Fericirea trista si marunta

Walker Percy - Mirajul fericirii

Vechea sarbatoare pagana a Lupercaliei de pregatire pentru primavara prin alungarea spiritelor rele si invocarea fertilitatii a fost preluata in traditia catolica prin carnavalurile ce s-au desfasurat zilele astea de la Rio la Venetia, din Olanda pana in indepartatul New Orleans, unde se incheie maine cu Mardi Gras. S-ar putea spune ca avem o carte "de sezon".  Am facut o calatorie in spatiu, pana la New Orleans, dar si in timp, in anii '50-'60. Am cutreierat orasul timp de o saptamana in compania unui anume Binx, nu stiu daca-l cunoasteti, un broker care implineste chiar in martea de sarbatoare 30 de ani. Pe strazi deja incepusera sa defileze carele alegorice, orasul intrase in atmosfera festiva si fantastica iar gazda ma invita la o plimbare prin cel mai francez oras american. Speram sa am parte de un partener de drum relaxat, cu ironie si putin cinism, am dat in schimb peste un cautator, care mi-a spus de cum ne-am intalnit: "Cautarea este acel lucru pe care l-ar intreprinde oricine daca n-ar fi cufundat in rutina zilnica a propriei sale vieti."
Cinefil ca si mine, mi-l arata in trecere pe William Holden, apoi se opreste sa salute o cunostinta. Schimba cateva vorbe, mai mult asculta politicos si usor plictisit cum amicul intalnit intamplator ii povesteste despre familie, afaceri, renovarea casei. Ii vizitam rudele, unde o cunosc si pe  Kate, verisoara lui Binx.
In ciuda baii de multime pe care o facem (mergem impreuna chiar si la o parada), se recomanda drept un tip egoist si singuratic, dar deja incep sa-l privesc cu scepticism, intr-o singura zi intalneste mai multi oameni decat mine intr-o luna! Spune ca nu agreeaza compania semenilor si se simte inconfortabil in intimitatea altora, dar nu pierde ocazia de a socializa cu toate cunostintele intalnite intamplator, incluzand casiera de la cinematograf sau doamna cumsecade din cladirea unde locuieste. Dupa ce a terminat de citit "carti-cheie despre subiecte-cheie", a considerat ca si-a atins telurile cautarii si toate problemele Universului au fost rezolvate, asa ca a ramas tot descumpanit si a devenit omul cu o singura carte in biblioteca, Arabia Deserta, "deserta" ca sufletul unui om fara carti. A inlocuit cautarea verticala cu aceea orizontala, cautarea spiritului cu trupurile diverselor Linde si Marcii ce i-au fost, pe rand, secretare, apoi cu ratacirile prin cartier. El spune ca vede ceea ce este cenusiu si superficial in oameni, inregistreaza usor detasat si trece mai departe, iar in femeie  vaneaza "sunca" ce se ascunde sub "pielea de caprioara".
Uneori simte mirosul fricii, miros de gutuie si Orient, mirosul razboiului din Coreea la care a luat parte. Alteori se refugiaza in filme si-si priveste semenii prin prisma lor: "In zilele noastre, cand cineva locuieste undeva intr-un cartier, locul nu este omologat din punctul sau de vedere. Mai mult ca probabil, el va duce acolo o existenta searbada, iar golul dinauntrul lui se va extinde pana ce va pustii intregul cartier. Dar daca vede un film in care apare insusi cartierul sau, fie si numai pentru o secventa, poate locui acolo cu senzatia ca e si el Undeva, si nu chiar Nicaieri, fie si doar pentru o vreme. " Cam asa gandesc si eu, 50 de ani mai tarziu, despre cartierul cel mai omologat, numit Facebook.
Spre Walker Percy m-a atras la prima vedere intrevazuta posibilitate a identificarii cu ideile, prin prezentarea de pe coperta, "una din marile carti ale existentialismului postbelic". Este curentul de gandire ce mi-a ramas cel mai apropiat, chiar daca pe alocuri mi se pare prea... bland, prea altruist, prea stangist.
Existentialism american? Francezii mei dragi, Sartre si Camus, au concluzionat acum mult timp ca nu exista, ca americanii au prea multa incredere in ei si sunt prea absorbiti de febra consumerista ca sa lase loc de instrainare si anxietate. Vorbeau, desigur, despre contemporanii lor, americanii anilor '50-'60, cum este si Percy cand scrie aceasta carte. As adauga ca mai au acel egoism al omului care crede ca totul i se cuvine ce pare sa-i absolve de orice sentiment de culpabilitate, de senzatia de meritata infrangere. Revolta, daca apare, nu este o afirmare a existentei (Je me révolte, donc je suis) ci un sentiment de superioritate, o senzatie de intelegere condescendenta, de plictis in fata gloatei asupra careia arunca tot ceea ce nu este el, observatorul: mecanicismul, rutina, lipsa oricaror aspiratii. De aici incompatibilitatea mea cu cartea asta, care nu-i scrisa rau, dar nu am putut rezona cu ideile ei.
Imi plac anti-eroii cum ar fi putut fi Binx, dar nu ma convinge modul in care el isi delimiteaza locul in lume si-si abandoneaza propriile convingeri in doar o saptamana de cand il cunoastem, alegand calea fericirii triste si marunte atat de blamata de el, nu mi se pare o carte sincera si coerenta. Cand am terminat-o, mi-a dat senzatia ca, prin personajul sau, autorul ajunge sa imbratiseze exact ceea ce respinge, ca tot scopul cautarii a fost o reconciliere cu sinele, cu ceea ce privea superior, incepand cu femeia si viata de familie. Si asta in doar o saptamana! Multumesc pentru plimbarea prin New Orleans in zile de sarbatoare dar am ajuns si eu la concluzia lui Sartre: Il n'y a pas de pessimisme en Amérique touchant la nature humaine... Cel putin nu la Walker Percy.

