Machete

Machete Kills (2013)

Machete a erupt in cinematografie ca o gluma: un fals trailer inserat in Grindhouse, titlu ce reuneste doua filme, o colaborare intre Tarantino si Robert Rodriguez, ce lucrasera impreuna si la regia filmului Pulp Fiction, chiar daca acesta din urma nu apare pe afis. Inca de atunci mi-am zis ca personajul merita o dezvoltare, e prea cool ca sa ramana in istorie doar prin cateva secvente. Am aflat ulterior ca nu era chiar prima lui aparitie pe ecran, ca ar exista o serie (n-am vazut-o) numita Spy Kids, in care s-au conturat trasaturile acestui fabulos personaj. Iar Rodriguez, cu spiritul sau autoironic si umorul ce se pliaza atat de bine pe stilul Tarantino pe care il ador, mi-a indeplinit dorinta. Machete a ucis, ucide si - trailerul ultimei parti al trilogiei ne arata - va mai ucide si in spatiu. Se anunta de pe acum un macel stelar de mare finete!

Imi dau seama ca este un film de nisa, de aici si nota destul de mica, la suprafata pare foarte cheesy si multi spectatori se opresc cred la acest nivel: un justitiar mexican dur, interpretat de un actor pe chipul caruia fiecare brazda sapata adanc de timp vorbeste parca despre violenta si razbunare. Danny Trejo este la fel de controversat ca si personajul sau: dependent de droguri inca din copilarie, petrecandu-si in inchisoare 11 ani, campion de box, este cel mai in masura sa-si inteleaga personajul si sa-l transforme intr-unul cat se poate de convingator. Machete nu tine discursuri, nu da sms-uri (cu o singura exceptie, ce se dovedeste nefericita), el ucide, este singurul lucru pe care stie sa-l faca bine. Insa daca treci de nivelul violentei gratuite, descoperi o multime de referinte savuroase, o parodie excelenta a filmelor de actiune ale anilor '80, cu naivitatea si parfumul lor retro, dar si o abordare subtila a problemelor interetnice de la granita Statelor cu Mexicul, ca sa nu mai spun de un Charlie Sheen ce reitereaza drumul tatalui sau, Martin Sheen, ajuns si el, pe ecran, presedintele Americii sau de Lady Gaga in rol de asasin.

Rodriguez stie bine ce-si doreste de la seria Machete si-si pune in valoare viziunea: nu ai nevoie de cine stie ce efecte spectaculoase cand sensul filmului este acela de a arata cheap, imaginea clasica construieste cel mai bine parodia, deschide un drum spre ceea ce acum 30 de ani erau filme de actiune ce se luau in serios, insa o face cu zambetul pe buze, asumandu-si ridicolul, ceea ce e destul de greu si necesita multa subtilitate ca sa-ti reuseasca. 

Poate ca unii dintre spectatorii primei parti a trilogiei, Machete (2010), ar spune ca filmul e repetitiv, nu aduce nimic nou in afara de cativa actori care ma bucur ca au avut un simt al umorului suficient de dezvoltat cat sa gireze cu numele lor aceasta productie, precum Banderas sau Demian Bichir, excelent in A Better Life, aici in rolul unui mexican terorist cu tulburari comportamentale, ori excentrica Lady Gaga. Si nu puteam sa uit de rolul de bad guy, n-as baga mana in foc, dar cred ca e primul din cariera, al lui Mel Gibson, creat dupa tiparul miliardarului Elon Musk (care si apare intr-o secventa de final, deschizand calea spre continuarea unui conflict pentru care Pamantul se dovedeste prea mic) sau de referinta acida la Leonardo di Caprio, probabil singurul actor ce ar juca un film intreg cu o masca de fier pe fata, primii pasi in sensul asta i-a facut deja :)

In concluzie, astept cu nerabdare o batalie epica in spatiu, cu si mai multe explozii, eviscerari, amputari, sexy chicks si acelasi Machete, pentru care vorbele sunt de prisos.

