Bolnav de viata

Giampaolo Rugarli - Il nido di ghiaccio

Din cand in cand aprind lanterna curiozitatii si pornesc pe firul internetului sa mai cotrobai prin literatura italiana contemporana, un loc la fel de intunecat ca si pesterile in care imi place sa ma afund in vacante. Si daca numele mari se afla intr-un con de lumina, acesti multi autori descoperiti intamplator (si mai multi fiind, nu ma indoiesc, cei de care nu voi auzi niciodata), fara sa stiu nimic inainte, fara asteptari, imi rezerva uneori surprize placute. Sau, ca sa pastrez analogia cu exploratul grotelor (a inceput deja sa-mi fie doar de vacanta de vara!), lumina soarelui, mai puternica sau mai slaba, o mai patrunde prin cate un horn, dar pentru a descoperi sute de alte formatiuni interesante chiar e nevoie de lanterna magica! 

Culmea e ca volumul de fata, daca va va interesa, a fost tradus si in romana, am verificat, la editura Cartea Romaneasca, in 1992.

"Cuibul de gheata", dupa cum il numea Emily Dickinson, poeta care la un moment dat s-a inchis in casa si a refuzat sa mai iasa, comunicand cu exteriorul doar prin scrisori, este locul unde vorm ajunge intr-o buna zi fiecare. Obsesia mortii, spaima si chinurile prin care trec cei afectati in orice clipa de gandul iminentei sfarsitului, iau la tatal personajului din cartea de fata forma unor manii, obsesii, ticuri, a incapacitatii de a merge singur pe strada, a unei vulnerabilitati ce-l va transforma pe eroul ce-si rememoreaza la batranete copilaria in tutorele tatalui sau. La inceput il va insoti in toate drumurile necesare, apoi, pentru a nu spori suspiciunea celor din jur, pentru care prezenta permanenta a fiului in preajma tatalui, renuntand la viata personala, la prieteni, la preocuparile si pasiunile varstei, este cel putin bizara, va deveni umbra lui, urmandu-l de la distanta, intr-o inversare a rolurilor. Adultul este cel imprevizibil, avand nevoie de protectie, iar copilul este cel responsabil pentru soarta parintelui. 

Destinul acestei familii italiene de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial este marcat de tragic: dupa ce personajului i-a fost confiscata copilaria de catre ororile razboiului, si adolescenta ii va fi rapita, supusa toanelor si capriciilor unui tata tiranic, ce-i anuleaza si asfixiaza dezvoltarea viitoare. Ceea ce pentru altii este varsta descoperirilor, a vacantelor, a plimbarilor cu prietenii, pentru el este una facuta din constrangeri si renuntari. 

Este o carte pe care as recomanda-o oricarui adolescent, probabil varsta cea mai potrivita pentru ea: cu inconstienta si optimismul tipic, ei nu vor vedea acolo atmosfera sufocanta, claustrofoba care m-a invaluit pe mine (fiindca, fara a avea obsesia mortii, am o teama si o atractie in acelasi timp pentru ea, imi provoaca anxietate gandul ca, odata cu tine, se sfarseste o perceptie a lumii - subiectiva, ca oricare din cele 7 miliarde de perceptii din jur - moare un univers al carui centru erai), dar ar putea sa descopere ce inseamna cu adevarat constrangerea, faptul ca nu-i un capat de lume, asa cum multi dintre ei cred, daca intr-o zi parintii ii interzic sa iasa cu prietenii, nu-i un motiv de revolta si de ura, va exista intotdeauna o zi urmatoare, in timp ce pentru copilul nostru de 14 ani nu exista nici speranta, nici salvare si nimeni de blamat... Doar un cuib de gheata ce-si asteapta locatarii... Cat de departe va merge nebunia, cum se va termina, veti afla citind cartea. Nu stiu cum suna traducerea in romana, dar in original are un fior liric, o putere de sugestie de care aveam nevoie in ultima vreme, mai ales ca la mine functioneaza - nu intotdeauna, dar in cazul de fata da - cartile triste ca remediu, ma hranesc din negativismul, angoasele si nevrozele altora pentru a mai reduce din greutatea celor proprii...

Iuhuu! Click more!