Carturesti Carusel - pomul laudat

14 februarie 2015 - Multi gura-casca, putine carti

O data in viata  trebuia sa am si experienta asta, nu?! Sa ma duc la o librarie ca si cum as merge la un muzeu. Daca ma gandesc ca acolo nu e coada sa intri, ci doar, cel mult, la bilete, i-as spune mai bine pestera. Cand am vazut lumea stransa la intrare, m-am temut ca am nimerit la vreun eveniment cu dichis, un concert, un vernisaj si se intampla iar ca in ziua lansarii cartii presedintelui la Bookfest, deci asta trebuie sa fie coada de asteptare la autografe. Dar nu, era doar o intrare normala. Ca la programul de vizitare al pesterilor, ies unii, sunt lasati inauntru altii, sa nu cumva sa creasca umiditatea in aer si sa deterioreze cartile, sa se topeasca stalactitele... Am inteles perfect motivul cand am ajuns inauntru, dar tot nu am putut sa-mi stapanesc mirarea si bucuria vazand atatia oameni inghesuindu-se la... 

 Asa credeati?! Nu, de fapt multi au venit sa viziteze "muzeul", fosta banca a familiei Chrissoveloni, devenita peste noapte in presa "celebra", "renumita", "cunoscuta". O mai fi cineva ca mine in tara care a aflat de numele acestei familii apropiate domnitorilor fanarioti abia in contextul deschiderii noului Carturesti?! Nu ma mandresc, dar nu ma sfiesc sa-mi recunosc ignoranta cand e cazul si parca prea toti din jur sunt pusi la punct cu istoria, mi-au creat un complex de inferioritate. Stiti, desigur, toate detaliile privind soarta cladirii, n-are rost sa va plictisesc eu cu ele, deci sa intram. Cred ca ati vazut minunea alba si luminoasa pana acum in sute de poze, asa ca nu e cazul sa adaug si poze... dar nu ma pot abtine! 

