Sensul violentei

Radu Gavan - Diavoli fragili 

V-am spus ca in general am o problema cu blurb-urile, mai ales cele ale editurilor mari, care citeaza cate o somitate literara ce nu se sfieste sa recomande orice obscuritate ca pe marea capodopera si sa-i plaseze autorul in galeria scriitorilor canonici. De data asta, cele doua prezentari de pe coperta a patra nici nu mint si se feresc de comparatii, chiar daca ele tasnesc in timpul lecturii, pentru mine referintele mai transparente fiind doua, ambele trimiteri la autori din top 5-ul personal si ambele din zona sud-americana. Voi proceda la fel ca si prezentarile in cauza si nu le voi mentiona. Dar cea mai recenta carte a lui Radu Gavan nu doar ca e cea mai buna scrisa pana acum, dar mi-a intrecut toate asteptarile si m-a facut sa o sorb dintr-o respiratie.

La inceput, poate fi dificil - dar si intrigant - pentru un cititor obisnuit cu lectura liniara sa clasifice drept roman o suita de capitole ce au in centru violenta si intunericul ramificandu-si tentaculele tot mai adanc in abisul sufletului uman, printre care se intercaleaza un interviu cu un scriitor fictiv, proaspat castigator al unui important premiu literar, ce-si prezinta opiniile despre scris, rolul scriitorului, temele si mesajele operei sale. In ce conditii a fost luat interviul vom afla mult mai tarziu. Si apoi intervine un alt protagonist, in intimitatea caruia patrundem treptat.

Nu va lasati descumpaniti de aparenta lipsa de unitate structurala, cu toata conexiunea tematica stransa a capitolelor. Pentru ca autorul le va conduce cu o mana sigura si cu o arhitectura bine definita, ce dovedeste maturitate, dar si prezenta de la inceput a unei idei clare, puternice, creand un roman surprinzator, sumbru si oniric, simbolic si ancorat intr-o realitate cruda, ce impleteste realismul magic cu cel visceral. Intunericul acapareaza pagina dupa pagina, tinand captivi deopotriva personajele si cititorii. Infernul nu este alcatuit din ceilalti, ci din proiectii ale mintii eroilor ce ajung sa-i sufoce, sa-i bantuie, sa-i impinga spre o nebunie imposibil de controlat, manifestata cu o forta  distructiva ce matura tot in cale, ducand spre crima, sinucideri, canibalism. Uneori victimele sunt ei insisi, alteori cei dragi din jur (copii de obicei). Oricat ar fi de dureroase si de greu de suportat unele secvente, exista o tensiune, un crescendo bine dozat ce face lectura sa curga lin, cu imagini intrigante desprinse din mituri si credinte vechi, din spaima ancestrala a omului in fata necunoscutului si inexplicabilului (diavoli, iele), si un ritm sustinut, ce nu lasa lectura sa treneze. 

Demonii nu patrund in lumea oamenilor. Ei sunt aici dintotdeauna, in noi, ne macina si ne imping spre acte atroce. Nu sunt nici atat de fragili pe cat ne lasa titlul sa credem, ci solizi si infioratori, cu priviri ce ingrozesc si fascineaza, hipnotizeaza si inrobesc. Treptat, piesele puzzle-ului se aduna, alcatuind o imagine de ansamblu ce aminteste de infernul din gravurile si picturile lui Goya ori de Judecata de Apoi a lui Hyeronimus Bosch. Ea se contureaza in jurul imaginii scriitorului Filip Romain si respecta crezul artistic expus de acesta in capitolul II (dorinta de a nu-si trasa limite), o atitudine ce aminteste de realismul visceral prin nevoia de capturare a esentei in care nu exista subiecte tabu, cu elemente recurente: priviri fixe, patrunzatoare, obraji insangerati, apa intunecata in adancul careia asteapta moartea, Boca del Diablo (imaginea putului in care devin prizonieri copii, intalnita in Detectivii salbatici si Baiatul care a furat calul lui Attila), dedublare, personaje ce-si hranesc spaimele si experientele traumatizante (pierderea parintilor sau a unui copil) intr-o dimensiune onirica ce le reflecta framantarile.  