Nu comentez eu prea des actualitatile presante, dar acum m-am enervat atat de tare ca-mi vine sa dau un rage quit absolut si iremediabil Yahoo-ului, cu tot ce implica el... Si poate o sa fac exact ceea ce si-au dorit ei sa preintampine prin noua interfata e-mail, o sa ma mut cu arme si bagaje la concurenta... Am nevoie de o schimbare tocmai pentru ca nu-mi plac schimbarile, mai ales atunci cand nu sunt deloc utile, ci doar ingreuneaza si mai mult viata utilizatorilor. Si apropo de asta, primul razboi cu Yahoo!Mail l-am avut cand incercau sa ma interconecteze cu forta, sa-mi coreleze mailu' cu Cartea fetelor pe care nu o citesc, sa-mi stearga adresele neaccesate si, in general, sa creada ca stiu ei mai bine decat mine ce vreau eu ca utilizator. L-am castigat prin neprezentare, prin ignorare, credeam ca s-au potolit.

Dar acum vine din nou domnul Yahoo si ma intreaba: de ce sa ai o interfata e-mail simplu de utilizat si comoda cand poti sa ai una mai greoaie si mai urata?!  Ma scot din sarite cand ii vad laudandu-se cum noul design este mai simplu si mai intuitiv, nu; nu este nici mai fresh, e copiat cu nerusinare...

Capacitatea de a vedea daca un mail provine intr-adevar de la un expeditor si nu-i o incercare de phishing, aratandu-ti in josul paginii link-ul corect, a disparut. De ce sa stii de unde primesti mesajul?! Dati clickuri, cu nemiluita daca se poate, noua ne place! Mie nu. 

Mai vrei sa-ti organizezi mailurile primite dupa expeditor sau subiect?! Nu mai poti, cauta mai bine, noua nu ne pasa ca pierzi timpul!

Vrei sa ai frumos organizate spatiile pentru"To" si "Bcc" (sau cum imi apar mie in italiana "A" si "Ccn"? N-ai sa vezi, trebuie sa dai si mai multe clickuri pentru ca adresele sa ajunga intr-un tarziu in "Ccn". E normal ca atunci cand ai niste contacte de ascuns sa vrei ca si butonul aferent sa fie bine ascuns, dupa noua logica Yahoo. Atat de bine incat abia il poti gasi tu. In schimb, stiu sa-ti etaleze in fata toate discutiile pana in prezent daca ai facut cumva imprudenta de a nu schimba titlul mesajului, din comoditate, chiar daca ele nu mai au deloc legatura de mult timp cu subiectul... Un alt mod de a ti se spune ca mailul tau e mai destept ca tine, vezi cum tine dragul de el minte tot?! Daca m-ar fi interesat, si daca m-ar fi lasat in continuare sa-mi organizez mesajele dupa expeditor, as fi stiut mai bine decat o face el sa regasesc ce am nevoie. 

De ce se mai pastreaza in agenda"nickname-urile" daca nu le poti folosi?! E musai acum sa scrii doua-trei litere din adresa ca sa ti-o regaseasca, sa poti da click pe ea... conform politicii "cat mai multe clickuri"! Si cat mai mult timp pierdut cu incarcarea de previzualizare a unor imagini care poate nu te intereseaza...
Nu-i asa ca tu, utilizatorule pe a carui parere nu dam doi bani, ca doar de-asta ai serviciul gratuit, fii multumit ca-l ai, nu esti deloc deranjat de faptul ca atunci cand dai un reply sau forward nu mai poti sa intri in mesajul primit, care apare ca poza?! Nu-i asa.

Si astea-s doar cateva probleme, constatate la o prima privire de utilizator basic, neinteresat de toate functiile programului, acum doua zile cand Yahoo-ul meu cel italian s-a hotarat sa se alinieze la o lume impotriva careia se protesta de o vreme pe net si nu stiam de ce, nici nu tineam sa aflu.

Fara sa am prea multe informatii, pentru ca nu m-a interesat pana acum subiectul, dar fiindca de multe ori dictonul "cherchez la femme" s-a dovedit adevarat, am vrut sa vad cine a ordonat toata curatenia asta de toamna si am descoperit ca de cateva luni presedinte al companiei ar fi o anume doamna blonda (si da, prejudecatile legate de blonde par sa se confirme in cazul ei, vazand masurile luate) debarcata chiar de la Google! Incep sa cred ca e o conspiratie de eliminare a concurentei (si asa din ce in ce mai slaba) de pe piata. Oricum, pentru mine functioneaza. In curand, ne auzim pe Gmail. Punto com, ca .it nu exista :( . 

P.S.: O fi greu sa import contactele din Yahoo Mail in Gmail?!

Pamantul vazut din spatiu

Gravity (2013) 

"Vazut din Luna, Pamantu-i frumos / Verde, se pare, si pe-alocuri albastru / Pamantul are-o lumina de astru"... spunea intr-o poezie Nichita Stanescu. Si cine nu a visat privind stelele la misterul pe care nu-l vom patrunde niciodata, cine nu si-a dorit sa fie acolo, sus, macar pentru cateva minute, mai aproape de ele, mai departe de lume, sa asculte vuietul Universului si sa vada mai clar detaliile reliefului Lunii? 