Cand intri, ai o senzatie coplesitoare privind in sus, spre balcoane si coloane. Doar o librarie alcatuita din hexagoane cu o sfera in mijloc si oglinzi m-ar fi putut impresiona mai mult. Ai vrea, ca-n orice muzeu care se respecta, sa gasesti un pliant, un fluturas, o harta care sa te orienteze putin. Poate n-ar fi o ideea atat de rea, dat fiind ca multi par sa fi intrat doar pentru turism. Un veritabil spatiu de pelerinaj cultural cum spera sa devina, un "obiectiv" pentru vizitatorii din afara orasului, curiosi sa vada cladirea considerata "cea mai frumoasa librarie din tara" e bine sa-si orienteze publicul cu precizie in spatiu, sa nu sfarseasca bietii vizitatori printre rafturi populate cu obiecte infioratoare numite carti, sa stie clar ca daca iau liftul (exista!) pot ajunge la bistrou evitand orice pericol. 

Pornind de jos in sus, la subsol gasiti discuri, cd-uri, dvd-uri, sectorul media in principal, pe care l-am trecut in revista destul de sumar. Parterul este ocupat de obisnuitele accesorii de birotica, de la agende, carnetele, pixuri si pungute la tot felul de maruntisuri ingenioase numai bune de atras clientul spre cumparaturi compulsive. Abia la etajul 1 am gasit ceea ce cautam intr-o librarie, cartile, insa aranjamentul lor e cam fistichiu pentru gustul meu traditional. Prefer sistematizarile clare, daca nu alfabetic, cel putin dupa edituri, desi cea de-a doua poate dezorienta un pic cititorul neinformat in privinta autorilor cautati. Organizarea tematica il descumpaneste si mai rau, se pare ca si pe cei ce au asezat cartile pe rafturi. Mi-i si inchipui: "asta e roman sau sunt memorii?" "asta intra la psihologie sociala sau la socio(psiho)logie?"

Asa arata, de exemplu, sectiunea de politica si sociologie, unde am gasit o carte cu titlul "Hartia. O elegie".  Se stie doar ca toate tratatele politice si cele mai importante studii sociologice s-au scrie pe hartie, o legatura trebuie sa existe!

La etajul 2, ne intampina albumele de arta, cartile pentru copii, volume de parenting si pshilogie. Le recomand cu caldura celor care si-au adus odraslele doar ca sa planga exasperate prin librarie, tragandu-le dupa ei ca pe un bagaj in timp ce vizitau "muzeul". 

Pentru a ajunge la etajul 3, se urca pe doua scari melc laterale si ajungem intr-un spatiu liber, unde doritorii se pot tolani confortabil sa citeasca, deranjati doar de trecatorii curiosi sa admire peretii, si anume expozitia de pictura. 

Autoarea se numeste Suzana Dan si tablourile sale par inspirate de filonul artei naive in culori tari, cu imagini ca desprinse din basme sau din vise. Am trecut insa destul de in fuga si cu o senzatie inconfortabila pe langa ele, fiindca sub fiecare erau asezati cititori si nu puteam nici sa-mi gasesc starea contemplativa, nici nu voiam sa par ca m-as holba la ei. Nu stiu daca spatiul va ramane astfel, cu expozitii si zona de chill in acelasi loc, dar piticii mei imbracati in verde cu cusma maro nu se simt deloc in largul lor intr-un asemenea mediu neconventional.
Asa ca am urcat si la etajul dedicat bistroului, timp de o poza si o privire de sus

si am coborat repede la casa cu "prada" pe care abia astept sa o savurez. Va mai dura ceva timp, sunt altele la rand, dar o sa vina si vremea lor. Asa-s eu cu cartile, vorba zicalei, una-n mana, una-n gura (aia despre care urmeaza sa scriu, o mestec putin inainte) si cu ochii dupa alta.

 Din fericire, coada de la casa era mai mica decat cea de la intrare, inca o dovada ca multi vin sa se plimbe, putini sa cumpere. Una peste alta, noul... spatiu Carturesti, ezit sa-i spun librarie, este un fel de Mall, din care nu lipseau selfisti, pierde-vreme aruncand ocheade in jur de la balustrada ultimului etaj, copii dificili tarati acolo impotriva vointei lor... 

Sau, cum ziceam in titlu, un "pom laudat", un pom de iarna cu multa forfota in jur, cu luminite multe si stralucitoare, cu tot felul de delicatese bune de cadouri ... 

... carti nu prea are, dar cine merge la o librarie sa cumpere carti?!