Intre romantism si realism

Nathaniel Hawthorne - Povestea de la Blithedale

Aranjand intr-o buna zi cartile prin biblioteca, vorba vine, ca nu indraznesc sa ma avant prea tare in adancul rafturilor ticsite si imbacsite, doar asa, mai mult ca o trecere in revista a titlurilor si o mangaiere tandra cu carpa de praf, am dat de cartea asta (pe langa cateva comori, am sa va spun poate despre ele cand timpul imi va permite sa le recitesc). Nu stiu daca e din categoria "rasfoite si lasate in asteptare" sau din cea "citite si imediat uitate", caci mi se intampla si asta cu unele carti si memoria selectiva nu prea ma insala, cam stie ce trebuie sa stearga definitiv de pe hard, sa nu tina spatiul ocupat degeaba.  

Cum autorul mi-a fost adus in atentie in ultimii ani prin doua ecranizari ale aceleiasi carti, "Litera stacojie", mai intai The Scarlet Letter, apoi Easy A, care cica ar fi o adaptare moderna, ambele la fel de proaste, desi distributia nu ar fi lasat sa se vada asta, curiozitatea m-a impins sa vad ce si cum are de zis autorul in cartea de fata. Asa ma face ea uneori sa-mi pierd timpul! 

Cand vorbim despre cliseele romantismului gotic, ne gandim la suspans, la supranatural, la aparitii neasteptate in miez de noapte, la femei misterioase purtand valuri fantomatice, la o atmosfera maladiv-tensionata... si in primul rand la Poe. Fiind o carte scrisa in a doua jumatate a secolului 19, Povestea de la Blithedale te-ar putea face sa crezi ca unele elemente ale curentului ar fi putut fi create chiar de Hawthorne, asa ca nu m-am abtinut sa nu trag repede cu ochiul la data mortii lui Poe, sa vad daca lipsa de originalitate intuita e reala sau e doar efectul trecerii timpului. Si da, mi s-a confirmat ca domnul de fata e doar un imitator light al curentului in mijlocul caruia a fost prins, condimentandu-si cartea cu o viziune a armoniei vietii in sanul naturii, personaje care ii urmeaza cursul (primavara vazuta ca anotimp al regenerarii, al insanatosirii, toamna intunecata, umeda, purtand miresmele mortii).

Aspiratia pastoral-idilica a unui grup de intelectuali de a forma o comunitate unde sa traiasca in simplitatea vietii la tara e o premisa pe cat de uzata chiar si pentru epoca respectiva (de la Rousseau si Chateaubriand trecuse ceva vreme) pe atat de lipsita de interes ca valorificare si curs al actiunii. O intriga banala, constituita din relatiile trio-ului Zenobia - Priscilla - Hollingsworth, privite prin ochii martorului Miles Coverdale, un erou la fel de sters ca si povestea infatisata, cu false pretentii de mister si conexiuni fortate, lipsita de substanta dar avand grija sa ne faca moralizator cate un semn cu degetul (aratatorul, daa!?), ca unor copii neascultatori. Personajele insipide sunt inconjurate de un mister greu perceptibil, un ingredient secundar al unei povesti in care vedem cum eroii se plictisesc cam repede de lumea idilica si mai dau cate o raita prin civilizatia orasului. Inconsistenta personajelor creeaza un mister la fel de iluzoriu ca si povestea senzationalista a Doamnei de sub val cu care isi deschide autorul cartea, un fel de captatio benevolentiae pentru cititor, ce-i deschide curiozitatea, pentru a i-o inabusi apoi in cea mai banala si repetata poveste, aceea a triunghiului amoros. 

N-am inteles ce vrea cartea asta sa-mi spuna: am citit-o cu iritare, cu rabdarea pusa la grea incercare de descrierile de natura cu aspect de compuneri scolare, de pretentiile de realism social ale unei proze cu iz dulceag-statut, de alegoriile ce duc spre imposibilitatea construirii unei Arcadii printre ruinele careia am scotocit fara succes dupa un autor remarcabil. E o performanta cum cartea a reusit sa ma pastreze langa ea pana la capat, doar-doar oi gasi un "carlig" de care sa ma agat in poveste daca in stil nu s-a putut. N-am reusit, asa ca-l las in continuare pe Hawthorne sa stea cuminte in cartea de istorie a literaturii printre autorii minori sau poate sa-l consider, pana la proba contrarie, autorul unei singure opere, "The Scarlet Letter", la care nu cred ca voi mai ajunge dupa experienta de fata. 

