Un film pentru, cu si despre caini... si oameni

Feher isten (White God) (2014) 

Pe rand, dupa cum spuneam in titlu: 

Pentru...

"- Ce program ai in seara asta?" "- Scot cainele la un film." Exact asa s-a intamplat :) 

Ii iubesc pe organizatorii festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, pentru ca macar o data in viata, cand am plecat la film, nu a mai fost nevoie sa suport privirea trista de caine abandonat pentru cateva ore. Initiativa lor a fost minunata: la un film unde protagonistii principali sunt cateii (doi dintre ei, interpretii rolului principal,  Luke si Body, au si castigat Palme Dog), ale carui fonduri au fost destinate adoptiei canine la distanta, cum puteau sa lipseasca dintre spectatori tocmai ei?! Asa ca am pornit cu mic, cu mare, spre cinematograful Patria, unde Cristian Mungiu i-a facut Pamelei o primire de vedeta, intr-atat incat saracul caine, la fel de neobisnuit cu blitzurile ca si mine, care m-am ascuns dupa o coloana, incepuse sa se panicheze. Las' sa simta si ea pentru o seara presiunea celebritatii :)!
In sala, spectatori de toate varstele si dimensiunile iar spectatorii-caini nu sunt cu nimic diferiti de cei umani: unii stau cuminti si urmaresc interesati ce se intampla pe ecran (cum a facut si Pam pana la un punct, cand s-a asezat confortabil pe scaun si a inceput sa toarca incetisor, semn de relaxare), altii simt nevoia sa puncteze scenele din film cu un latrat vehement.  Ma bucur ca n-au totusi capacitatea de a intelege mai mult decat ca sunt cu oamenii, intr-un loc unde sunt rasfatati si primiti cu drag, pentru ca ar fi fost un film extrem de traumatizant, in care confratii lor sunt batuti, infometati, chinuiti, omorati...

Cu...
White God isi are radacinile intr-un proiect de lege aberant din Ungaria, doar amintit in trecere, care din fericire nu a fost aprobat de Parlament: se propunea un impozit pentru proprietarii de caini, de care sa fie scutiti detinatorii de rase unguresti. In rest, stapanii cainilor de rasa ar fi platit o suma, iar cei ai cainilor maidanezi o alta, dubla. Foarte stimulant pentru adoptii... Pornind de aici, Lili, eroina filmului, nevoita sa-si petreaca trei luni impreuna cu tatal sau, isi vede cel mai bun prieten, pe Hagen cel metis, abandonat. Incep, pe de o parte, cautarea disperata a fetitei, care va intelege la un moment dat, cand razboiul dintre oameni si caini este declansat, ca asa cum omul este cel care l-a pornit, tot el ii poate pune capat si, pe de alta parte, aceea a lui Hagen, care-l va transforma dintr-un caine bun si iubitor intr-un luptator feroce pentru supravietuire. Sunt scene dure, violente, care mi-au amintit de Amores Perros, nu pot sa spun ca e un film frumos, pentru iubitorii de caini totul este foarte disturbing si a trebuit sa-mi repet ca sa-mi inabus nodul de plans din gat ca animalutele sunt de fapt actori, care se distreaza foarte bine interpretandu-si rolurile si dincolo de momentele filmarilor sunt recompensate cu bunatati si iubire....

Despre...
Kornél Mundruczó, regizorul si scenaristul filmului, ingroasa un pic cam mult pentru gustul meu anumite scene: mi-e greu sa cred ca un caine asa frumos intalneste in periplul sau numai oameni rai, gata sa profite de pe urma lui, cand Hagen are un medalion cu numele, deci se vede ca e vorba despre un caine pierdut, derutat, speriat; la fel cum imi e greu sa cred ca un mascul alfa nu doar este urmat de restul haitei, dar e si in masura sa coordoneze strategii de atac prin surprindere. Si chiar toata Budapesta uraste cainii sau este speriata de ei?! Eu niciodata cand vad o haita venind spre mine (si sa stiti ca nu conteaza daca sunt 5 sau 200 de caini, tot un singur sef au) nu incerc sa fug, il ochesc pe "Mr. Alfa" si negociem... Pana acum mi-a mers, nu m-a muscat niciodata un caine si am intalnit destui. Ba mint, m-a zgariat un pic unul printr-un gard cand am intins mana in curtea lui sa-l mangai, dar insignifiant si oricum era vina mea. Intotdeauna este vina omului, chiar si cand el crede ca nu-i ...