Cand frunzaream pe net citind despre istoria cladirii, s-a intamplat sa nimeresc si pe site-ul stirilor PRO Tv. "Locul este de acum un carusel al culturii, in care chiar si daca nu esti un erudit, ai vrea sa te invarti si sa uiti de zgomotul orasului." Asa grait-a Esca spre popor! Lasand deoparte faptul ca doamna considera ca, in principiu, librariile sunt locuri pentru eruditi (oare stie ce inseamna cuvantul?), ca sa uit de zgomotul orasului cel mai bine stau in casa, nu ies taman in mijlocul lui, in buricul targului. E frumos de vazut o data, am fost, am bifat si acum stiu ca, atunci cand vreau la o librarie Carturesti, tot la Verona voi merge.

Centrul familiei Sinopli

Ludmila Ulitkaia - Medeea si copiii ei

Fara Medeea, Iason nu ar fi reusit sa gaseasca Lana de aur. Fara Medeea, numeroasa familie cu origini grecesti raspandita prin tot imperiul sovietic, de la Moscova la Taskent, de la Vilnius la Tbilisi si apoi mai departe, prin lume, prin Franta, Turcia, Grecia, Italia si America poate s-ar fi destramat si membrii ei si-ar fi pierdut urma unii celorlalti. Medeea propusa de Ulitkaia este la polul opus aceleia create de tragediile lui Sofocle si Euripide. Nici nu-si ucide familia, nici nu este mistuita de demoni care sa o impinga la acte irationale. Ea, ultima descendenta cu sange grec pur a unei familii ce nu inceteaza sa se extinda, este pilonul, centrul de gravitatie si de luciditate al celorlalti. Oricat de departe i-ar duce valurile vietii, se intorc la acest liman, in Feodosia, orasul de pe malul Marii Negre.
Medeea, femeia ce nu a avut copilarie, crescandu-si singura fratii mai mici, ramasa apoi vaduva destul de tanara, a avut treisprezece frati si surori; supravietuitorii razboiului au avut la randul lor copii si nepoti; cu totii se intorc la ea an de an sa-si petreaca vacantele de vara. Paradoxal, tocmai ea, cea fara de copii, are mai multi decat toti ceilalti. Sub privirile sale discrete, cumnatii, verii, nepotii se iubesc si se dusmanesc, se despart si isi gasesc alte iubiri. Vede, inregistreaza si tace, uneori nedumerita, alteori usor amuzata, le pastreaza secretele fara sa stie ca in propria viata exista un secret pe care e singura care nu-l cunoaste.
"De obicei femeile tinere veneau cu copiii mici la inceputul sezonului, sotii lor, ocupati cu lucrul, petreceau aici putin timp, doua saptamani, rareori o luna. Veneau si cativa prieteni, inchiriau camere in Colonia de Jos si noaptea veneau pe ascuns la Medeea, se dedau placerilor insotite de gemete si tipete in camerele ei. Pe urma femeile divortau de soti, se maritau cu altii. Noii soti le cresteau si educau copiii, faceau alti copii, acestia, frati si surori vitrege, se vizitau intre ei, iar pe urma fostii soti veneau aici cu noile sotii si noii copii ca sa-si petreaca vacanta impreuna cu copiii din celelalte casatorii."
Ludmilei Ulitkaia ii place sa povesteasca. Nu sa dialogheze, nici sa construiasca personaje, nici sa descrie locuri sau sa alcatuiasca complicate conflicte sufletesti ale eroilor sai. Doar sa surprinda franturi de viata, iar viata Medeei, ce se intinde deja pe trei generatii, trecand prin moartea parintilor, nasterea si moartea unor frati, a nepotilor si stranepotilor, contine scene si secvente din prezent si trecut, impletite intr-o carte cu vise si premonitii, cu putin supranatural si umor, cu picanterii si istorie.
Ulitkaia scrie un roman rusesc pentru secolul XXI. Ia ceea ce acum vreo 100-150 de ani ar fi fost un roman elaborat, ce-si lasa timp sa studieze mecanismele psihologice, motivatiile, sa construiasca eroii pe-ndelete, in vreo 3 volume si 1000 de pagini si il zipeaza, creeaza un concentrat modern de fresca sociala si de familie fara sa dea impresia de rezumat, ci de schita cu trasaturi de condei hotarate, ce omite intentionat detaliile pentru a crea o imagine dinamica. Unii cititori ar putea sa obiecteze in fata acestei expuneri formate din digresiuni in timp si in relatiile dintre personaje ce impiedica empatia cautata de ei in cronicile de familie. Mie mi-a placut perspectiva (ce-si gaseste justificare in ultimele pagini) de rasfoire a unui album de familie, senzatia de intuire a unor istorii nespuse in spatele celor spuse.
Inspirata mi s-a parut in context si alegerea de a ilustra coperta cu un detaliu de tablou impresionist, care aflu ca-i apartine unui pictor pe nume Joaquin Sorola. Pentru ca exact asa e cartea, impresionista, vie, in culorile pastelate ale iubirilor, mai superficiale sau mai serioase, ce se suprapun intr-un complicat joc al vietii, dar alcatuita din tuse vagi, ce mai mult sugereaza decat precizeaza eroii, cu incursiuni in decor, in istorii personale ce strabat cadrul, cu secrete de familie bine pastrate sau  dezvaluite din intamplare, cu figuri ce creeaza tensiune tocmai prin absenta si prin incapacitatea de a se contura mai bine decat prin amintirile celorlalti. Util este si arborele genealogic de la inceputul volumului, la care a fost nevoie sa ma intorc, sa verific relatiile de rudenie intre personajele nou introduse, pentru ca Ulitkaia face aici un tur de forta printr-o " familie atat de numeroasa, incat nu poti sa le stii tuturor chipurile, fiindca se pierd in tot ce a fost, in ce n-a fost si-n ce va fi " adoptand atitudinea discreta a Medeei, fara sa judece sau sa incerce sa descifreze noianul de pasiuni de-o vara in mijlocul caruia isi arunca eroii.