Lupta cu monstrii

Gwoemul (2006) 

Am preferat sa las titlul original al filmului, chiar daca nu spune prea multe despre continut. Inseamna "monstru" si a fost nefericit tradus in engleza prin "The Host", denumire ce ar putea duce cu gandul la abominatia dupa cartea Stephaniei Meyer de anul asta, o pata pe cv-ul unei actrite care mi-a placut la aparitie prin stranietatea ei, Saoirse Ronan. 

Filmul despre care e musai sa va povestesc a fost o surpriza pentru mine: ma asteptam sa vad un un horror in buna traditie asiatica, dar nu-i asa. Daca un monstrulet simpatic generat pe calculator cu chip de arici de mare - partea lui de obicei invizibila - regurgitand diverse bucati umane va sperie, da, il puteti numi horror. Insa el este doar un pretext pentru a ne desfasura in fata drama unei familii hotarate sa mearga oricat de departe este nevoie pentru a-si salva fiica, respectiv nepoata. Un tata si cei trei copii ai sai sunt in centrul unui film ce nu are nimic de-a face cu genul in care a fost incadrat, ci mai degraba cu ororile ce se intampla aproape de noi, in lumea reala, cand pentru greselile autoritatilor ajung sa plateasca cei multi si ignoranti... Un fel de Rosia Montana coreeana, daca vreti. Si pentru ca paralela sa continue, cauzele (interesele de grup) nu sunt relevante pentru discutie, o secventa fugara la inceput ne arata decizia ce va avea consecinte asupra vietii linistite a unui oras de pe malul raului Han, locul de deversare al unor substante toxice de la un laborator, prin sistemul de canalizare... Efectele apar dupa cativa ani si, in ciuda faptului ca sunt dezastruoase, cauzand multe victime, nu se cauta vinovati ci doar se deturneaza atentia opiniei publice de la intamplarea grava petrecuta. 

Acesta este contextul pe fondul caruia familia Park (ma scuzati, dar nu am deloc memoria numelor coreene, l-am retinut pe singurul comun personajelor), tatal, cei doi baieti si fata, sportiva de performanta, sunt obligati sa lupte pentru recuperarea fiicei unuia dintre ei. Si sa nu credeti ca este doar o infruntare cu un monstru, fie el si atipic - desi creatura de apa, are mai degraba atributele unui alien ce se rostogoleste, sta agatat de coada folosita pe post de tentacula sub un pod, sare la mare inaltime. Mai presus de ea, avem batalia cu sistemul monstruos care l-a generat, cu autoritatile incredule, manipulate sau interesate ca un adevar sa nu iasa la iveala, dupa un scenariu destept in care detaliile au intotdeauna dublu sens si nu stii niciodata unde vor conduce.  Ca nu este doar un film "cu monstri" ni se sugereaza foarte clar din primele minute ale filmului cand, incalcand toate conventiile genului, vedem creatura (care de obicei era piesa de rezistenta a productiilor B-movies de gen si aparea la multa vreme de la inceperea filmului) in toata splendoarea ei grafica :)

Asta e frumusetea in mai toate filmele asiatice: te scot din zona de confort, unde stii ca eroul trebuie intotdeauna sa castige si ca momentele de tensiune sunt urmate de un act eroic si te arunca intr-una mai apropiata de viata reala, in care nimic nu este previzibil si ultimul glont ce urmeaza sa ucida inamicul poate sa lipseasca din teava pustii... Parodiind filmele de actiune americane prin situatii si imagini, Gwoemul este o satira politica cu accente de melodrama si comedie de familie (familia Park e aiuritor de zapacita), avand ca premisa unul din locurile comune ale filmelor horror din anii '50 - '60, radiatii sau explozii ce produc mutatii genetice. Mizand pe alternanta registrelor, te poarta dintr-o stare in alta si nu reusesti sa prevezi nici un moment urmatoarea miscare a familiei disperate sau a creaturii. Doar autoritatile raman inflexibile, rigide, surde la rugaminti si proteste, facand ceea ce stiu ele mai bine... curatenie generala cu agentul, de data asta nu-i orange, ci galben . 

