Kim Kardashian

Michelle Gable - Un apartament la Paris 

Ha! V-am pacalit :P. Puteam sa-mi numesc postarea si Bianca Dragusanu daca voiam sa raman pe meleagurile noastre, dar le-am preferat pe cele ale autoarei cu inselator prenume frantuzesc. Dar o legatura tot este: sa ne imaginam ca peste vreo suta de ani, dupa ce Kim Kardashian va fi demult oale si ulcele, apartamentul sau ar fi descoperit ca o capsula a timpului bine conservata, neatinsa de decenii, cu toate gentile Vuitton, rochiile Chanel si pantofii Louboutin din dotare (sper ca am trecut testul monden, ca-s printre putinele marci pe care le stiu). Probabil ca vreun scriitor din acea epoca, mai degraba o scriitoare, pentru ca doamnele sunt mai susceptibile sa pice in plasa frivolitatilor mondene, ar face o pasiune pentru existenta sa si ar scrie o carte pornind de la aceasta descoperire. Se va gasi o noua Michelle Gable care sa-i readuca la viata epoca si sa-i idilizeze personalitatea, se vor gasi cititori care din fascinatia si nostalgia pentru o lume necunoscuta direct sa-i citeasca productia, asa cum am facut si eu cu romanul de fata.

Marthe de Florian a fost ceea ce se numea cu ceva timp inainte o curtezana, in vremea ei demimondena, acum in engleza i-ar spune socialite iar la noi, probabil, nu stiu... eu tot curva i-as zice. E drept, una de lux, botoxata si siliconata, genul de persoana care tine sa fie vazuta, sa aiba, pune mare pret pe stralucirea aparenta si pe recunoasterea unui statut social (invitatii la petreceri luxoase, parteneri din inalta societate) si pe valorizarea prin ochii celorlalti. De aceea este mai interesata de potentialul financiar al partenerului decat de orice altceva. E drept ca la sfasitul secolului XIX, din nefericire pentru ele, nu existau productii TV de duzina care sa le bage in seama, era insa o presa de scandal ce le reflecta prezenta in cronicile mondene si mai ales exista eterna si fascinanta gura a lumii, pe care puneau mare pret. In cazul de fata, ea dadea pulsul unui Paris in care luxul si opulenta erau expresia implinirii personale. 

In acest Paris, orfana crescuta la manastire si nevoita apoi sa se descurce singura, osciland intre doua perspective de viitor, aceea de prostituata si cea de muncitoare in fabrica, avea sa ajunga o regina neincoronata a inimii unor barbati celebri. Istoria sa este incadrata in rama celei a expertului in antichitati, americanca April, ce lasa o casnicie in pragul destramarii pentru a veni in Orasul Luminilor sa evalueze mobilierul dintr-un apartament nedeschis de zeci de ani, in calitate de reprezentanta a casei de licitatii Sotheby's. Pe masura ce devine tot mai acaparata de povestea curtezanei din Belle Epoque, fosta proprietara a casei, isi traieste, cum era de asteptat inca de dinainte de ajunge, propria idila pariziana.

Daca ma straduiesc sa gasesc un merit acestei carti, el consta in detalii ce dau o culoare locala care m-a facut sa nu consider lectura zadarnica: de la eticheta vremii pana la mobilier, de la lumea artistilor si celebritatilor epocii pana la cei mizeri si lipsiti de perspective, de la Expozitia Universala din 1889 pana la faimoasele baruri si cabarete ale timpului, autoarea trece in revista acel Paris care noua ni se pare astazi boem si nostalgic. Daaar... exista un mare "dar": scrie despre Paris ca o americanca, cu nonsalanta si dezinvoltura cliseelor produse de natia ei in privinta francezilor. In plus, scrie ca o femeie, cu o viziune superficiala, alcatuita din dantele, pomezi, intrigi, rochii si invidii, ca si cum ar face o cronica mondena. Si nu doar in partea in care se exprima Marthe, al carei apartament a fost intr-adevar descoperit acum vreo sase ani la Paris neatins de timp, descoperire de la care si porneste fictiunea. De dragul povestii, ii inventeaza o paternitate celebra (un cunoscut autor francez, poate cel mai faimos), ii muta data nasterii cu vreo 10 ani mai incoace, sa poata fi inca in floarea tineretii cand se intampla unele evenimente din carte / realitate si ii inventeaza un jurnal ce incearca sa o aduca mai aproape publicului. Si April, americanca, ajunge sa se implice personal, sa se identifice pana la un punct cu personajul cercetarii sale, iar capitolele ce-i sunt dedicate alterneaza cu cele din jurnalul lui Marthe, un jurnal conceput asa cum ar crede autoarea ca s-ar exprima si ar simti o demimondena de la sfarsitul secolului XIX. 

