor frantuzesti, dar la sfarsit ai constata ca a fost prea putin si parca acest meniu nu-si merita steluta Michelin ce palpaie de fiecare data cand apare Helen Mirren in cadru. 

Scenariul este simplu: o familie de indieni se stabileste intr-un colt idilic din Franta rurala, deschizand propriul restaurant chiar peste drum de cel al doamnei Mallory, posesoare a unui restaurant frantuzesc cu o stea Michelin, in cautarea celei de-a doua. Asa se incheaga prietenii si dusmanii, deloc greu de anticipat, se construiesc relatiile intre personaje si, printre oale si miresme, trecand un pic prin moftul numit bucatarie moleculara, ajungem la happy end, unde toata lumea este integrata si acceptata iar diferentele se transforma in avantaje. Dialogurile par a fi scrise de cineva care a vrut sa faca un film bilingv pentru ca nu avea replici decat pentru jumatate din cadre: cand personajele vorbesc in hindi sau ce dialect indian or vorbi, repeta apoi si in engleza, iar cele care vorbesc in franceza... ati ghicit... repeta apoi si in engleza! Noroc cu multimea de prim-planuri pe mancare, macar ea nu are nevoie sa rosteasca vreo replica, asa au mai fost scutiti si bietii scenaristi de oboseala de a inventa dialoguri atunci cand nu prea ai idei.

 Am inteles ca este o adaptare Disney a unei carti, dar nu era nevoie sa-si trateze personajele intocmai ca pe unele de desene animate, cu trasaturi simple, grosiere chiar, cu tipologii bine definite (eroul, anti-eroul, ajutorul neasteptat) si nici sa-si duca scenariul atat de explicit in directia "povesti cu zane desfasurata in cadrul rural feeric al Frantei". 

Speram mai mult si de la Lasse Hallstrom, regizorul unor filme ca Chocolat, Hachiko si What's Eating Gilbert Grape. Cel dintai enumerat pare sa-i fi servit ca referinta, daca a avut atunci succes, de ce n-ar merge reteta din nou?! Un motiv ar fi ca de acum 15 ani, cand erau mai rare, filmele cu mancare au devenit o obisnuinta si, dincolo de imagini apetisante, mai e nevoie si de altceva ca sa stea in picioare ca film. Nu stiu care ar fi fost ingredientul-minune, nu e treaba mea sa stiu asta, eu doar mananc, ce pune bucatarul in preparat ma poate surprinde placut  sau nu. Aperitivul usor al lui Hallstrom a fost gustos, dar gustoasa este si o salata de rosii cu branza...

St. Vincent (2014)