Pe fascinatia asta, ce tine de natura umana, au mizat creatorii filmului de fata si se pare ca, in ciuda tuturor scaparilor si cliseelor pe care le voi detalia in continuare, ce mi-au confirmat ideea cu care plecasem la film, ca va fi un film ce-ti va taia rasuflarea pe partea vizuala fara sa-ti spuna in rest prea multe, au reusit. Il vad cu multe nominalizari tehnice la Oscarurile de la anul, dar tot nu-i inteleg halucinanta nota de 8,7 ce l-ar urca undeva intre locurile 14-20 al filmelor all time pe IMDb. E drept ca atunci cand ai ochelarii 3D si vezi rasaritul de pe statia spatiala in timp ce imaginea se clatina usor, imersia este totala, chiar crezi pentru cateva secunde ca esti acolo si privesti prin hublou spre Pamantul ramas undeva departe, ca toti si toate sunt la mii de kilometri si esti singur in pustietatea Universului, la fel de singur cum ramane eroina noastra la scurt timp dupa ce incepe filmul. Si da, genul de fascinatie cauzata de film este exact aceeasi pe care ai avea-o daca ai fi cu adevarat pe statia spatiala. Ai putea sa te uiti ore in sir, fara sa-ti dai seama cum trece timpul, la planeta invartindu-se in fata ta, incercand sa identifici locurile familiare sau savurandu-i noutatea, punctele unde nu vei ajunge niciodata. Si e adevarat ca pentru asta ar trebui sa platesti de cel putin cateva sute de mii de ori mai mult decat pretul unui bilet la cinema... 

Insa un film care se doreste "artistic" trebuie sa-ti puna in fata si altceva decat poze frumoase. Iar la capitolul asta lasa foarte mult de dorit, fiindca ne ofera aceleasi clisee de care cinematografia nu se poate lipsi. Ati vazut poate cum se intampla cand transmite Catalin Radu Tanase sau alt "hoitar" vreun reportaj morbid de la locul accidentului: daca sunt copii printre victime, imposibil sa nu vezi pe asfalt vreo ghetuta de copil, vreo jucariuta,  de incepi sa crezi ca, intr-o regie macabra post-mortem, reporterii chiar descalta victimele ca sa dea mai bine accidentul "pe sticla"... Cam asa si in filme, cand e sa moara cate un personaj, imaginea cu familia fericita, surazatoare, este nelipsita, chiar daca e neadecvata, si esti absolut nedumerit de ce si-ar tine cineva poza cu familia nu la el in buzunar, ci pe masinaria cu care lucreaza in spatiu, in afara statiei... Fiindca trebuie aratata, nu?! Si cu costumul de lucru nu prea reusesti. Si ca veni vorba de costume, acum nu stiu cat este adevar si cat ostentatie in diferenta dintre albul stralucitor al cosmonautilor americani si imbracamintea ponosita, parca de panza, a rusilor. Si este absolut normal, in acelasi ton, ca dupa o calamitate in care toti membrii modulului spatial isi pierd viata, o jucarie sa pluteasca lin si neafectata prin naveta... Genul asta de detalii sunt prea in your face si ma cam deranjeaza. 

Trecand acum la inadvertentele tehnice, nu stiu eu prea multa fizica, dar e dificil sa-ti inchipui ca atunci cand orbitezi, ca sa ajungi din punctul A in punctul B, situat la cateva mii de kilometri, este suficient sa mergi in linie dreapta si vei reusi. Si nu ni se explica deloc de ce "aterizarea este ca si decolarea", cum convingi un modul aflat la ceva distanta de o statie sa creada ca mai are doar 3 metri pana la ea, de ce a fost nevoie sa se renunte atat de devreme la personajul lui Clooney, care pentru efect artistic se comporta absolut anormal si iresponsabil pentru un comandant de misiune in spatiu, aducand mai degraba cu un Schettino ce si-ar impinge ditamai nava de croaziera intr-un recif decat cu un cosmonaut experimentat si respectabil, mai ales ca modul in care s-a intamplat pune din nou cateva intrebari legate de forta de gravitatie si de utilitatea gestului in momentul respectiv. 