Dincolo de siropelul si senzatia de frivolitate generala a cartii, cred ca cel mai mult m-au deranjat judecatile de valoare cu aer de barfa de coltul strazii puse in gura Marthei: 

"Nu doar ca si-a gasit o binefacatoare in mademoiselle Stein, de o bogatie pe care n-a revarsat-o nimeni asupra lui Boldini, care n-a avut nevoie de o americanca urata ca sa-si faca un nume, dar monsieur Picasso, pe deasupra, utilizeaza (sic!) un publicist! Nu-i vorba de nimeni altul decat de caraghiosul de Apollinaire, cu parul lui cret si cu un rubin pe degetul cel mic,  dar are un publicist! Toata lumea crede ca Apollinaire e tare cultivat si bogat. Dar nu arata asa decat pentru ca-l imbraca maica-sa! O stiu din sursa sigura!" 

Am terminat cartea doar pentru Paris. Nu mi-au placut nici personajele, absolut superficiale, nici istoria de familie a americancei nu m-a convins, nici povestea de dragoste (se putea altfel?) traita la Paris, nici marile dezvaluiri. Apropo de care, daca chiar sunteti hotarate  sa cititi cartea - stiu de ce am folosit femininul ;) - evitati sa aruncati o privire arborelui genealogic de la final, devine totul foarte plat si extrem de previzibil.

Si au trait fericiti...

Michael Cunningham - O lebada salbatica si alte povesti

Dupa pumnul literar pe care mi l-a administrat elegant 2666 facandu-ma KO, am simtit nevoia unei evadari din realitate. Si cum basemele copilariei pastreaza o aura nostalgica si protectoare, chiar si atunci cand sunt golite de magie si aruncate in banalitatea vietii de zi cu zi proiectand lumi intunecate, am citit povestile lui Cunningham, ce transpun personajele imaginare in lumea reala. Ar fi putut fi ce aveam nevoie, o lectura usurica, relaxanta, fara prea mult imprevizibil, sa apuc sa ma dezmeticesc din vartejul in care ma aruncase chilianul, dar suficient de dark cat sa nu ma trimita intr-o extrema idilica unde toata lumea canta, rade si danseaza. 

Eroii lui Andersen si ai fratilor Grimm prind din nou viata, dar parametrii in care se desfasoara sunt cei ai lumii reale, in care corola de minuni a fost strivita si imaginarul a fost intoxicat de viciile si cutumele contemporane. Inainte de a-i cunoaste in povestea lor sau dupa ce ea s-a incheiat si au trait fericiti pana la adanci batraneti, cand idila s-a consumat si in viata de cuplu a aparut rutina, vrajitorii, printii si printesele capata chip uman, primesc un background, personajele negative au motivatii si scuze, iar cele pozitive isi dezvaluie si partile mai putin placute. Ceea ce doreste sa faca Michael Cunningham cu cartea asta este sa puna nuante de gri intre albul si negrul basmelor, sa adauge slabiciuni si esecuri existentelor perfecte, dandu-le jos aura de invulnerabilitate, sa ne induca sentimente de compasiune pentru cei perceputi de obicei ca the villain. 

Insa are si el, ca orice om, slabiciuni. Si ele se transforma intr-o motivatie de a evoca lipsa de perfectiune a ceea ce este conceput de obicei ca perfect: 

"Va rog sa va puneti intrebarea asta: daca v-ar sta in putere sa aruncati o vraja asupra atletului superb si a iubitei lui fotomodel sau asupra vedetelor de cinema care tocmai s-au casatorit si au toate sansele sa produca, prin combinatia ADN-ului lor, copii care ar parea din alta lume... ati face-o? Va irita vreun pic aura lor de fericire si prosperitate, nemarginitele perspective pe care le au? Va infurie din cand in cand?"