Rusia lui Putin

Leviathan (2014)

In Rusia lui Putin se fac filme finantate din banii Statului pe care apoi Statul le reneaga. Cu cat mai multe premii obtin in strainatate, cu cat sunt mai elogiate, cu atat zbiara mai tare politrucii, indignati ca li se ponegreste imaginea tarii. Imaginea, subliniez, oful lor nu e ca s-ar denatura realitatile existente, ca ar fi un film falsificator, neconform cu sistemul unei tari perfecte, ci ca rahatul din haznaua ruseasca este expus in vazul lumii.
Din ce se compune acest rahat? Cam din toate institutiile in care oamenii ar trebui sa aiba incredere: Politia, Biserica, Magistratura... Si totul incepe de la o biata casa, undeva, in nordul Rusiei, in regiunea Murmansk, amplasata intr-un loc ce te face sa zici "ce frumos e, pacat ca e populat, si mai rau, e populat de rusi!", si chiar si mai rau, de rusi care aplica legea junglei si daca primarul si-a propus sa construiasca pe un anume teren ceva, al lui trebuie sa fie. Kolea, proprietarul casei de pe locul ravnit, unde locuieste impreuna cu fiul si cu cea de-a doua sotie, incearca sa se impotriveasca hotararii cu ajutorul unui prieten, avocat de la Moscova. Tot ceea ce obtine e sa rascoleasca si mai mult numitul rahat, ce se ridica in jurul lui pana cand il inghite intr-un mod mai brutal decat v-ati gandi.
In Rusia lui Putin, spectrul lui Stalin e mai viu ca oricand din '89 incoace, chiar daca unii incearca sa-l cuminteasca cu cate un foc sau o rafala de Kalasnikov in pustietatile nordului, dar numai in cadru informal, intre prieteni. El nu se hraneste doar cu mortile misterioase ale unor jurnalisti ce s-au ridicat impotriva regimului, ci infloreste in functionarea institutiilor, in modul de a-si recepta filmele ce aminteste de reactiile starnite de aparitia lui Doctor Jivago ("Nu am citit cartea, dar o condamn"). Asa se zice acum despre Leviathan, nu am vazut filmul, dar e indecent fiindca injura si imoral pentru ca ne ponegreste imaginea, asa ca trebuie sa fie cenzurat. Mai imoral decat modul in care functioneaza sistemul infatisat, nu are cum sa fie.
In Rusia cea fara de speranta a lui Putin, copiii incep cu bere si apoi, cand cresc, trec pe vodca, uitand sa schimbe cantitatea. Alcoolul devine o forma de evadare, de manifestare a bucuriei, supararii sau depresiei. Cand nu mai e de ajuns, rusii apeleaza la paradisuri artificiale si trec pe krakadil (nota: krokodil este un drog de care se face abuz prin orasele uitate din Siberia pana cand se jupoaie pielea de pe oase. E suficient?).