... si oameni
Dincolo de ce spuneam mai sus, e admirabil cum reuseste filmul sa ramana unul de interes general, fie ca iubiti cainii, va sunt indiferenti, va e frica de ei sau va indignati exasperati ca nu mai aveti loc de ei pe strada. Pentru ca nu doar despre caini este vorba acolo, ei pot fi inlocuiti cu orice categorie sociala sau rasa umana si obtineti o parabola a mecanismelor care genereaza nevoia de razbunare. Un film inceput intr-o nota realista, ce lasa inca de la prima secventa sa se intrevada violenta, prin scena de la abator, se transforma intr-un Spartacus meets Planet of the Apes si, ca si acolo, vinovatii nu sunt cei care incep revoltele, ci aceia care i-au adus in punctul de explozie a tensiunilor.
Dresorii de caini au facut o treaba minunata cu actorii patrupezi, reusind sa le surprinda trasaturile in modul de comportament. Ma gandesc nu doar la actorii principali (interpretii lui Hagen), dar si la acel minunat terrier, prietenul care-l invata supravietuirea pe strada, si la intreaga coregrafie in care sunt angajati peste doua sute de caini.
Unghiurile de filmare ce inglobeaza perspectivei umane pe cea canina cu cadre care, privite prin ochii lui Hagen, au mai mereu ceva amenintator, oprindu-se asupra unor oameni cu privirile schimonosite de ura si furie, modul cum Rapsodia Ungara puncteaza momentele tensionate ale declansarii revoltei, contribuie la un film despre care e greu sa spun ca mi-a placut (m-a bulversat prea tare), dar sigur m-a marcat...
Dar lui Pam sigur i-a placut, s-a lasat cu multe mangaieri :)

Later edit: de pe pagina de Facebook a festivalului, multumim pentru poza:

Dulapuri si sertare

Bernhard Schlink - Evadari din iubire

Oricat am vrea sa ne ferim, recunoasteti, e o greseala pe care o facem cu totii: ii etichetam pe cei din jur mult prea usor, mintea noastra  are nevoie de organizare, sa stie pe care de unde sa-l scoata, din ce sertar in care l-am pus. Cum ne organizam hainele in dulap, la fel procedam si cu oamenii: prieteni din copilarie, prieteni mai recenti, grupul de alpinism, rude, colegi de serviciu, cei cu care ne uneste o singura pasiune si in afara ei nu ne intereseaza nimic despre vietile lor. Mai rau - si nici asta nu ne putem impiedica sa nu facem - extindem categoriile si la necunoscuti: dupa modul cum sunt imbracati, dupa varsta, dupa cum se adreseaza intr-o anumita circumstanta, dupa lungimea parului sau numarul de tatuaje, tindem sa fim cu totii conformisti in clasificari. Cat timp stau cuminti in sertarul unde au fost pusi, e bine. Dar atunci cand vreunul iese din el, te simti la fel de descumpanit ca si cum ai descoperi ca tricoul preferat pe care l-ai purtat cu mandrie toata vara este de fapt o bluza de pijama.

Si asa v-am introdus in atmosfera povestirilor lui Bernhard Schlink, unite de un fir comun: prejudecatile legate de ceilalti, simplificarile pe care le facem, reducerea la stereotipuri. Fiecare are ceva din ceea ce autorul insusi marturiseste prin vocea unui personaj: "Literatura germana este obiectiva si solida, construieste categorii si sisteme, iar daca se simte in ea o pasiune, aceea e pasiunea disecarii stiintifice". Asa procedeaza cu personajele si situatiile sale si in aceste sapte nuvele, dupa modelul observat deja in Cititorul: ni se da o realitate, dulapul de care spuneam, cu hainele ordonate frumos, dupa aceea realitatea respectiva incepe sa fie disecata, devine din ce in ce mai transparenta, iar in dulap observi ca unele haine au pete, ca altele s-au destramat ori decolorat sau ti-au ramas mici, cert e ca nu-si mai au locul acolo. Reeditare in colectia Top 10+ a unui volum publicat acum vreo 10 ani la Polirom, cartea are ca pretext sapte situatii in aparenta distincte, care ne introduc de fapt in aceeasi lume a autorului german unde iubirea merge mana in mana cu istoria, cea a dezvaluirilor, regretelor, ambiguitatilor ce se cer lamurite metodic, minutios, pana cand, epuizate de toata aceasta analiza, personajele incep sa vada ca din sentimentul initial nu mai ramane mare lucru. 