Nu, absolut deloc, traiesc in izolarea mea, fara interes si departe de vartejuri care nu ma afecteaza (ca pe cele socio-politice nu prea le pot ignora). Pe autor se pare ca da, ca exact asta face cu personajele frumoase si pozitive ale basmelor copilariei. Aducandu-le in cotidian, transformand papusi fascinante in niste jucarii stricate, autorul le ia exact ceea ce le dadea farmec, le condamna sa-si piarda stralucirea, ca un vrajitor ce arunca un blestem asupra lumii povestilor transformandu-le in anti-povesti. Bine, poate sunt si piticii mei, mult mai mult de sapte, ce-mi soptesc ca trucul rastalmacirii basmelor a fost abuzat in toate felurile in literatura si cinematografie.

De aceea si cartea mi s-a parut mult prea previzibila in dorinta ei de a intoarce destinul fiecarei povesti pe dos, adoptand o reteta prea facila: as putea sa va spun si eu ca, dintr-o mie de ratuste complexate, doar una va deveni lebada, insa Cunningham ar alege sa ne spuna banala poveste a alteia dintre cele 999. Ori ca bietul imparat ce-si comanda mereu haine noi fara sa fie multumit nu era manat de vanitate, ci suferea de cine stie ce malformatii fizice pe care dorea sa le ascunda ori era trist pentru ca intelesese, vorba lui Nastratin Hogea, ca "toti privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc". Sau sa ii inventez Cenusaresei o malformatie a labei piciorului ce o complexeaza teribil si face sa fie singura fata din regat careia i se potriveste pantoful cu pricina.

Unele povesti pornesc de la dezondamantul basmului spre inceput, pentru a ne arata cum s-a ajuns acolo, altele ne prezinta ce se intampla dupa ce s-a pus punctul final al povestii, dupa ce relatia dintre Alba ca Zapada si Printul ei s-a uzat ori dupa ce vraja printilor transformati in lebede a fost rupta si cel ramas cu aripa de lebada ajunge sa fie perceput ca eternul handicapat fizic, neocolit de glumele crude ale copiilor familiei si de sentimentul propriului esec. Acelasi sentiment este prezent si in sufletul nimfomanei imbatranite ce-si construieste o casa cu acoperis din turta dulce ori in cel al Frumoasei, pentru care nu mai exista un alt loc bun pe lume decat alaturi de Bestie. Iar personajele asa-zis pozitive? Ele sunt cele pline de defecte trecute sub tacere de basmele originale. Sunt Jack cel lacom si cam prostanac, printul necrofil, printesa ce-si incalca promisiunea fata de Rumpelstiltskin, Rapunzel ce-si minte zi de zi sotul pentru a-i hrani iluzia iubirii... 

Am ramas cu o senzatie de dezamagire. Asta pentru ca ma amagesc de la Orele incoace ca este vorba de un autor bun si fiecare carte de dupa aceea imi scade impresia. Ma gandesc ca exista potential si in viziunea lui asupra povestilor, ca putea sa se joace mai frumos cu tonurile intunecate, dar sarcasmul si doza de perversitate nu sunt sustinute suficient stilistic. A fost prea expeditiv, a folosit intr-o carte pentru povesti destinate adultilor resursele celor pentru copii: limbaj cat mai simplu, constructii lipsite de surprize si nuante. Un exercitiu amuzant, dar mai mult pentru autor decat pentru cititori... Imi vine in minte povestea lui Neil Gaiman, Oceanul de la capatul aleii, si vad cat de mare este distanta dintre cum mi-ar placea ca un autor sa-mi spuna o poveste si cum o face Cunningham. Pastrand traditia cartilor cu povesti, avem si poze, ilustratiile lui Yuko Shimizu fiind, dupa parerea mea, mai bune decat basmele propriu-zise. La limita dintre stampele vechi si grafica zilelor noastre, surprind mai bine o atmosfera intunecata ce le lipseste textelor.