"Nu voi uita niciodata acel drum cu trenul, caci el a fost coborarea mea in infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau in urma rotilor ce scrasneau, in timp ce vocea ei imi scormonea fara incetare gandurile. Am coborat in mijlocul unui oras rece, cu cladiri ce se inaltau masive printre gunoaie asemenea unor hidosi uriasi de piatra, un oras fara suflet care m-a inghitit din prima clipa. Casa matusii mele se gasea undeva la marginea citadelei de beton, o aratare incovoiata, inalta de doua etaje, cu pielea fetei patata si crapata, ce ascundea in strafunduri un beci obscur, o grota din iad in care libarci grase rapaiau in intuneric, in timp ce sobolani uriasi isi ridicau boturile umede catre peretii jilavi ce se strangeau incet in jurul mintii mele, sufocandu-mi gandurile in toate acele nopti petrecute acolo, cu ochii inchisi si dintii inclestati in mjlocul nebuniei, avand ca unic sprijin cuvintele mamei din vremurile in care lumina se raspandea libera pe chipul meu si nu stiam cu adevarat cum arata intunericul".

Daca va ganditi ca fragmentul de mai sus este reprezentativ pentru stilul lui Radu Gavan, s-ar putea sa aveti dreptate doar partial. Pentru ca este o alternanta de stiluri, cartea fiind la fel de complexa ca forma si continut. Pe de o parte, este exprimarea frusta, directa, concisa, ce nu ocoleste cuvintele dure, pe de alta cea poetica, metaforica, ampla, ce m-a facut pe alocuri sa uit cine este autorul, m-am suprins inchipuindu-ma intr-o alta carte, mentionata de altfel pe parcursul romanului, una a unui scriitor monumental pentru mine. Fraza de la paginile 119-121 este emblematica in acest sens, nu imi pare rau ca spatiul nu-mi permite sa o reproduc, pentru ca vreau sa cititi singuri cartea. Nici macar nu este o carte, ci o carte in carte in carte, cu planuri alternante ce sondeaza tot mai adanc natura umana fragila, atat de usor de destabilizat, o dovada de iubire a autorului fata de cativa scriitori preferati (un omagiu, fara sa anihileze identitatea literara personala),   de unde nu lipseste ironia autoreferentiala, un mod de transmitere a a unui crez artistic care nu inceteaza sa chestioneze sensul violentei si al cruzimii, echilibrat astfel incat sa nu se indeparteze de el prea tare, dar nici sa ajunga prea aproape, sa se piarda controlul, plasandu-se "la marginea unui cerc imaginar care delimiteaza observatorul de obiectul studiat". 

Atunci cand scriu despre o carte din literatura romana, multi (imi place sa cred ca nu ma numar printre ei, dar cine stie cum lucreaza subconstientul?) tind sa aiba o atitudine condescendenta, sa raporteze un volum la productia autohtona, la prietenii si obligatii, sa-si inmoaie tonul si sa caute merite acolo unde nu sunt, sa creeze paralele fortate cu marea literatura. Eu cred cu toata sinceritatea ca Diavoli fragili este o carte care depaseste contextul national si imi doresc sa ajunga, la noi si prin traduceri, in fata cat mai multor cititori. Exorcizandu-ne intunericul pe care cu totii il continem, in doze diferite, il expune, aprinde o lumina in minte si, in final, ne lasa poate un pic mai buni.

Trenul cu zombi

Busanhaeng (Train to Busan) (2016)  

Yay, film cu zombilici, ca-mi era dor! Si nu traditionalii zombi americani, ci de-aia cu ochii oblici! Daca va pasioneaza tema, vedeti-l repede, inainte sa va strice placerea remake-ul (nu obosesc niciodata sa mentionez ca filmele asiatice sunt cu multe clase deasupra mai cunoscutelor remake-uri americane), ca 20th Century Fox negociaza drepturile. 