Pe partea conflictului psihologic, ma intorc la Nichita, desprinzand din contextul poeziei versurile care spuneau ca "Unde se sfarseste pamantul, / in jos, se incepe gandul". Iar gandurile personajului interpretat de Sandra Bullock nu au deloc substanta. Ar fi fost interesanta premisa unei eroine care nu-si doreste nimic de la viata obligata sa supravietuiasca. Insa motivatiile sunt superficiale. In situatii limita actioneaza instinctul, insa atunci cand se cauta profunzimi abisale in spatele lui, gasim doar un alt esec si o incapacitate de redare a lor...

Daca nu ar fi fost 3D, daca nu ar fi existat fascinatia imaginii bine generate, Gravity ar fi ramas doar un alt film american de serie B care nu ar fi primit probabil o nota mai mare de 6, hai sa zic si jumate...

Cand copiii cresc...

Stanno tutti bene (1990)

Fiindca The Legend of 1900 mi-a adus aminte ca fiecare film al lui Tornatore este pentru mine o bucurie, am rascolit prin filmografia lui si am dat de aceasta veche (noua pentru mine) bijuterie. Matteo Scuro (Marcello Mastroianni), un pensionar sicilian, hotaraste intr-o buna zi ca a venit momentul sa-si consolideze relatiile cu cei cinci copii ai sai. Dar poate un parinte sa inteleaga ce se petrece cu fiii aflati la distanta fara sa-i fi vizitat niciodata, fara sa le fi vazut casa, obiectele familiare, locul de munca, barul unde-si beau cafeaua in fiecare dimineata?! Asa ca Matteo porneste intr-o lunga calatorie, pe continent, intr-o incercare de apropiere si mai buna cunoastere a lor. Va suna cunoscut subiectul? Si mie mi-a sunat foarte familiar si n-a trebuit sa caut  prea mult sa vad ca Tornatore semneaza, alaturi de Kirk Jones, regizorul remake-ului american, Everybody's Fine (unde rolul lui Mastroianni este interpretat de De Niro), si scenariul acestuia. Imi cam stiti parerea despre remake-urile americane, am avut grija sa o tot repet.
Nestiind ca-i un remake, versiunea americana nu mi s-a parut deloc proasta, dar m-a mirat la momentul respectiv o anume capacitate de a juca pe coarda comediei dramatice pe care cinematografia americana nu prea o are, decat prin cateva filme independente. Acum, insa, am avut termen de comparatie si-mi pare rau ca am ajuns atat de tarziu la original. Mi-am dat seama cat de putin a pastrat Everybody's Fine din Stanno Tutti Bene. Nici De Niro, cat este el de De Niro, limitat fiind de scenariu, n-a reusit sa se ridice la dimensiunea lui Mastroianni in rolul tatalui autoritar si mandru de copiii sai, care-ti acapareaza privirea si sufletul de la inceput pana la sfarsit, nici cadrele in care este plasata versiunea americana nu se compara cu pitorescul calatoriei lui Scuro, pe urmele celor 5 copii ai sai, din Sicilia pana la Napoli, Roma, Florenta, Milano si Torino. Daca in versiunea americana copiii au nume neutre, personajul italian, ca mare iubitor de opera ce se afla, i-a numit Tosca, Norma, Alvaro, Canio si Guglielmo, nume ce par sa le marcheze destinul, daca ne gandim la libretul operelor de unde provin personajele. Si indiferent de varsta lor si de ce vor fi devenit, ei continua sa-i apara in fata cum erau atunci, intr-o viziune desprinsa parca din imaginarul lui Fellini sau Dali, in acea zi cand erau mici, la plaja, intr-un cosmar ce-l bantuie in permanenta, cu balonul cel negru (de pe afisul filmului) ridicandu-i amenintator fara ca parintii sa-i mai poata proteja si aruncandu-i apoi in valurile vietii. Pentru Matteo, ei raman permanent copiii in care a investit totul pentru a-i vedea impliniti, cu cariere si o viata de familie fericita. Este o viziune mult mai intunecata, lipsita de speranta posibilitatii de comunicare si a sinceritatii, in care puntea dintre generatii se rupe si doar prin nepoti se mai pot transmite traditii vechi, nerespectate, ce-i macina gandurile tatalui, facandu-l sa gaseasca un motiv pentru esecurile copiilor sai.
Desi nu lipsesc secventele amuzante, viziunea generala este una apasatoare si trista, unde imaginile cu impact vizual puternic, precum aceea a pasarilor moarte pe care ingrijitorii le aduna dintr-o Fontana di Trevi secata sau "licuricii" ce roiesc in jurul Domului din Milano sunt pigmentate cu reflectii despre singuratate si relatiile dintre parinti si copiii plecati departe, sustinute de excelenta muzica a lui Morricone, ce acompaniaza subtil starile sufletesti ale eroului si schimbarile de perspectiva.
Chiar daca ati vazut varianta americana (sau poate cu atat mai mult), va recomand sa-l vedeti si pe acesta fiindca, vorba eroului: "Vinul se poate face si din struguri" ;)