Cum i-a mancat loopul filmul lui Tim Burton

 Miss Peregrine's Home for Peculiar Children (2016)

Cred ca v-am mai spus despre problema mea cu time loop-ul si anume ca ma enerveaza paradoxurile temporale. Atunci cand o cauza din viitor devine propria ei consecinta in trecut ma descumpaneste si imi creeaza asa, o stare de disconfort. Dar cum cinematografia americana abuzeaza de acest artificiu, pe care de altfel Bruce Willis l-a sintetizat foarte bine in Looper, unde spunea ceva de genul "nu incercati sa intelegeti calatoriile in timp", trec mai departe la filmul la care m-am dus cu ceva sperante de la Tim Burton dupa ce in ultimii vreo 10 ani nu mi-a implinit deloc asteptarile. Mai ales ca gaurile spatio-temporale probabil nu provin din scenariul propriu-zis al filmului, ci din cartea lui Ransom Riggs, a carei adaptare este. O adaptare destul de libera din cate am inteles (nu am citit cartea) si cu final total schimbat.

Totul incepe in 2016 cand lui Jake (Asa Butterfield) ii moare bunicul in imprejurari ciudate, nu inainte de a-l trimite, cu limba de moarte, la orfelinatul unde traise in copilarie si unde Miss Peregrine (Eva Green) urma sa-i desluseasca misterul sfarsitului sau. Acolo ii va gasi pe toti copiii speciali despre care ii spunea bunicul in copilarie, pe vremea cand pareau personaje fabuloase din povestile de depanat inainte de culcare. Si cum stiti ca la Tim Burton cam toate povestile au o aura dark, contin monstri si pericole, nu e de mirare ca micul Jake a crescut in Florida izolat, un singuratic incapabil sa impartaseasca pasiunile celor de aceeasi varsta, visand mai degraba la timpuri si locuri considerate ireale. Ca sa nu va dezvalui toata trama, va zic doar ca, atunci cand va constata ca ele exista cu adevarat, este doar inceputul aventurilor sale. 

Si acum sa va spun de ce nu prea mi-a placut filmul. La plus as mentiona decorurile, imagini frumoase, cadre cu lumini studiate atent pentru a fi in ton cu actiunea, suprapuse cliseistic pe ritmul intamplarilor. Stim deja ca atunci cand se petrece ceva tensionat este bine sa fie si o furtuna prin preajma, ca sa emfatizeze efectul. Tot la plus, si tot vizual vorbind, as include infruntarea finala cu monstrii, ce se transforma intr-un dans al transparentelor colorate cu vata de zahar in atmosfera pastelata a unui targ de distractii, cu scene ce par desprinse mai curand din imaginatia lui Wes Anderson decat a lui Tim Burton. Altminteri, efectul este mai curand comic intr-un moment ce s-ar fi vrut tensionat. Lumea de pe ecran e alcatuita in general cu grija, trucurile vizuale functioneaza, simti de multe ori viziunea lui Burton, desi imaginatia se afla la cote mai joase decat in Alice.

Si acum minusurile, ca-s destule. In primul rand personajele. Sunt prea putin schitate, imposibil de definit in spatiul atat de scurt al unui film, probabil ca o mini-serie in care sa apara pe rand in prim-plan le-ar fi pus mai bine in valoare. Asa, rapiditatea cu care se indragostesc adolescentii din film, formand triunghiuri si rivalitati, este descumpanitoare iar promisele puteri supranaturale ale eroilor se rostogolesc asupra spectatorului in cadre de prezentare scurte, artificiale si expeditive, existand doar din nevoia de a prezenta personajele. Apoi (si acum o sa dau un mic spoiler, ca nu am cum altfel), cand ai printre abilitatile neobisnuite ale eroilor pe aceea de a impietri dusmanii, probabil ca filmul ar fi trebuit sa se termine din primul moment cand antagonistul s-a aflat in prezenta celor in masura sa-l tintuiasca cu privirea, nu?! Vin la rand gafele, lipsa de atentie la detalii ce ma fac sa ma intreb daca o echipa, atunci cand lucreaza la un film, revizuieste scenariul sau doar filmeaza asa, cum se nimereste: un baiat se arunca in apa cu pantalonii lungi pentru ca brusc, sub apa, ei sa devina in mod misterios scurti, lucru care nu tine de paranormalul personajelor. Un loc ce se presupune ca exista intr-o bucla temporala transfera epoca sa, atunci cand este convenabil, si asupra satului invecinat, care se presupune ca n-ar fi trebuit sa fie afectat de contorsionarea spatio-temporala pe care se bazeaza filmul. Asta imi aduc aminte pe moment, la vizionare erau mai multe.