Intriga este una conventionala, cate premise diferite poti crea pentru un film de gen? Un virus scapat de sub control propagat cu rapiditate, oameni care o iau razna (suntem pe stilul zombi cu reflexe iuti, nu de-aia slow ca in Walking Dead, dar nici jivine stupide ca in World War Z, mai degraba spre 28 Days Later), un tata care-si cam neglijeaza fiica insa hotaraste, taman in ziua invaziei, sa o duca intr-o calatorie la Busan, la mama ei, de care este despartit. Teoretic, o formalitate, distanta din capitala pana in orasul din nord se parcurge cu un tren de mare viteza in mai putin de trei ore. Practic, situatia se complica in momentul cand in tren urca un pasager infectat si totul degenereaza in haos. 

Au ei, sud-coreenii, ceva fetis cu trenurile, fiindca este al doilea film pe care-l vad eu, dupa Snowpiercer, cu actiunea petrecuta aproape integral prin vagoane (cu doua transferuri rapide, cum altfel cand pericolul alearga la fel de repede ca si tine?). Insa creatia lui Sang-ho Yeon mai are o legatura cu sus-mentionatul, prin faptul ca ne pune in fata manifestarilor inegalitatii sociale, a slugarniciei pe care functionarii o dovedesc inaintea autoritatii ce se impune cu tupeul si constiinta invulnerabilitatii, o diferenta pe care numai oamenii inzestrati cu ratiune o fac, nu si aceia fara. 

In conditiile in care narativ primesti exact ceea ce te astepti, cu suprizele de rigoare, pentru ca filmul se indeparteaza de stereotipurile americane (nu incercati sa ghiciti cine supravietuieste, nu o sa reusiti, sau poate ca da, insa doar partial), calitatea unui film de gen este data de detalii. In cazul de fata, de constructia personajelor, de modul in care se modifica si se schimba relatiile dintre ele, de adancimea pe care o primesc si le face atasante sau simpla carnita de dat la zombi pentru a-i mai incetini in drumul spre eroii importanti. Si de faptul ca este un film construit in mai multe trepte. Cea de baza este aceea a divertismentului pur, al filmului de popcorn. Sau ma rog, de pufuleti, ca asta am rontait cand l-am urmarit. A doua ar fi data de palierul psihologic, al evolutiei interioare si exterioare a personajelor, cu aliantele si coalitiile dintre ele, cu simpatii si antipatii ce se dezvolta pe parcurs, cu cinisme si egoisme care se amplifica ori se sting in fata pericolului comun. Iar a treia este una sociologica, o expunere a tipologiilor si claselor sociale intalnite in Coreea, de la directori de mari companii la cersetori, cu dinamica relatiilor dintre ele.

Spuneam ca, daca filmul se ridica deasupra productiilor de gen, este si meritul actorilor care dau viata si umanitate personajelor, te fac sa le indragesti sau sa le detesti, dupa caz, obtin implicarea afectiva a spectatorului astfel incat sa creeze tensiunea necesara. Pentru ca in cazuri de-astea, ritmul nu este suficient. Te astepti sa vezi oameni hartaniti de zombi (nimic hardcore, nu incearca sa supraliciteze prin violenta vizuala adoptata de americani, riposta umana este extrem de slaba, alcatuita din forta pumnilor si baricadari), dar vrei cumva sa te si intereseze soarta lor. Si asta se intampla. 

De aceea indraznesc sa consider Train to Busan unul dintre cele mai bune filme de gen. Exista undeva, in varful clasamentului personal, Shaun of the Dead, nu prea se apropie nimic de el, e si greu tinand cont de abordarea parodica. Filmul de fata nu are deloc umor, nici nu incearca, este pe atat de serios pe cat ii permite genul, si usor melodramatic, insa melodrama e justificata si pune bine in evidenta actiunea. Asa ca, daca sunteti consumatori de zombie road movies, va indemn sa porniti in aceasta calatorie cu trenul spre Busan. Eu acum mi-am propus sa vizionez si animatia prequel, regizata de acelasi Sang-ho Yeon, Seoul Station, care ne prezinta inceputul atacului.