Ar fi putut trece neobservat fara Bill Murray in rolul principal. E unul din multele filme care s-au scris deja, despre o prietenie infiripata intre un copil singuratic, lipsit de afectiunea paterna, si un batran mizantrop. Unul din filmele alea ce apeleaza si la retorica lacrimogena si fortata, si la valorile familiei, si la induiosarile cauzate de sufletele insingurate si neintelese. E drept ca pustiul (Jaeden Lieberher) aflat la debut face parte din acei copii pe care nu stiu de unde ii scoate mai tot timpul cinematografia americana (vezi surorile Fanning, Abigail Breslin, Haley Joel Osment si multi altii). Unii dispar de pe ecrane cand cresc, altii isi vad carierele ingropate de lipsa de inspiratie a agentilor iar cativa reusesc sa devina actori seriosi si ca adulti. Viitorul ne va spune care va fi destinul acestui baietel promitator.
Vincent (Bill Murray) e, asemenea lui Clint Eastwood in Gran Torino, un veteran de razboi, un dur deranjat de prezenta vecinilor, si pe buna dreptate, avand in vedere ca prima "ciocnire" se lasa cu o masina avariata, un copac rupt si un gard facut praf, chiar daca pentru ultimul cauzele se pierd in aburii alcoolului. Ce mai conteaza?! Unde-s doua daune, merge si a treia. Este un tip ce nu a renuntat niciodata la viciile sale, bautura si pariurile. Locuieste cu un motan, o creatura dintr-o rasa de-aia pufoasa si carna ce exprima perfect incruntarea si dispretul stapanului pentru orice fiinta umana care nu este "Lady of the Night" sau sotia sa, internata de opt ani intr-un azil. Accepta sa fie babysitter pentru Oliver, fiul femeii singure care se muta alaturi, doar pentru ca e in mare stramtoare financiara. Si apoi incepe traditionalul proces de cunoastere reciproca, de apropiere si tandrete, pe filonul comediei cu o usoara tenta cinica si amaruie. Singurul motiv de a vedea filmul, insa unul solid, este Bill Murray, interpretarea, personajul, replicile sale dand savoare eroului, ce-si intinde aura asupra intregii productii. Melissa McCarthy este si ea o surpriza placuta, intr-un rol dramatic ce arata o alta fata a unei actrite cunoscute mai degraba pentru comedii usurele spre proaste. Iar daca ma gandesc bine, o parte din resorturile comediei se declanseaza pe nesimtite, replicile sunt pasate cu vioiciune, am zambit, am si ras de cateva ori, ceea ce trage cel mai mult filmul in jos e incercarea de dramatism, ducandu-l spre conventiile cinematografiei cu morala si discurs explicit de final. Dar relatiile dintre personaje functioneaza, senzatia de pierdere de timp apare doar dupa ce filmul se termina.
De ce ar fi de vazut? Pentru un actor care ar fi putut obtine o nominalizare la Oscarul pentru rol masculin principal. Dar nu s-a intamplat, nu-i bai, au ramas altii mai buni pe afara. Chiar daca nu a fost pe lista, veti ramane cu imaginea unui Bill Murray memorabil.

Still Alice (2014)

Este mai degraba o fisa clinica, un studiu de caz de Alzheimer, ce nu incearca sa starneasca empatie (sau poate incearca, dar nu reuseste), cu un personaj principal in lumea lui, o Julianne Moore magistrala in rolul unei profesoare calculate si rationale, pentru care cuvantul este instrumentul principal de lucru, mod de exprimare si afirmare a identitatii, acel cuvant ce incepe treptat sa se dilueze, odata cu amintirile.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, pana nu primesc un personaj pe care sa-l cunosc intr-un fel (nu trebuie neaparat sa-mi fie simpatic, in nici un caz sa ma identific), nu reusesc sa schimb intimitati cu el, in sensul ca daca nu-mi da o parte din suflet, nu incearca sa-mi trezeasca interesul, nu-i dau nici eu nimic, astept sa se deschida. Cu Alice a noastra procesul e invers. Pana sa ai timp sa te obisnuiesti prea bine cu ea, isi incepe procesul de inchidere in sine. Care, ce-i drept, e o performanta de interpretare si machiaj, pe masura ce chipul ii paleste, ii palesc si amintirile recente, de la primele cuvinte uitate pana la pierderea totala a limbajului. Dar pana la acel moment, in care sa ajunga sa-mi pese de drama eroinei, nu am reusit sa o cunosc. Primesc prea repede fisa unei paciente pe nume Alice Howland, cu o poza alaturi, careia ii cunosc profesia, ambitia de a reusi in cariera, apoi trecem rapid la neliniste, ingrijorare, panica si tot meniul aferent bolii. Poate gandesc cinic, dar cand vine vorba de filme am impresia ca tot Hollywood-ul m-a desensibilizat, cu pleiada de roluri de bolnavi de SIDA si cancer cersetoare de Oscar. Ceea ce e si in cazul de fata, bine jucat, cu sanse mari la "cea mai buna actrita in rol principal", mai sunt cateva filme pe care nu le-am vazut cu restul nominalizatelor, dar boala "vinde" si producatorii stiu asta. Nu-i compasiunea mercantila o forma de cinism poate mai rea decat a mea?! Dincolo de asta, filmul mai are vreo trei pacate fundamentale: Kristen Stewart, o veche si constanta alergie de-a mea, relatiile intre personaje sunt ca si inexistente si al treilea, poate cel mai mare, textele motivationale despre stapanirea artei de a pierde, mai ales ca Alice (se) pierde fara arta, orice incercare de stapanire si control al situatiei e sortita esecului. Nu-i nici o arta in boala, e doar degradare treptata si neputinta...
Nu-i chiar de week-end in sensul de buna-dispozitie, dar tot eram la categoria filmelor care nu stiu sa-si puna in evidenta ideile, asa ca  am zis sa amintesc si de el.