Pe scurt, viziunea a fost aceea a unui young adult movie condimentat cu super-eroi imprevizibili doar prin capacitatea lor de a gafa, de a reactiona surprinzator de stupid in situatiile cu care se confrunta. Nu stiu cat din film reuseste sa surprinda atmosfera cartii, nu am cum sa fac o paralela, dar productia lui Tim Burton a rezultat destul de plata in liniaritatea ei. Poate si "gratie" casting-ului, in care doar Eva Green straluceste. Samuel L. Jackson este un actor bun, insa atunci cand este pus in rolul personajului negativ principal cu trasaturile ingrosate pana la limita grotescului nu prea are multe de spus, nu il prinde rolul in contextul filmului de fata, care nu se doreste o comedie cu un villain schitat in registrul desenelor animate. Iar pe Asa Butterfield, care stralucea in The Boy in the Striped Pajamas si Hugo, parca nu-l mai prind aici la fel de bine candoarea si naivitatea care-i dadeau acolo farmec. Pe scurt, din punctul meu de vedere se adauga pe lista din ce in ce mai lunga a esecurilor marca Tim Burton...

Din abisul vietii

Roberto Bolaño - 2666

Desi am cumparat cartea imediat ce a aparut traducerea in limba romana in librarii, am avut nevoie de vreo sase luni sa-mi adun curajul sa ma arunc in universul ei labirintic. Il iubesc pe Bolaño, dar ma inhiba groaznic. Am senzatia ca e mult prea destept, prea subtil pentru mine, ca spunand ceva uneori vrea sa spuna mult mai mult, e gigant si ma striveste ca pe o insecta neinsemnata... 

Si am mai avut nevoie si de o vacanta pentru a-i sorbi fiecare cuvant pe indelete, pentru a-i asculta cantecul de lebada incremenit intr-o nemurire de care sa ma apropii cu piosenie si teama, cu toate simturile, fara presiuni, fara grija lucrului pentru maine. Nu m-am temut deloc ca ma va dezamagi, desi asteptarile erau mari, ci doar ca ma va hipnotiza si apoi ma va devora. Bolaño are capacitatea de a ma umple in timp ce ma goleste, de a ma arunca intr-o lume atat de inconfortabila dar din care simt ca fac parte firesc, incat ma anihileaza, ma descumpaneste, e ca un drog care stiu ca undeva, in adanc, stimuleaza cele mai negre ganduri, dar mai vreau, scrie prea bine chiar si atunci cand te face sa te simti inconfortabil, insignifiant, nedemn sa traiesti.

Si asa se face ca abia acum cateva saptamani mi-am adunat curajul, am pus orice alte treburi intre paranteze si  am inceput cautarea unui scriitor german obscur cu nume de pictor italian alaturi de cei patru critici si admiratori ai sai, un francez, un spaniol, un italian si o englezoaica. Evident ca avea sa se transforme in altceva, nu doar intr-un triunghi (dreptunghi?) amoros, ci intr-un pretext fabulos al perindarii unor povesti si personaje episodice, unele mai captivante decat altele:  un fost fabricant de cesti care, intelegand ca traieste o fericire artificiala si ca noile modele il distrug si-a dat demisia si nu a mai lucrat niciodata, un pictor care si-a taiat o mana si a mumificat-o, punand-o in centrul unui tablou si inaugurand astfel un nou curent, post-decadent, ce vizeaza arta extrema, radicala, un vanator siberian care-si cauta penisul si testiculele smulse prin padure, o femeie indragostita de un poet internat la ospiciu, care ajunge sa doarma in cimitir in asteptarea momentului cand vor fugi impreuna...
Si, nu in ultimul rand, il vom regasi in volumul trei pe misteriosul centru de interes al inceputului cartii, un personaj cu o existenta plina de experiente de tot felul, din care spicuiesc doar cateva ocupatii pe care le-a avut de-a lungul vietii: lucrator pe un vas de pescuit, zilier la camp, ucenic intr-o fierarie, slujitor la un conac, vanzator la o papetarie, paznic de noapte la o fabrica din Berlin, soldat al armatei germane pe frontul din Est (ocazie cu care ajunge si in Romania), portar la un bar, gradinar in Venetia si, mai presus de toate, un scriitor caruia Bolaño ii inventeaza nu doar o biografie, ci si intreaga opera literara.
Istorii individuale tasnesc de niciunde, expediate in doua trei-fraze sau asternandu-se ca un covor cu tesatura densa intr-una singura, pe doua pagini, precum aceea a lui Sisif, caruia traditia non-homerica ii atribuie paternitatea lui Ulise in urma unei aventuri cu Anticlea, mama acestuia, concentrata intr-o fraza-fluviu ce se incheie sec cu "si atunci Sisif a murit". Ele completeaza si intregesc tabloul monumentalei trilogii si este incredibil cum partile cartii decurg firesc si fluid una din cealalta, cum o mentiune trecatoare dintr-una din ele ajunge sa fie centrul principal de interes in alta si un personaj episodic devine ulterior unul central.