Fascinatie in pasi de dans

Olivier Bourdeaut - asteptandu-l pe Bojangles 

Pentru familia copilului prin ochii caruia se vede cea mai mare parte din romanul de fata, viata pare sa fie o petrecere neintrerupta si motivele de sarbatorit se ivesc la tot pasul. Tatal, care a lucrat o vreme ca "deschizator de garaje", se lauda ca salveaza vieti. Pana cand o intalneste pe ea, aceea a carei viata de salvat devine singurul sau motiv de a trai. O numeste in fiecare zi cu alt prenume, ca pentru a-i reinventa de fiecare data o noua personalitate. Nu ca ar fi nevoie, pentru ca ea, mama, este o natura excentrica si imprevizibila. Pe langa cei trei, familia o mai contine si pe Domnisoara Superflua, un cocor adus dintr-o calatorie, numit astfel pentru ca nu foloseste la nimic. Dar nu aceasta creatura exotica este cea mai intriganta din roman, ci mama, care straluceste radiind o lumina aparte si un parfum extravagant: 

"Se enerva deseori, dar niciodata pentru mult timp, vocea tatalui meu era un bun calmant pentru ea. In restul timpului, se extazia in legatura cu tot, gasea ca mersul lumii e distractiv la nebunie si il insotea saltand de veselie. Pe mine nu ma trata nici ca pe un adult, nici ca pe un copil, ci mai degraba ca pe un personaj de roman. Un roman pe care il iubea mult si tandru si in care se cufunda in orice clipa. Nu voia sa auda vorbindu-se nici de griji, nici de tristete. 

- Cand realitatea e banala si trista, nascociti-mi o poveste frumoasa, mintiti atat de bine, c-ar fi pacat sa ne lipsiti de asta. 

Atunci ii povesteam ziua mea imaginara si ea batea frenetic din palme, gangurind:

- Ce zi, copilul meu adorat, ce zi, sunt foarte multimita de dumneavoatra, trebuie ca v-ati distrat de minune!" 

Cu toti vorbeste cu "dumneavoastra", inclusiv cu pasarea, fiindca doar stelele le tutuieste. Trece prin viata in pasi de dans si antreneaza in dansul sau intreaga familie, pe acordurile slow ale melodiei Ninei Simone, Mister Bojangles, pe care am pus-o pe repeat cat timp am scris aceasta postare. Nu pentru ca ar fi un coup de foudre, desi nu-mi displace, ci pentru ca are cumva ritmul cartii si ma inspira: este tandra si melancolica, amara si mangaietoare, radioasa si intunecata in acelasi timp. 

Faptul ca perspectiva fiului si insemnarile tatalui se completeaza creeaza o imagine unitara a prezentei fascinante si misterioase din viata lor, duce la inventarea unei realitati paralele, ce modeleaza si defineste lumea inconjuratoare dupa propriile norme ale familiei, asumate de catre mama, tacit acceptate de ceilalti doi. In aceasta lume nu este loc de tristete si gri, cu totii se refugiaza intr-o nebunie frumoasa si vesela, unde maestrul de ceremonii devine o versiune feminina a lui Don Quijote, ce trasforma ternul in miraj si ziua banala intr-o poveste. 

Pornind de la prezentarea de pe coperta a treia (castelul din Spania), am suspectat ca este un roman autobiografic si am sapat putin. Mai ales ca si minuscula cu care incepe titlul ma indreptatea sa-l citesc cursiv, sa-mi inchipui ca Olivier Bordeaut este cel care-l asteapta pe Bojangles. Este, dar nu in sensul in care credeam. Fiindca dincolo de carte nu gasim o mama minunata in detasarea ei de lumea reala, ci un fiu stangaci, partial surd si dislexic pentru care scoala a fost un cosmar lipsit de o prezenta protectoare, iar acasa avea de ales intre lectura si plictiseala. Acel copil caruia, crescand, primul roman i-a fost refuzat de editori pe motiv ca era prea intunecat (dar de ce? iubesc cartile dark), poate acum, dupa ce a dobandit o oarecare notorietate literara, va reusi sa-l publice. Dupa ce a fost o vreme agent imobiliar (mai stiu eu un autor roman cu aceasta meserie, are o carte recent publicata ce mi-a produs o mare surpriza, urmeaza pe blog si da, e dark!), a devenit scriitor (in Franta se poate trai din scris!) si a cunoscut succesul literar. A tinut cont de parerea editorilor, cel putin aparent, s-a pliat pe cerere si a publicat acest  roman cu aspect - la prima vedere - luminos, recompensat cu multe premii. Dar dincolo de povestea de iubire se ascunde o latura intunecata. Atunci cand termini cartea, ramane asa, un gust amar, cu toata pendularea intre iluzie si realitate si cu veselia care se scurge in tristete. 