Rusia lui Zviaghintev, regizorul si scenaristul acestui film, m-a ajutat sa inteleg doua lucruri legate de noi: in primul rand de ce nu-mi place realismul cinematografic romanesc. Pentru ca e prea... real, prea de acasa, vorba reclamei, "prea bun, prea ca la (noi in) tara". Dar atunci cand privirea devine straina, din afara, pot sa inteleg de ce "prea bun, prea ca la tara" atrage premii internationale. Asa cum in cazul de fata privirea mea detasata, lipsita de subiectivism, a cules doar esenta cinematografica a unui film si curiozitatile unui sistem, fara frustrari si complexe, poate doar cu un usor si ingrijorat complex de superioritate, bine ca m-am nascut in Romania, putea fi si mai rau, dar parca suntem prea aproape de suflarea inghetata a crivatului. Cel de-al doilea lucru pe care l-am inteles din filmul asta unde orice mica victorie e prefigurarea unui mare esec viitor e ca suntem deprimant de asemanatori cu rusii... Increderea in Biserica scade sau creste in Europa in raport cu increderea in celelalte institutii ale Statutului, cu alte cuvinte cand nu are cine sa te ajute... Dumnezeu cu mila! Iar institutia Bisericii este la fel de  oportunista ca si un partid politic. Si la rusi, si la noi din pacate, dupa cum am vazut chiar in ziua ultimelor alegeri prezidentiale...
Unii l-au considerat pe Kolea un Iov modern, care sta si indura ca boul in jug pentru ca stie Doamne-Doamne de ce. Ar fi valabil daca in cazul asta Doamne-Doamne e format dintr-un complex de institutii ce actioneaza concertat in care ar avea o incredere oarba chiar daca ele ii pun la incercare rabdarea si puterea de a indura, dar stie de la inceput cu ce monstru se lupta. Pentru mine, Kolea e o dureroasa metamorfozare a omului revoltat in Sisif.
E cazul sa ma opresc cu Rusia lui Putin. E un film care te rascoleste sufleteste, mai ales ca estic locuitor al Europei, cel putin pentru cateva ore, pana cand trece nodul din gat, eventual diluat intr-o vodca, pana cand se scurge indignarea, pana dispare si senzatia de neputinta si spui "bine ca sunt aici, nu acolo... totusi".
Si, ajungand in Romania noastra, la cinematograful Studio unde filmul a fost proiectat acum vreo luna, uitati ce au patit oamenii care au vrut sa-l vada. Cinefil in fabula, cum ar spune Eco! Pai nu-i mai util pentru sanatatea mentala sa incerci cat mai mult sa stai in afara sistemului, oricare ar fi el si sa-l observi ca pe o creatura bizara de pe margine, de la distanta de siguranta?!

All the news that's fit to print si ceva in plus

Umberto Eco - Numero zero

Cand am aflat de aparitia noului roman al lui Eco, am dat fuga sa-mi iau editia digitala de pe site-ul librariei Feltrinelli, pe care il recomand cu caldura tuturor cititorilor de carti in italiana. Spre deosebire de Elefant.ro, nu-si trateaza platitorii ca pe infractori potentiali, dandu-le toata bataia de cap necesara convertirii unei carti electronice in formatul adecvat pentru e-book - Elefant nu facea decat sa ma oblige sa piratez cartile dupa ce le cumparam cu masura lor anti-piraterie - ci, in momentul in care ai achitat, primesti frumos .epub-ul in contul personal si-l poti citi pe tableta, pe e-book sau pe ce device vrei tu. Sa ma intorc la subiect.