Cum mi-a stricat un critic de film feng shui-ul hermeneutic

Belle de Jour (1967)

TVR2, luni seara, film de arta, ia hai sa vedem ce a facut Luis Buñuel intr-un film care sigur nu contine nici magari putreziti, nici disectie pe ochi, nici alte secvente suprarealist-socante. In cinematografie, Buñuel a avut asupra mea acelasi impact pe care l-au avut la scoala Moartea caprioarei si Puiul, cum ar putea sa-mi fie drag un regizor care m-a traumatizat in halul asta?! Nici prietenul nostru comun, Dali, n-a reusit sa mi-l apropie prea mult. Dar am o slabiciune pentru Catherine Deneuve cea tanara si frumoasa, mi se pare frantuzoaica chic perfecta, numai pentru ea si tot vreau sa vad filmul.
Surpriza-surpriza! In loc de blonda cea nurlie si glaciala, ecranul este acaparat de un nene barbos si logoreic, cam ca zanul de la Banca Transilvania, care incepe sa-mi povesteasca despre film. Nu-i rau, imi zic pastrandu-mi optimismul, interesul unui critic, cand face o recomandare (desi nu stiu daca isi are rostul cand tocmai ma instalasem confortabil sa ma uit la... filmul respectiv, dooh?) e sa te faca sa-l urmaresti, nu? Numai ca nenea incepe sa-mi explice pedant autoritar cum se folosesc ochelarii de cal pe care tocmai mi-i monteaza nonsalant. Priveste intr-o singura directie, aia in care iti spun eu, nu-i asa ca acum intelegi sufletul femeii?! Nu-i asa ca te-ai prins ca eroina din film, cu aspiratiile si dorintele ei conjugale reprimate ce au nevoie de un canal de refulare este reprezentativa pentru sufletul feminin, mistuit de patimi de nemarturisit?!
Ascult si ma enervez. Si atunci cand - in sfarsit! - incepe filmul, imi dau seama ca nu mai pot sa-l privesc independent, sa-mi formez o parere, sa-l diger, pentru ca urmez si bifez cu atentie grila pe care domnul barbos (nu era Mos Craciun) mi-a pus-o in fata. Bifez, strang din dinti si ma enervez! S-a dus toata magia lui Deneuve, s-a dus atmosfera filmului, incepe sa ma sufoce o criza de feminism cand vad cum mi-a dat domnul (un search pe Google imi spune ca se numeste) Laurentiu Damian cu sinecdoca in cap si a transformat un personaj particular intr-o exponenta a speciei femeiesti. Poate nu stiati ca femeia este o "specie", o creatura diferita de barbat... care, adaug eu, eventual traieste pe langa casa omului si se hraneste cu zilele lui :)?!
Dar sa inchei cu prezentarea prezentarii si sa ajung si la film. Séverine (Catherine Deneuve) este casatorita cu Pierre, un medic chirurg, un barbat tandru si chipes ce petrece prea mult timp la spital. Asa ca doamna se plictiseste singura acasa. Daca adaugam abandonului frigiditatea si senzatia de insatisfactie data de viata conjugala, avem ingredientele adulterului. Numai ca Séverine e frigida pentru ca e o nimfomana reprimata, o nevrotica atrasa de latura dirty si violenta a sexului, de fantezii sado-maso. Ca sa si le satisfaca, se angajeaza la un bordel unde devine frumoasa din schimbul de zi, prestand servicii intre orele 14 si 17. Un interlop se indragosteste de ea... si mai departe vedeti daca vreti, ca nu e unul din filmele alea poetice si ermetice ale lui Buñuel, ci unul cat se poate de comercial, ce face schizofrenia digerabila pentru publicul larg. Chiar si incursiunile in mintea lui Séverine, cu referinte evidente la Marchizul de Sade, sunt prozaice, lipsite de elemente fantastice. In ciuda senzualitatii si subiectului, este un film cuminte, nu se apropie nici pe departe de ceea ce avea sa faca Pasolini in Salò, ca sa nu mai zic ca scenele de nuditate sunt inexistente. M-as fi asteptat la mai multa indrazneala din partea unui regizor ce a aratat ca stie sa se joace cu imaginile socante, cu imaginarul si secventele onirice. Dar cred ca filmul asta este o concesie facuta cinematografiei comerciale, material vorbind e cel mai de succes al regizorului.
Pe mine m-a intimidat si m-a enervat suficient recomandarea "avizata" cat sa nu mai stiu ce sa spun. Sa nu se inteleaga ca imi displace sa citesc/urmaresc alte opinii despre filme, prefer sa o fac dupa vizionare, inainte le accept doar din partea unor persoane in care am incredere chiar si atunci cand gusturile sunt diferite. Iar increderea se creeaza printr-o anumita abordare care nici nu iti spuna totul despre film, nici nu incearca sa te dirijeze sau sa te manipuleze afectiv.
Cu toata starea de iritare creata, am (rezi)stat pana la sfarsit, desi am detestat-o pe Séverine in fiecare moment al aparitiei ei pe ecran. Acum insa, zau daca mai stiu sa va spun ce m-a retinut: sa fi fost jocul convigator al actorilor (incepand cu Catherine Deneuve in rolul ipocritei burgheze perverse), tensiunea erotica, curiozitatea de a vedea concluzia aia care sa-mi arate pana unde se intinde, in viziunea domnului Damian, inefabilul feminin sau doar latura mea mistuita de dorintele absconse pe care o inocula prezentarea?!