Romanul se citeste dintr-o suflare. Curge usor, intriga, vrei sa stii ce se intampla cu tot acest dans suprarealist al vietii. Este aparent simplu, dar cu multe gaselnite narative si de exprimare, carora nu intotdeauna traducerea le face fata cu brio. Are acrose, chiar si atunci cand intelegi incotro va duce, spre un punct dureros, tot te tine ancorat, se sustine prin fluiditate si senzatia de lejeritate dar la final lasa pe suflet o pietricica (mai mica sau mai mare, dupa sensibilitatea cititorului). Ca e Bojangles sau Godot, asteptarea e menita sa ramana o stare de tensiune neconcretizata. Si daca pe parcurs ma mai si ciocnesc de cate o emotie à la manière de Boris Vian, intelegeti de ce cartea asta mi-a oferit o experienta placuta.

Strainul de langa noi

Han Kang - Vegetariana 

Cred ca o asemenea carte nu se putea scrie decat in Asia de Est, un loc unde, dincolo de normele si conventiile sociale, exista o traditie culinara aparte, ce poate sa repugne unui european, incluzand "delicatese" precum pestele sau caracatita consumate vii sau carnea cainelui care te-a muscat, mancata pentru a vindeca rana. Sunt lucruri de neinteles, pentru mine carnea creste in galantarele supermarketului (daca am cunoscut animalul nu ma ating de el) si o mananc consolandu-ma cu gandul ca sacrificiul nedorit nu trebuie sa ramana inutil. Cred ca as putea supravietui si fara, cum am facut-o de altfel vreo 6-7 ani, in timpul facultatii si dupa. Cel putin in timpul, era foarte usor, ma hraneam in principal cu paine cu gem, oua (oul oricum se produce, nu cred in uciderea fiintei in stadiul de embrion, la nicio specie), cartofi si morcovi. Si paine, incluzand-o pe cea lichida, evident. Dar sa nu mai bat campii, fiindca - in ciuda titlului - nu este nici pe departe o carte despre etica si alegeri alimentare, ci despre nevoia de a intelege viata, de a-i da un sens. 

Structurata in trei parti, focalizata fiecare dintre ele pe un alt personaj, prima narata din perspectiva sotului femeii care intr-o buna zi decide sa devina vegetariana (intercalandu-se si vocea ei), celelalte urmarindu-i pe sora sa si pe cumnat, romanul se construieste frumos in jurul unui mister. Punctul central este o femeie care se hotaraste brusc sa nu mai manance carne. Perceputa de sotul cinic si egoist ca o persoana banala, stearsa, ce nu iese deloc in evidenta, decat prin faptul ca nu poarta sutien, ea se dovedeste, spre consternarea aceluiasi sot, extrem de persistenta si incapatanata in aceasta alegere, in ciuda lui si apoi a intregii familii care, prin constrangere, presiuni si forta, incearca sa o determine sa manance carne. Celor care o intreaba de ce, le raspunde simplu: "Am avut un vis". Asa cum Bartleby ar spune "I would prefer not to", asa cum eu mai spun "De ce nu?" atunci cand ma deranjeaza "de ce"-urile. 

Insa visele lui Yeong-hye sunt alcatuite din imagini crude, sangeroase, o bantuie in momentele cand reuseste sa atipeasca si o trezesc, o transforma intr-o umbra prizoniera a unei lumi prada terorii si reprosului animalelor mancate de-a lungul vietii: 

"Suprapunandu-se unele peste altele, in acea greutate indefinita stau ferecate mii de tipete si lamentari nestiute. Da, e din cauza carnii. Am mancat prea multa carne. Vietile animalelor pe care le-am mancat sunt inchise acolo. Nu e nicio indoiala. Sangele si carnea lor descompusa sunt imprastiate in fiecare coltisor al trupului meu, reziduurile sunt eliminate prin excreti, insa vietile si suflarea lor se incapataneaza sa ramana inchise in mine, in plexul meu solar."