Google e un prieten bun daca ati ratat filmul si vreti sa recuperati, cautati Gwoemul si stie el mai departe ;)

Bolnav de viata

Giampaolo Rugarli - Il nido di ghiaccio

Din cand in cand aprind lanterna curiozitatii si pornesc pe firul internetului sa mai cotrobai prin literatura italiana contemporana, un loc la fel de intunecat ca si pesterile in care imi place sa ma afund in vacante. Si daca numele mari se afla intr-un con de lumina, acesti multi autori descoperiti intamplator (si mai multi fiind, nu ma indoiesc, cei de care nu voi auzi niciodata), fara sa stiu nimic inainte, fara asteptari, imi rezerva uneori surprize placute. Sau, ca sa pastrez analogia cu exploratul grotelor (a inceput deja sa-mi fie doar de vacanta de vara!), lumina soarelui, mai puternica sau mai slaba, o mai patrunde prin cate un horn, dar pentru a descoperi sute de alte formatiuni interesante chiar e nevoie de lanterna magica! 

Culmea e ca volumul de fata, daca va va interesa, a fost tradus si in romana, am verificat, la editura Cartea Romaneasca, in 1992.

"Cuibul de gheata", dupa cum il numea Emily Dickinson, poeta care la un moment dat s-a inchis in casa si a refuzat sa mai iasa, comunicand cu exteriorul doar prin scrisori, este locul unde vorm ajunge intr-o buna zi fiecare. Obsesia mortii, spaima si chinurile prin care trec cei afectati in orice clipa de gandul iminentei sfarsitului, iau la tatal personajului din cartea de fata forma unor manii, obsesii, ticuri, a incapacitatii de a merge singur pe strada, a unei vulnerabilitati ce-l va transforma pe eroul ce-si rememoreaza la batranete copilaria in tutorele tatalui sau. La inceput il va insoti in toate drumurile necesare, apoi, pentru a nu spori suspiciunea celor din jur, pentru care prezenta permanenta a fiului in preajma tatalui, renuntand la viata personala, la prieteni, la preocuparile si pasiunile varstei, este cel putin bizara, va deveni umbra lui, urmandu-l de la distanta, intr-o inversare a rolurilor. Adultul este cel imprevizibil, avand nevoie de protectie, iar copilul este cel responsabil pentru soarta parintelui. 

Destinul acestei familii italiene de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial este marcat de tragic: dupa ce personajului i-a fost confiscata copilaria de catre ororile razboiului, si adolescenta ii va fi rapita, supusa toanelor si capriciilor unui tata tiranic, ce-i anuleaza si asfixiaza dezvoltarea viitoare. Ceea ce pentru altii este varsta descoperirilor, a vacantelor, a plimbarilor cu prietenii, pentru el este una facuta din constrangeri si renuntari. 

Este o carte pe care as recomanda-o oricarui adolescent, probabil varsta cea mai potrivita pentru ea: cu inconstienta si optimismul tipic, ei nu vor vedea acolo atmosfera sufocanta, claustrofoba care m-a invaluit pe mine (fiindca, fara a avea obsesia mortii, am o teama si o atractie in acelasi timp pentru ea, imi provoaca anxietate gandul ca, odata cu tine, se sfarseste o perceptie a lumii - subiectiva, ca oricare din cele 7 miliarde de perceptii din jur - moare un univers al carui centru erai), dar ar putea sa descopere ce inseamna cu adevarat constrangerea, faptul ca nu-i un capat de lume, asa cum multi dintre ei cred, daca intr-o zi parintii ii interzic sa iasa cu prietenii, nu-i un motiv de revolta si de ura, va exista intotdeauna o zi urmatoare, in timp ce pentru copilul nostru de 14 ani nu exista nici speranta, nici salvare si nimeni de blamat... Doar un cuib de gheata ce-si asteapta locatarii... Cat de departe va merge nebunia, cum se va termina, veti afla citind cartea. Nu stiu cum suna traducerea in romana, dar in original are un fior liric, o putere de sugestie de care aveam nevoie in ultima vreme, mai ales ca la mine functioneaza - nu intotdeauna, dar in cazul de fata da - cartile triste ca remediu, ma hranesc din negativismul, angoasele si nevrozele altora pentru a mai reduce din greutatea celor proprii...

Iuhuu! Click more!