Outside the box

The Boxtrolls (2014)

Ce ar face un melc fara cochilie, o testoasa fara carapace, un troll fara cutia lui?! I-ar fi imposibil sa supravietuiasca. In cel din urma caz, chiar daca legatura nu este una organica, e aproape la fel de puternica. Cutiile de carton le ofera siguranta micilor locuitori de sub pamant, intr-o lume ce a ales sa  creada ca ei sunt intruchiparea raului, fiintele demonice care, la adapostul noptii, se hranesc cu copii. Cutiile ii ascund vederii celor porniti sa-i extermine, dar ii si definesc, primindu-si numele dupa invelisul protector: sunt Shoe, Fish, Wheels, Clock, Fragile, pentru putin timp il vedem si pe Laika, reamintindu-ne subtil de producatorii filmului, Laika Entertainment. Si mai este Egg, copilul care traieste printre troli, singurul care le cunoaste adevarata natura si faptul ca nu sunt deloc amenintarea pe care prefera sa o lase sa se intrevada de peste zece ani Archibald Snatcher, terminatorul de troli, singura speranta a orasului de a scapa de teroare.

Pentru copii, animatia ofera o poveste simpla a binelui confruntat cu raul, cu personaje caricaturale sau ingenue, cu eroi justitiari, cu ingrediente care sa le fie pe plac, dar si cu secvente care sa-i faca pe unii parinti extrem de precauti sa se indigneze cum le sunt traumatizate odoarele, uitate in restul timpului in fata unor televizoare ce nu se ingrijesc deloc de confortul lor psihic. 

Dincolo de acest palier de receptare, filmuletul este mult mai ambitios si mai reusit, desfasurand tema centrala a persecutiei (sa zicem rasiala) intr-o multime de alte directii legate de identificare si identitate, dependente periculoase, neglijare si singuratate, diferente sociale, prietenie, ambitie, parvenire. Isi incurajeaza spectatorii sa gandeasca in perspectiva, in afara cutiei, chiar daca asta inseamna cateodata sa se expuna goi in fata lumii, inlocuieste "how cute" cu "how creepy", ceea ce pentru mine i-a dat in mare parte farmecul. Sa nu uit, aici apare prima drag queen dintr-un film de animatie si ar fi bine ca la sfarsit sa aveti la indemana o bucatica de branza buna, sigur vi se va face pofta! Fara legatura intre cele doua :).

Pentru privirea de ansamblu si punerea in context, nu ratati secventa de final, de dupa inceperea derularii creditelor, unul din cele mai bune momente ale filmului!