Punctul comun al celor trei parti, dincolo de personajul in jurul caruia graviteaza, este dat de imaginile puternice, impregnate in mintea cititorului. Fie ca au incarcatura erotica sau angoasanta, ca sunt incarcate de o stranie corporalitate sau de un erotism exotic, sunt secvente ce imi evoca anime-urile japoneze, poezia stranie a lui Miyazaki, dar si horror-urile asiatice, cele pentru care incarcatura psihologica, dozata treptat, ce nu ne lasa sa banuim in ce fel alegerea lui Yeong-hye va ajunge sa naruiasca intreaga familie, este mai importanta decat cantitatea de sange si casapiri de pe ecran. 

Un fir fragil leaga oamenii de normalitate si el se poate rupe oricand, ducand spre nebunie. Dar normalitatea mea poate fi pentru tine o ciudatenie sau o aberatie. Eu stiu ca ea nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni atata timp cat nu implica constrangere (deci nu fac apologia pedofilului care are si el "normalitatea" lui, nici a criminalului), insa atunci cand altcineva mi-o incalca, impunandu-mi constrangerile sale, exista riscul sa apara rani in interior, care devora mintea si trupul, sa sufere si cei din jur, incapabili sa o inteleaga. Este o carte despre incapacitatea de detasare de propriile standarde si convingeri, despre neintelegerea celuilalt. Sotul autocentrat, cumnatul absorbit de erotismul propriei arte, sora torturata de neputinta de a se apropia, prin depasirea limitelor, accentueaza cu totii distanta, imposibilul apropierii de o persoana in cautarea unei eliberari, a unui sens. Mai mult decat un roman al ororii, al conditiei femeii coreene, am perceput Vegetariana ca pe un roman existential. Unul care mi-a placut mai mult prin continut decat prin forma, unde poezia florilor in miscare este trasa in jos de scene de sex banale si simbolurile, aura onirica, ar fi putut fi mai stralucitoare sustinute de un limbaj mai putin direct, mai metaforic. Dar este de citit.

Un an de absenta

Joan Didion - Anul gandirii magice 

Am cumparat cartea pentru a o face cadou unei persoane apropiate, inchipuindu-mi ca are nevoie sa o citeasca. Nu ma gandeam ca voi ajunge sa o termin eu, care consider ca, in ciuda faptului comun, fiecare experienta de asimilare a pierderii cuiva drag este singulara si procesata individual, prin prisma propriilor credinte si convingeri. Nu cred in puterea "tamaduitoare" a cartilor, nu ma convinge, asa cum nu pe toti ii poate vindeca placebo-ul, dar pentru unii are rezultate. Exista in viata mea un gol, o absenta care de 12 ani continua sa doara. Nu-mi place sa o exprim, nu vorbesc despre ea decat in fata unui caiet, cu un pix in mana (scrisul la calculator ma inhiba in cazul asta, mi se pare impersonal, parca nu ma pot expune complet in fata tastaturii). Experientele celorlalti nu ma ajuta, nu-mi fac tristetea si resentimentele (exista si ele) mai usor de suportat, nici formulele consolatoare de genul "el/ea e undeva in univers, ii simt prezenta", fiindca nu-mi pot lasa ratiunea sa fie intunecata de speranta desarta a unui "dupa". In lipsa amagirilor promise de religie, o despartire definitiva devine mai greu de dus. Si cred ca faptul ca Joan Didion nu prea recurge la astfel de amagiri, ci isi infrunta destinul cu luciditate este cea care m-a facut sa continui lectura dupa primele pagini. 

Oamenii sunt diferiti. Ceea ce nu functioneaza pentru mine, pentru altcineva, care spera sa-si regaseasca framantarile in cei din jur, sa i se arate un drum, sa caute o explicatie, un mod de a invata convietuirea cu absenta, poate fi o carte... educativa? de ajutor? Nu stiu, dar nu va imaginati genul acela self help, o lectura care sa propuna solutii, atitudini, moduri concrete de a rezolva mental doliul. Faptul ca nu am gasit asa ceva este un alt motiv pentru care am continuat sa citesc cartea. Iar al treilea, si poate cel mai important, este ca Joan Didion transforma experienta intima, la persoana I, prin care fiecare dintre noi trece mai devreme sau mai tarziu, din nefericire, intr-un eseu cursiv si coerent, atenuand cumva impactul subiectiv al tragicului individual, in care ceilalti nu sunt implicati.