Suntem profund ancorati intr-o realitate in care putem reflecta asupra hazardului ("Intamplarea (...) este libertatea totala careia ii suntem sortiti prin propria noastra natura."), asupra rolului scriitorului, asupra exilului ca abolire a destinului, asupra violentei si a raului la care unii raman nepasatori, focusati pe propriul centru de interes, in timp ce altii incearca sa descifreze misterul crimelor petrecute in apropiere sau ratacesc printre amintirile unui razboi ce le-a marcat existenta. In camera de hotel din nordul Mexicului, fiecare dintre cei patru critici are cate un cosmar legat de decoratiunea ce le personalizeaza incaperea. Insa cosmarul isi face loc in realitate, in lumea de langa ei, la care raman orbi. Nu la fel se intampla cu corespondentul unui ziar trimis sa scrie despre un meci de box, ce va incepe sa-si deruleze propria investigatie asupra asasinatelor.
 Fiecare dintre personajele cartii cauta ceva ce poate nu va gasi niciodata, isi desfasoara propria ancheta, concreta sau a contiintei, cu totii calatoresc mult, se intersecteaza sau trec unii pe langa altii fara sa se cunoasca. Unele istorii se continua peste timp, altele raman fixate in cateva propozitii, ca niste marunte gaze in straluciri de chihlimbar.

Ai impresia ca citesti nu o carte (fie ea in trei volume), ci o biblioteca intreaga, ca Bolaño si-a dorit sa lase un testament literar in care sa cuprinda intreaga literatura a lumii, de dragoste si politista, psihologica si biblica prin viziunile apocaliptice si insiruirea sutelor de personaje a caror existenta este exprimata in cateva cuvinte, thriller si analiza sociala, cand ancorata profund in realitate, cand cu izbucniri de violenta si oniric. Senzatia de enciclopedie a lumii, o lume de care autorul se apropie cu sensibilitate si rar spirit de observatie, este intarita de paginile unde m-a coplesit prin bogatia informatiilor: tipuri de fobii, tipuri de alge, constructia piramidelor aztece, delicioasa colectie de perle literare sunt cateva exemple. Ne da chiar si o reteta cu varza de Bruxelles pe undeva, prin primul volum. Granita intre frivolitate si subiectele grave ale omenirii se sterge si totul se contopeste intr-o desfasurare impresionanta de talent si cunoastere.
Am detestat volumul doi, dar nici el nu m-a lasat sa sar paragrafe sau sa imi scada interesul. Pornind de la  asasinatele reale invaluite in mister ale celor peste doua sute de femei din Ciudad Juarez (Santa Teresa, in carte), un oras de la granita Mexicului cu Statele Unite, Bolaño concepe o descriere detaliata a faptelor, concentreaza biografiile victimelor si creeaza o imagine detaliata a orasului mexican al anilor '90, cu barbati care pleaca la munca in America si-si pierd urma, cu traficanti si femei obligate sa se prostitueze pentru a se intretine, cu copile ce-si incep de foarte tinere munca in fabrica, cu polisti corupti ce nu ezita sa-si insuseasca banii gasiti in casa victimei, cu o atmosfera generala de apatie ce lasa monstrii sa umble liberi prin lume. Evocarea femeilor ce si-au pierdut viata dupa ce au fost violate si torturate, unele cu identitate necunoscuta, ofera pagini absolut disturbante, o insiruire de franturi de existente (majoritatea) mizere, intrerupte brutal si dureros.