Nu stiu in ce masura va fi apreciat de juriul Oscar, insa daca ar fi vorba strict de animatie, de partea tehnica, Boxtrolls ar merita sa fie marele castigator. Este cea mai buna propunere a anului: un stop motion atent la detalii, viu colorat, ingenios realizat, o atmosfera ce impleteste vizual costumatiile de epoca si steampunkul à la Tim Burton, aerul dark din victorianul oras Cheesebridge cu cel exuberant si vesel de sub pamant, doua lumi aparent ireconciliabile. Excentricii troli, ca personaje, sunt chiar mai simpatici decat minionii din Despicable Me, mai bine individualizati, incepand cu numele pe care le poarta la vedere, pe piept.

Este o delectare nu doar a privirii, dar si un deliciu pentru amatorii de umor britanic ce-si vor aminti probabil de Monty Python. Chiar daca productia e americana, are multi actori englezi, de la Isaac Hempstead Wright, care-i da voce personajului principal (Bran din Game of Thrones) si terminand cu mai cunoscutii Ben Kingsley, Simon Pegg si Nick Frost. Daca aveti chef de o poveste atemporala amuzanta, recomand Boxtrolls. Si daca nu sunteti niste parinti paranoici care evita sa le citeasca odraslelor povesti de Andersen de teama ca vor plange cand moare Degetica ori Soldatelul de plumb, luati-i si pe cei mici, vor avea si ei motive de bucurie si vor invata cate ceva: de exemplu reciclarea, faptul ca orice deseu se poate transforma intr-un obiect creativ...

Christopher si Enigma

The Imitation Game (2014)

Numele si descoperirile lui Alan Turing, tatal calculatoarelor, imi erau cunoscute de ceva timp, de cand am citit pe undeva o curiozitate, cum ca emblema Apple, marul muscat, ar fi un omagiu adus lui. Savantul s-ar fi sinucis cu cianura si langa pat s-a gasit un mar mancat pe jumatate. Fructul nu a fost testat, dar s-a presupus ca el ar fi continut cauza mortii. Chiar daca era doar o legenda urbana, Apple a incurajat perpetuarea ei. Cat adevar si cate speculatii ulterioare a generat viata lui Turing, e greu de stabilit. Forma de autism de care se presupune ca ar fi suferit a fost, si ea, diagnosticata retrospectiv, asa cum s-a intamplat si in cazul altor nume celebre precum Newton sau Einstein. Singurul lucru cert este ca in anii '40 Anglia a dat lumii un geniu al matematicii pe care, ca recunostinta pentru serviciile aduse, l-a castrat chimic (fiind gay), accentuandu-i depresia si grabindu-i finalul. Good job, England, cum s-ar spune! Asta ca sa nu mai aiba nimeni complexul ca noi am fi mai altfel decat restul lumii, "romanii nu stiu sa-si pretuiasca valorile" si alte generalizari tampite care-mi ridica nivelul cortizolului. Turing a murit fara sa stie ca masina creata de el, perfectionata in timp, avea sa schimbe radical lumea, nu doar stiinta.

Avand inca proaspat in minte dezamagitorul Theory of Everything, despre un alt savant, din start filmul regizorului norvegian Morten Tyldum, cu un scenariu adaptat dupa cartea unui matematician englez, Andrew Hodges,  se dovedeste mult mai bun, in sensul ca infatiseaza mai multe fatete ale personajului (pana la urma, e cel mai important lucru in filmele biografice), dar mult mai bun decat foarte slab nu spune mare lucru. Scenariul are hibe destule si o sa incep cu ele. 