Doua chipuri ale lui Soseki

Natsume Soseki - Calatoria. Sovaiala

Lecturile ajung cateodata sa se lege intre ele prin fire nebanuite. Acum cateva luni, citeam Sarinagara, cartea lui Philippe Forest ce-l are printre protagonisti si pe Soseki, despre care aflam atunci ca ar fi creatorul romanului japonez modern. Daca despre cartile sale nu stiam prea multe, ii cunosteam viata de copil nedorit, dat spre adoptie, retrimis parintilor naturali dupa divortul celor adoptivi, evenimente ce aveau sa pusa asupra intregii sale vieti amprenta tristetii si a inadecvarii, a incapacitatii de adaptare, dezvoltandu-i simtul analitic si (auto)critic.
Cele doua micro-romane care compun volumul de fata au tonuri si nuante total diferite. Calatoria m-a ajutat sa inteleg mai bine radacinile literare ale lui Kawabata. Cum spuneam si in cazul lui, sensibilitatea sufletului japonez revarsandu-si petalele ca florile de cires peste asfintiturile pierdute printre crestele muntilor nu prea imi misca sufletul cand ia forma literara, o prefer pe aceea a culorilor, a diafanelor peisaje pictate in secolele XV-XVI. Calatorul nostru, poet si pictor, isi transforma experienta intr-un adevarat haiku, pentru a reda frumusetea unei lumi fragede, poezia umbrelor, a unei voci cantand, alunecarea unei siluete, soapte si sunete ce se pierd incet in departarea, incercand in acelasi timp sa surprinda pe chipul modelului ce-l fascineaza, nonconformista fiica a gazdei sale, acea expresie care sa-i asigure nemurirea. Dincolo de lirism, gasim si consideratii despre arta, despre structura artistului ce vede frumusetea intrinseca a fiecarui lucru, despre logica poeziei. M-a cam plictisit, ce-i drept.
Din fericire, cu totul altul este tonul in Sovaiala, cum a fost tradus in limba romana mini-romanul dupa o traducere in engleza ce purta titlul "Grass on the Wayside". Kenzo, eroul de aici, este un alter-ego al autorului, intr-o carte scrisa cu un an inaintea mortii, ca o justificare a instrainarii sale de cei din jur, a incapacitatii de a comunica, de a se bucura. Gesturi inabusite inainte de a fi comise, cuvinte stinse inainte de a fi pronuntate puncteaza o relatie in care cei doi soti trec prin viata ca doi straini, incapabili de apropiere. Ceea ce din afara se percepe drept raceala si indiferenta este de fapt un suflet ranit, sfasiat de propriile nelinisti si ezitari.
Total diferita ca abordare de Calatoria, unde vocea poetului-pictor te inunda cu sensibilitaturi si delicateturi, Sovaiala are un ton rece, sec, calculat, analiza psihologica impletindu-se cu reflectii despre obligatiile familiale, cu tot disconfortul cauzat de acestea, intr-o permanenta alternanta a trecutului cu prezentul. Nu mi-am putut stapani totusi intrebarea: "ce caut eu in aceasta carte?" E mult prea personala, tine cititorul cumva pe margine, mi se pare ca am nimerit in locul si in momentul nepotrivit, ca risc sa devin, asemenea tatalui vitreg al lui Kenzo, care doreste sa reia cu el o legatura demult intrerupta, un "mesager al amintirilor neplacute", o fantoma ce zdruncina fragilul echilibru al personajului. Apasarea asta maladiva a singuratatii risca sa fie contagioasa si nu asta-mi doresc acum. Nu stiu sa va spun daca e o carte buna sau nu, fiindca mie mi-a dat o stare neplacuta, n-as recomanda-o, dar poate tocmai aici sta frumusetea ei dureroasa, in capacitatea de a transmite ceva, nu a trecut la fel de indiferenta ca si Calatoria pe langa mine... Cand o inchid, avertismentul de final imi persista in minte: "In viata, aproape nimic nu se termina. Lucrurile care se intampla o data se vor intampla mereu, numai ca se intorc luand infatisari diferite si asta ne insala." Si nu pot vedea aici un semn de optimism, nici nu era asta intentia, ai putea crede ca e bine ca lucrurile bune din viata fiecaruia sa revina, nu?! Dar cartea m-a impregnat cu destula tristete cat sa cred ca numai alea rele se vor intampla din nou...