Intri intr-un labirint in care iti doresti sa te ratacesti si la fiecare cotitura gasesti alte ramificatii, alte poteci ce te ispitesc, chiar daca stii ca te vor duce in cele mai intunecate colturi ale mintii umane, acolo unde domnesc teroarea si durerea. Cand am terminat cartea, am ramas cu un amestec ciudat de sentimente: parca era si usurarea de a fi iesit dintr-un cosmar, dar si parerea de rau ca s-a terminat, si entuziasm (si el tinde sa se manifeste din ce in ce mai rar pe masura ce un cititor inainteaza in lecturi), si tristete ca a fost ultima carte a lui Bolaño si a ramas neterminata, si mai ales senzatia asta greu de redat in cuvinte ca am citit ceva minunat si monstruos in acelasi timp, cum nu mai simtisem de cand il descopeream pe Borges, ca m-a coplesit prin abundenta detaliilor si a sensurilor (probabil mai multe cele scapate decat cele intuite), intr-atat incat acum, la final, parca as vrea sa o reiau, pentru ca multe s-au pierdut deja intre momentul citirii si cel al insiruirii acestor ganduri.
"Ce trist paradox, s-a gandit Amalfitano. Nici macar farmacistii cultivati nu mai indraznesc sa se infrunte cu marile opere, imperfecte, torentiale, care deschid drumul in necunoscut. Prefera exercitiile perfecte ale marilor maestri. Sau, ceea ce este acelasi lucru: vor sa-i vada pe marii maestri facand antrenamente la scrima, dar nici nu vor sa auda de luptele adevarate, in care marii maestri se infrunta cu acel ceva, acel ceva care ne infricoseaza pe toti, acel ceva care ingrozeste si umileste, si lasa in urma sange si rani mortale si duhoare."
2666 nu este un antrenament, este lupta lui Bolaño cu temerile omenirii, cu efemerul, cu disperarea, este dorinta sa ultima de a lasa in urma o opera durabila. M-a ingrozit, m-a facut cu fiecare rand sa-mi simt micimea, dar m-a si entuziasmat si uimit prin constructie, prin densitatea si capacitatea de ancorare a imaginatiei autorului in real, prin modul rascolitor in care ne arunca in prapastia existentei umane, prin ceea ce spune si prin ceea, lasand nespus, sugereaza.
Am scris prea mult? N-o sa citeasca nimeni? Si ce daca? Nu vreau sa ma cititi pe mine, vreau sa cititi 2666!!! Eu oricum raman cu senzatia ca n-am zis mai nimic despre cartea asta uriasa, careia imi vine sa-i recitesc si sa-i analizez fiecare propozitie, fiecare asociere de idei, fiecare imagine proiectata de o minte geniala.

Dosarele Securitatii

 
Das Leben der Anderen (2006)

Spre deosebire de felul in care s-au derulat lucrurile la noi, in fosta RDG accesul la dosarele STASI a fost mult mai rapid si mai usor. Est-germanii nu doar ca au putut consulta notele informative ce-i vizau, ba chiar au putut sa afle numele si datele celor care i-au urmarit. Dupa reunificarea cu RFG din octombrie 1990, nemtii au votat in 1991 legea privind consultarea dosarelor iar in 1992 au oferit populatiei acces nelimitat la arhiva, cei interesati putand afla si identitatea agentilor. La noi, Securitatea s-a transformat repejor in SRI si abia in 1999 s-a votat legea care dadea acces cetatenilor la consultarea dosarelor. Tot cam atunci s-a infiintat si CNSAS. Odata cu revenirea la putere in 2000, comunistii au blocat din nou procesul si abia in 2005 s-a reusit transferul unei parti a documentelor din arhiva SRI in cea a CNSAS. Bunele intentii au fost sufocate de o birocratie bine unsa de partile interesate asa ca acum, cand se pare ca procesul de dezvaluire a informatiilor s-a mai normalizat, prea putini dintre cei vizati atunci mai vor sau mai cred ca vor putea sa afle ceva nou din dosarele atent sortate inainte de a le fi puse la dispozitie. 