"Chiar si in copilarie, cu mult inainte de a incepe sa public, traiam cu sentimentul ca sensul lucrurilor statea in ritmul cuvintelor, ale propozitiilor si frazelor, o tehnica de suprimare a tot ce credeam sau gandeam in spatele unei fatade din ce in ce mai impenetrabile. Scriu asa cum sunt si cum am devenit, desi in acest caz mi-as fi dorit sa am, in loc de cuvinte si ritmurile lor, o camera de transare echipata cu Avid, un sistem digital de editare cu care as fi poutut sa inchid o bucata de timp doar atingand o tasta, sa va arat simultan toate cioburile de memorie care imi vin pe moment, sa va las sa alegeti cadrele, expresiile imperceptibil diferite, lecturile alternative ale acelorasi randuri. Sunt in situatia in care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decat cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gandesc sa fie inteligibil, fie si numai pentru mine." 

Intr-o zi ce nu prevestea prin nimic ceea ce avea sa urmeze, cum poate vom fi avut si unii dintre noi, nenorocirea a lovit din senin, in momentul cand cei doi, Joan si sotul sau, se pregateau de cina. A fost nevoie de un an in care cea devenita brusc vaduva sa reinvete sa traiasca, sa asimileze ce s-a intamplat, sa-si redefineasca motivatiile ce imping un om sa mearga mai departe intr-o existenta in care perceptia celui absent devine mult mai concreta decat cea a prezentei, a momentelor cand era alaturi. Un an in care s-au adunat intrebari legate de felul cum s-a intamplat, de posibilitatea ca sotul sa-si fi prevazut sfarsitul, de modul in care ar trebui sa reactioneze in singuratate si fata de ceilalti, dar si amintiri, nelinisti privind situatia fiicei care, in momentul cand s-a intamplat, era in spital (fiica pentru care, cativa ani mai tarziu avea sa scrie o alta carte-necrolog). Incearca sa se inteleaga pe sine, prin prisma experientei traite dar si a referintelor literare, tasnite uneori brusc si fara motiv aparent, rememoreaza detaliile acelei zile, fara autocompatimire, cu spirit lucid, intr-o analiza rece, ce nu lasa loc revarsarii de sentimente bulversante, cu o privire ce pare pe alocuri o disectie a doliului, cu o precizie aproape patologica in amintirea numelor de locuri, medicamente, a datelor.

Terapia nu consta in relatarea experientei propriu-zise, ci in scrierea acestei carti, in ideea ca, exorcizand durerea, exprimand-o, intelegandu-se pe sine, se poate echilibra, o parte din suferinta trece din suflet pe hartie si, la un moment dat, poate ramane in urma. Joan Didion nu ofera retete, ci scrie o carte in care se vede self help-ul la lucru. N-as baga mana in foc ca este chiar o carte pe care ar fi trebuit sa o citeasca si altcineva sau poate ar fi fost mai eficient sa ramana doar ca un jurnal personal... Poate ca onestitatea e mai mare atunci cand gandurile nu sunt destinate publicarii, cand cuvintele tasnesc spontan, fara sa fie cautate. Nu este o carte in masura sa trezeasca emotii, pentru ca scrisul terapeutic practicat de aceasta autoare este pe alocuri plat, repetitiv, reluand acelasi episod iar si iar, obsesiv pentru cea care-l retraieste si-i cauta interpretari, dar fara relevanta pentru cititor, ori fragmentat, in salturi, amestecand amintiri mai indepartate si mai recente, insuficient de cursiv si de stilizat pentru experienta lecturii.
Pana la urma, asa cum credeam, o situatie care modifica prioritatile in viata punandu-ne sa ne confruntam cu concretul propriului sfarsit, asa cum este perceputa pierderea unei persoane apropiate, declanseaza o suferinta pe care fiecare o asimileaza in mod diferit. Mie mi s-a parut ca, expunandu-se astfel, in aceasta combinatie de anxietate si disecare rece, Joan Didion este departe de perceptia mea si ca nu intotdeauna cuvintele o ajuta...