Nu comentez eu prea des actualitatile presante, dar acum m-am enervat atat de tare ca-mi vine sa dau un rage quit absolut si iremediabil Yahoo-ului, cu tot ce implica el... Si poate o sa fac exact ceea ce si-au dorit ei sa preintampine prin noua interfata e-mail, o sa ma mut cu arme si bagaje la concurenta... Am nevoie de o schimbare tocmai pentru ca nu-mi plac schimbarile, mai ales atunci cand nu sunt deloc utile, ci doar ingreuneaza si mai mult viata utilizatorilor. Si apropo de asta, primul razboi cu Yahoo!Mail l-am avut cand incercau sa ma interconecteze cu forta, sa-mi coreleze mailu' cu Cartea fetelor pe care nu o citesc, sa-mi stearga adresele neaccesate si, in general, sa creada ca stiu ei mai bine decat mine ce vreau eu ca utilizator. L-am castigat prin neprezentare, prin ignorare, credeam ca s-au potolit.

Dar acum vine din nou domnul Yahoo si ma intreaba: de ce sa ai o interfata e-mail simplu de utilizat si comoda cand poti sa ai una mai greoaie si mai urata?!  Ma scot din sarite cand ii vad laudandu-se cum noul design este mai simplu si mai intuitiv, nu; nu este nici mai fresh, e copiat cu nerusinare...

Capacitatea de a vedea daca un mail provine intr-adevar de la un expeditor si nu-i o incercare de phishing, aratandu-ti in josul paginii link-ul corect, a disparut. De ce sa stii de unde primesti mesajul?! Dati clickuri, cu nemiluita daca se poate, noua ne place! Mie nu. 

Mai vrei sa-ti organizezi mailurile primite dupa expeditor sau subiect?! Nu mai poti, cauta mai bine, noua nu ne pasa ca pierzi timpul!

Vrei sa ai frumos organizate spatiile pentru"To" si "Bcc" (sau cum imi apar mie in italiana "A" si "Ccn"? N-ai sa vezi, trebuie sa dai si mai multe clickuri pentru ca adresele sa ajunga intr-un tarziu in "Ccn". E normal ca atunci cand ai niste contacte de ascuns sa vrei ca si butonul aferent sa fie bine ascuns, dupa noua logica Yahoo. Atat de bine incat abia il poti gasi tu. In schimb, stiu sa-ti etaleze in fata toate discutiile pana in prezent daca ai facut cumva imprudenta de a nu schimba titlul mesajului, din comoditate, chiar daca ele nu mai au deloc legatura de mult timp cu subiectul... Un alt mod de a ti se spune ca mailul tau e mai destept ca tine, vezi cum tine dragul de el minte tot?! Daca m-ar fi interesat, si daca m-ar fi lasat in continuare sa-mi organizez mesajele dupa expeditor, as fi stiut mai bine decat o face el sa regasesc ce am nevoie. 

De ce se mai pastreaza in agenda"nickname-urile" daca nu le poti folosi?! E musai acum sa scrii doua-trei litere din adresa ca sa ti-o regaseasca, sa poti da click pe ea... conform politicii "cat mai multe clickuri"! Si cat mai mult timp pierdut cu incarcarea de previzualizare a unor imagini care poate nu te intereseaza...
Nu-i asa ca tu, utilizatorule pe a carui parere nu dam doi bani, ca doar de-asta ai serviciul gratuit, fii multumit ca-l ai, nu esti deloc deranjat de faptul ca atunci cand dai un reply sau forward nu mai poti sa intri in mesajul primit, care apare ca poza?! Nu-i asa.

Si astea-s doar cateva probleme, constatate la o prima privire de utilizator basic, neinteresat de toate functiile programului, acum doua zile cand Yahoo-ul meu cel italian s-a hotarat sa se alinieze la o lume impotriva careia se protesta de o vreme pe net si nu stiam de ce, nici nu tineam sa aflu.

Fara sa am prea multe informatii, pentru ca nu m-a interesat pana acum subiectul, dar fiindca de multe ori dictonul "cherchez la femme" s-a dovedit adevarat, am vrut sa vad cine a ordonat toata curatenia asta de toamna si am descoperit ca de cateva luni presedinte al companiei ar fi o anume doamna blonda (si da, prejudecatile legate de blonde par sa se confirme in cazul ei, vazand masurile luate) debarcata chiar de la Google! Incep sa cred ca e o conspiratie de eliminare a concurentei (si asa din ce in ce mai slaba) de pe piata. Oricum, pentru mine functioneaza. In curand, ne auzim pe Gmail. Punto com, ca .it nu exista :( . 

P.S.: O fi greu sa import contactele din Yahoo Mail in Gmail?!