Se presupune ca Turing lucreaza intr-o echipa de matematicieni, sahisti, lingvisti etc. Buun, dar de ce sunt tinuti in jurul sau toti acesti oameni, incepand cu matematiciana reprimata interpretata de Keira Knightley? Ca in afara de Hugh Alexander, sahistul care se dovedeste cat de cat util, restul nu par sa aiba alta treaba decat sa mearga in pauze de pranz si, eventual, sa faca spionaj pentru rusi, fara sa para a spune mare lucru, din moment ce aliatii britanicilor nu au stiut de spargerea codului Enigmei pana dupa razboi. Turing oricum isi construieste masinaria singur, de la inceput pana la sfarsit, izbindu-se de neincrederea lor. Al doilea punct slab este scriptul. Oamenii aia trebuie si ei sa vorbeasca, nu?! Dar, fiind ei oameni de stiinta, cum altfel ar putea vorbi decat ca o carte de literatura motivationala? "Sometimes it is the people who no one imagines anything of who do the things that no one can imagine " este un citat care se repeta de vreo 3-4 ori un film, sa ne intre bine in cap. Vreti si alte mostre despre cum vorbesc oamenii de stiinta? "Do you know why people like violence? It is because it feels good. Humans find violence deeply satisfying. But remove the satisfaction, and the act becomes... hollow". Stiti de ce am facut un film? Ca sa ne simtim bine. Dar daca scoatem din el cam jumatate din replici, filmul ar fi fost nu mai gol, ci mai bun. Pentru ca are cu cine. Benedict Cumberbatch e un actor de Oscar. Poate nu acum, pentru rolul asta (stau altii mai batrani la rand), dar candva il va lua. 

Sunt momente in care intelegi cum functioneaza testul lui Turing doar privindu-l pe Cumberbatch. De altfel, filmul chiar incepe cu explicarea testului pe care creatorul sau l-a numit "jocul imitatiei", un joc ce-l ajuta pe judecator sa determine daca sta de vorba cu un om sau cu o masina, un joc din care traducatorii titlului filmului in romana n-au inteles prea mult sau au preferat sa-l ignore, transformandu-l in "jocul codurilor". E adevarat ca folosirea cuvantului "imitatie" ar fi lasat sa planeze ambiguitatea si ca lupta cu codurile e importanta, l-a consacrat pe Turing ca om de stiinta, dar nu ea i-a definit personalitatea. Ceea ce l-a definit a fost Christopher, omul si masina, omul pastrat in masina. Ceea ce l-a definit, conform filmului, a fost capacitatea lui usor bizara de a intelege realitatea si de a aplica algoritmii informatici propriei memorii, transformandu-se el insusi intr-un om-masina, capabil sa decripteze coduri complicate dar neajutorat in fata celor mai simple conexiuni umane.
Poate ca meritul cel mai mare al peliculei este ca a reusit,  pastrandu-si doza de informatii de uz general pentru un biopic dedicat primului informatician, sa demonstreze presiunea cifrelor atunci cand isi pierd latura abstracta si inseamna vieti sacrificate sau vieti salvate si cand o masina intruchipeaza prima si ultima dragoste. Pe ecran, Turing e un personaj mai complex decat Hawking-ul lui Marsh.
In rest, The Imitation Game are pacatele lui si fiecare creator de biopic vine cu propria viziune despre cum sa puna un moment al istoriei in valoare. Daca vrei sa scrii un film despre Turing, e bine sa nu scoti un cuvant despre savantii polonezi care au spart primii codul Enigmei si sa condamni politica britanica de asuprire a homosexualilor (nu ca soarta eroului filmului nu ar indreptati din plin aceasta condamnare.). Viata sexuala da bine sa fie exploatata si un gay e o mina de aur in context. Se stie ca demersul care ii consacra pe oamenii de stiinta e teribil de plictisitor pentru marele ecran, asa ca se brodeaza tot felul de floricele in viata extra-stiintifica.

Inainte si dupa

Don DeLillo - Omul cazator

"Un barbat atarna deasupra strazii cu capul in jos. Era imbracat la costum, cu un picior indoit si ridicat si cu bratele de-a lungul corpului. Abia daca se vedea hamul de siguranta care-i iesea din cracul pantalonului la piciorul pe care-l tinea drept, prins de balustrada ornamentala a viaductului.