Suntem in anul 1992 (echivalentul in Italia al anului 2015 in Romania, cu arestari si procese de amploare impotriva politicienilor corupti) cand Colonna, un ziarist falit, autor ocazional de carti ca ghost writer, este vizitat de un jurnalist mai cunoscut, Simei, venit cu doua oferte: pe de o parte, sa faca parte din echipa unui nou ziar ce va aparea cu numarul zero in 12 transe, in editie limitata, de-a lungul unui an. Publicatia urmeaza sa fie plasata acolo unde este nevoie pentru a unge parghiile puterii financiar-bancare. Pornind de la motto-ul New York Times, va contine "all the news that's fit to print" dar si alte "informatii" cu rol de santaj, pentru a ajuta finantatorul, un proprietar de trust de presa milanez, un Berlusconi mai mic, sa-si extinda afacerile. Deocamdata detine doar reviste de scandal si de nisa, televiziuni locale de teleshopping, cateva hoteluri si aziluri pentru batrani numai bune pentru spalat bani. In momentul cand va obtine ce-si doreste, ziarul, niciodata aparut in tiraj de masa, isi va suspenda aparitia. In paralel, Colonna ar urma sa scrie si o carte, memoriile lui Simei, din care sa rezulte cum un director de ziar a incercat sa creeze un model de jurnalism independent dar nu a reusit, vocea libera fiind inabusita. Propunerea de a deveni redactor-sef intr-o redactie formata din tot felul de "specialisti" in rebus, horoscop si cancanuri, neinformati despre intentiile reale, este tentanta financiar pentru un individ ajuns in pragul varstei de cincizeci de ani, apasat de sentimentul de a fi fost toata viata un pierzator. Rolul lui va fi sa perie articolele celorlalti, sa le cizeleze stilul, sa le sugereze cel mai corect mod de exprimare.
" - De exemplu, cand cineva spune, ca sa defineasca o situatie dramatica, ca suntem in ochiul ciclonului, imi imaginez ca domnul Colonna va fi suficient de atent sa va aduca aminte ca, in toate manualele stiintifice, ochiul ciclonului este singurul loc calm si ciclonul se desfasoara in jurul sau. 
- Nu, domnule Simei, am intervenit eu, in acest caz as zice ca trebuie sa folosim tocmai ochiul ciclonului, pentru ca nu conteaza ce spune stiinta, cititorul nu stie, exact ochiul ciclonului ii da ideea de fi in valtoarea evenimentelor. Asa l-au invatat presa si televiziunea."
Deja intram de la primele pagini ale acestui thriller politic si jurnalistic intr-un labirint de intrigi, mistere si comploturi, cum ne-a obisnuit Eco de-a lungul timpului, mai ales ca in peisaj isi face aparitia paranoicul Romano Braggadocio, al carui caracter reflecta cu varf si indesat sensul englez al termenului. Asa-zisul jurnalist de investigatie isi arata dintr-o inofensiva discutie despre masini inclinatia spre teorii ale conspiratiei, imaginabile sau nu. E adeptul unei ipoteza ce va duce la revizitarea si revizuirea istoriei Italiei de dupa moartea lui Mussolini, ajungand la teme mai putin familiare noua precum operatiunea Gladio din timpul Razboiului Rece, o loja masonica italiana, Propaganda Due si lovitura de stat a lui Borghese.
Pe masura ce citeam, ma enervam de cate ori ma poticneam in cate un discurs al lui Braggadocio.  Monologheaza indelung si nenatural cu expuneri de fapte, ii arunca in brate bietului cititor un vraf de informatii istorice, cu date, nume, explicatii si supozitii ce lasa sa se intrevada ca toate evenimentele s-au scris in culise si decurg unele din altele, ca nimic din ceea ce stim (mai mult italienii decat noi, mie faptele respective imi erau straine in afara de impuscarea lui Mussolini si teoria privind asasinarea papei Luciani, neconfirmata prin refuzul autopsiei) nu e asa cum rezulta din expunerile oficiale, ci totul e rezultatul unui angrenaj ascuns, manipulat de stay-behind, structuri paramilitare secrete. Pe scurt, conspiratii dupa conspiratii.