Poate si de aceea interesul pentru reconstituirea propriului trecut este minim pentru un cetatean roman si nu multi s-au inghesuit sa-si consulte dosarele. A trecut prea mult timp, suficient cat unii dintre membrii aparatului represiv de atunci sa plece pe meleaguri unde judecata publica nu-i mai poate atinge. In timp ce est-germanii inca dinainte de reunificare luau cu asalt sediile STASI, romanii isi dormeau blajin somnul derutei post-revolutionare. In timp ce nemtii faceau si un film bun despre asta, oscarizat in 2007, unii romani abia incepeau sa-i redescopere cu surprindere pe oamenii de care fusesera inconjurati o viata intreaga. Multi, majoritatea, au preferat sa nu afle lucruri care le-ar fi zdruncinat din temelii increderea in prieteni sau vecini. La ce bun? Cui mai foloseste dupa 15-20 de ani sa stie daca a fost sau nu filat atunci si de cine? Poate tuturor, poate le-ar destupa putin mintea si celor care nu se mai satura sa intoneze vechiul refren uzat cu "inainte era mai bine", poate copiilor lor, care afla din povesti cat de bine o duceau niste parinti care atunci "se descurcau" si "isi permiteau o vacanta" pentru ca Statul era bun si milostiv cu supusii lui si le dadea de toate... Poate acelora care nu au nici o parere si prefera sa nu-si exercite dreptul si obligatia de a vota. Poate celor care cred ca unii "si-au cautat-o" si de aceea au ajuns in situatia de a fi supravegheati... 

Filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck nu este doar o privire asupra unei epoci din trecutul german in  care orice est-european traitor inainte de '89 recunoaste franturi din propria-i realitate, ci ii da episodului asupra caruia se opreste umanitate. Nu incearca sa justifice aparatul represiv, nici sa-i reduca impactul, este pe alocuri nemilos cu protagonistii sai, dar prin asta devine foarte uman si emotionant. Ulrich Mühe, actorul care-l interpreteaza in film pe capitanul Wiesler, nume de cod HGW XX/7, a fost el insusi urmarit de STASI, asa cum se intampla cu multi dintre actorii si oamenii de litere ai vremii. In film, el este reprezentantul sistemului, ce primeste insarcinarea de a urmari un cuplu format dintr-un scriitor si o actrita cu misiunea de a gasi eventual ceva care sa compromita scriitorul, doar pentru ca actrita intrase in vizorul sentimental al unui ministru influent. Filajul se va transforma cu timpul in altceva, pentru ca atunci cand incepi sa traiesti vietile altora este imposibil sa nu te implici. O facem cu totii, cu personajele care ne plac din carti sau filme, tocmai capacitatea de imersie este aceea care ne cucereste la o opera de arta. Iar imersia capitanului STASI este una in care isi taraste si spectatorii, mai ales cand lumea in care ne scufundam ne este destul de familiara, cu bancurile vremii (il stiti pe cel cu "Buna dimineata, Soare? Buna dimineata, tovarase presedinte!"; varianta cu Honecker este mult mai misto), cu privirile suspicioase, cu santaje si abuzuri de putere pe care nimeni nu le putea sanctiona, pentru ca orice incercare de opozitie era repede inabusita, cu sacrificii si frustrari, cu sentimentul ca depinzi de vointa altora, ce-ti pot hotari soarta intr-o clipa. Cei doi supravegheati sunt asemenea unor actori ce-si paseaza replicile la microfonul STASI. La un moment dat, regizorul simte ca trebuie sa intervina, ca este ceva gresit in directia spre care se indreapta cele doua vieti. 

Cel mai impresionant in film este modul in care scenariul marseaza pe istoria recenta, fara ura, fara ranchiuna, fara polite de platit, cu delicatete si cu o tensiune ce mocneste in fundal pe tot parcursul filmului. Este viu si inteligent, completeaza cu elementele de ambianta o poveste de viata ce-si captiveaza atat observatorul primar, aflat in postura de ascultator si spectator al dramelor cuplului, cat si pe cel secundar, spectatorul ce priveste peste umarul capitanului Wiesler si, continuand sa se identifice cu cei urmariti, cu victimele nestiutoare, ajunge sa-i inteleaga motivatiile si reactiile, urmarindu-i pas cu pas transformarea. Nu vreau sa va spun prea multe, pentru ca este cu siguranta unul din filmele de vazut si revazut si de recomandat mai departe, ce a gasit punctul perfect de imbinare al resentimentelor cu iertarea. Atentie, nu cu uitarea!