Auzise si ea vorbindu-se de individul respectiv, un artist care-si spunea Omul cazator. Aparuse de mai multe ori in ultima saptamana, din senin, in diverse puncte ale orasului, atarnat de cate o structura sau alta, de fiecare data imbracat la costum, cu cravata si pantofi eleganti. "

Imaginea ce evoca Spanzuratul din cartile de tarot, emblema unui impas, a stagnarii, a unui moment de criza si destramare este multiplicata si reflectata in fiecare dintre vietile ce-si regasesc cu greu un fagas dupa 11 septembrie: cele ale lui Keith si Florence, supravietuitori ai prabusirii primului turn, incapabili sa impartaseasca experienta cu cei ce nu au facut parte din sirul indian care coboara incet, fara panica, aproape somnambulic, nesfarsitele trepte ale cladirii; ei au perceput-o in mod direct, ca pe un proiectil de carne umana ce se graveaza in corp, strain si totusi atat de intim, greu de extirpat; cea a Liannei, implicata intr-un program de pastrare cat mai indelungata a amintirilor bolnavilor de Alzheimer, ce se trezeste intr-o zi cu fostul sot la usa, murdar de sange si plin de cenusa; cea a lui Justin, fiul lor, care intr-un joc secret scruteaza cerul prin binoclu cautand avioane, pasari sau poate pe misteriorul Bill Lawton; cea a Ninei, mama Liannei, si a partenerului sau de viata, Martin, un barbat cu trecut misterios, ce cauta explicatii si emit previziuni de viitor; dar este si experienta lui Hammad, a carui viata capata un sens doar prin disparitie, a lui si a sensului vietii celorlalti; si a lui Rumsey, care n-a trait sa-si spuna propria versiune; si a lui David Janiak, care-si transmite propriul 11 septembrie intr-un mod ce-i oripileaza pe unii, ii scarbeste sau ii jigneste pe altii, ii fascineaza pe cativa... si este experienta spusa sau nespusa a atator altora.

11 septembrie in literatura nu-mi era un subiect total nefamiliar, ma mai intalnisem cu el in cartea lui Jonathan Safran Foer (Extrem de tare...), unde autorul prefera sa atinga corzi sentimentale care, literar vorbind, ma lasa rece. La De Lillo nu e loc de duiosii. Chiar daca avem "inainte" si "dupa", acest "dupa" vine ca o prelungire fireasca a lui "inainte", ca o continuare a piesei lui Beckett Toti cei care cad, aparuta intr-o vreme cand oamenii tot cadeau, nu din turnuri, ci din propria lor viata. Cu totii cadem, inevitabil, si vine o zi cand ridicarea nu mai este posibila. 11 septembrie este aici nu doar o data in  istorie, ci si o metafora, mai intai personala, momentul dramatic cand intelegi ca timpul se desparte intr-un "inainte" al tineretii si seninatatii si un "dupa" al dezagregarii si prabusirii, apoi colectiva, de ruptura intre civilizatii bazate pe sisteme de valori si conventii sociale diferite. 

Pentru personajele din carte este momentul intrebarilor, al cautarii de sine, al incercarii de regasire a increderii si al revenirii in propria viata. Cum sa traiesti dupa? Ce este adevarat din amintirile pastrate? Ce vrei sa uiti, ce vrei sa recapeti, ce vrei sa gasesti, cum se amortizeaza loviturile? Sunt intrebari la care fiecare dintre personaje isi gaseste propriul raspuns sau doar iluzia de a-l fi gasit.
Fiecare a vazut secventele socante ale impactului, reluate la nesfarsit. Pentru americani, ele inseamna ceva mai mult decat pentru restul lumii si De Lillo le traduce in cuvinte, recompune realitati paralele ale unui tablou, pentru unii personal si subiectiv, pentru altii doar niste imagini la televizor, gasind un numitor comun in limbaj, in puterea lui de a arata ceea ce este dincolo de fatada, in vulnerabilitatea atat de umana, fie ca se ascunde in spatele cinismului zgomotos si demonstrativ sau e interiorizata si tacuta.
E primul meu DeLillo, un autor pe care simt nevoia sa-l recuperez. Cei care-l cunosc mai bine zic ca n-ar fi unul din titlurile lui de varf si asta ma face sa vreau sa vad unde poate fi varful daca m-a cucerit cu o carte ce putea sa cada foarte usor, dat fiind subiectul delicat, in tot felul de extreme si nu o face ori sa devina irelevanta literar, ceea ce iarasi nu se intampla.