Nu am naivitatea de a crede ca totul pe lume e curat, pe fata, cu implicatii intotdeauna la vedere, dar nici nu vad pretutindeni doar rasturnari clamoroase de situatii, cum ar zice italienii. Si celelalte romane ale lui Eco porneau de la diverse mistere si interpretari ale istoriei falsificate, nu asta e inconvenientul principal al cartii, ba chiar s-ar fi putut transforma intr-un punct de interes, prin perspective inedite asupra istoriei recente a Italiei.
Marea problema e ca imaginea lui Eco din Numele trandafirului si Pendulul lui Foucault se dilueaza tot mai mult. Avem o cartulie de 218 pagini (144 in format e-book) care pentru un cititor neitalian si neexpert in istoria Italiei de dupa al doilea Razboi Mondial ar avea nevoie de inca atatea pagini de note, sa se puna la punct cu toate acele fapte aruncate de-a valma printre care sunt strecurate presupunerile personajului. Mai mult, e un roman superficial, expeditiv, unde personajele nu se simt deloc in largul lor, intriga e ca si inexistenta, inceputul promitator e uitat in verva logoreica a lui Braggadocio, parghiile ieftine ale personajului feminin aruncat intr-o lume masculina doar pentru a face loc unei idile (da, bifam si punctul asta in cele 200 de pagini) sunt prea fragile si lipsite de vreo conexiune intre eroi, subiectul initial devine marginal, uitat in expunerea de-a valma a diverselor episoade istorice si politice. Isi propune prea multe si schiteaza totul expeditiv si intr-un mod laconic, lipsit de infloriturile baroce obisnuite, de schimbarile de registru si subtilitatile lingvistice ce faceau deliciul cititorilor lui Eco.
Mai ca as fi inceput sa banuiesc o conspiratie aici, cum a scris cineva o carte mediocra si a pus numele lui Eco pe coperta. Insa chiar autorul a venit cu o gaselnita de marketing inspirata, promovand Numero zero ca un complement al Pendulului.... Daca acolo eroii se confruntau cu pericolul crearii de legende unde nu exista, motto-ul cartii de fata, "Only connect!" pledeaza pentru conexiune, pentru gasirea unor relatii stranse intre faptele reale si modul cum se oglindesc in informatii, intr-atat de stranse incat genereaza paranoia.
Sunt si pagini bune, tocmai de-aia mi-e necaz ca ansamblul dezamageste. Avem o descriere scurta dar infioratoare a celei mai terifiante biserici, San Bernardino alle Ossa din Milano, pagini savuroase despre relatiile dintre presa si cititori, exercitii de jurnalism pornite de la asasinarea lui Cezar. Vesnica intrebare cu oul si gaina pe care si eu mi-am pus-o retoric de multe ori, daca presa isi formeaza cititorii sau invers are parte de un raspuns: "Amandoua. La inceput lumea nu stie ce tendinte are, noi ii spunem si ea isi da seama ca le are." Si va veti amuza ca si mine probabil citind unde este indemnat un personaj sa se refugieze cand lucrurile se complica. In Romania, pentru ca tarile din Europa din Est n-ar avea stay-behind, viata e linistita si ieftina.
Daca nu iti bati prea mult capul cu cercetarea evenimentele mentionate, cea mai recenta carte a lui Eco (ma feresc sa spun "ultima", la 83 de ani ai sai sper sa fie sanatos si sa mai scrie) este repede citibila si la fel de repede uitabila. In ciuda catorva paragrafe care parca mi-au amintit de autorul pe care-l iubeam, raman cu un gust amar si cu o intrebare: sa fi gasit niste pliculete ale Minervei expirate intr-un sertar si s-a hotarat sa le recicleze sau o fi apelat la un ghost writer? Daca n-as fi citit si Cimitirul din Praga tot in italiana, as fi putut crede ca e meritul traducatorilor romani ca au facut dintr-un autor mediocru unul de geniu. Cu cartea asta ma tem ca nu se pot face minuni.