Ceea ce la prima vedere este o fuga de ceilalti, reprezentati de o iubita, un parinte sau prieteni, se dovedeste o fuga de sine insusi, din fata unei existente date peste cap, transformata de revelarea unui trecut. Este nevoie de curaj pentru infruntarea descoperirilor, a acelor lucruri care poate e mai bine sa ramana necercetate, in lumea din care au venit. Ma gandesc ca, daca pe vremea cand imi vedeam in liniste de activitatile mele scolare si de muzica de la Vocea Americii sau Europa Libera as fi fost ceva mai mare si cu activitati mai "subversive" si cineva s-ar fi gandit sa-mi faca dosar la Securitate, indiferent ce consecinte ar fi avut atunci asupra mea, nu cred ca as fi simtit nevoia sa stiu cine si de ce. Daca bunicul meu, care a luptat in al Doilea Razboi Mondial la Odessa si in Tatra ar fi fost nu un simplu caporal, pe care nu l-am intrebat niciodata daca si cati oameni a omorat, ci un general ce ar fi dat ordinul uciderii, l-as fi privit altfel cand as fi crescut?! As fi putut sa identific figura celui care a incercat sa-mi ofere in copilarie tot ce avea mai bun cu aceea a unui monstru?!

Sunt in carte secrete ascunse de Zidul Berlinului, ce se darama odata cu el, de timpul trecut de la al Doilea Razboi Mondial, dar si simple supozitii, suspiciuni bazate pe prejudecati colective, ale evreilor despre nemti de exemplu, ori doar descoperiri individuale ale unei vieti duplicitare, sunt acele transformari aduse de dezvaluirea unui trecut ce erodeaza prezentul, transforma iubirea in vinovatie sau indiferenta. Oamenii nu sunt perfecti, atunci cand cineva chiar incearca sa le gaseasca defectele, fie si intr-un trecut care acum nu mai are nici o importanta, cu siguranta le va gasi.

Daca ar fi fost vorba doar despre dragoste, as fi punctat mai mult repetitivitatea unor tipare de-a lungul celor sapte povestiri si elementul de senzational aproape nelipsit. Dar in nuvelele lui Schlink dragostea e doar un pretext. Ele sunt mai degraba despre oameni si complexitatea relatiilor dintre ei, trecand prin remuscare, vinovatie, dorinte reprimate, incapacitatea de comunicare. Mi-a placut lipsa zorzoanelor moraliste si modul firesc in care elementele de senzational amintite sunt inglobate, credibil si simplu, dar  crud si incisiv. Este un autor care provoaca si nu are deloc mila de personajele sale, te face sa te intrebi ce ai face tu in situatia in care-si aduce eroii doar pentru a-i chinui si a le diseca trairile. Fiecare poate avea in dulapul de care spuneam la inceput cate unul sau mai multe schelete, personajele lui Schlink intotdeauna prefera sa le scoata de acolo si sa stearga praful de pe ele. Eu le-as pastra pe ale mele inchise...

Nefericirea cuplului perfect

Gone Girl (2014)

Toamna se numara candidatii la Oscar si cred ca tocmai am dat de unul. 

Sa ne imaginam ca, atunci cand a disparut celebra Elodia cea dizolvata in neant, toate televiziunile s-ar fi inghesuit sa campeze ca la un festival in fata casei sotului, sa-i urmareasca fiecare pas, sa-l hartuiasca si sa-l judece, desi partea cu judecatul parca s-a si intamplat, nu bag mana in foc de celelalte, mai ales ca hartuitul ma tem ca la noi pentru multi e de bine, un mod de a aparea la televizor, ceea ce pentru unii conationali pare sa fie realizarea vietii. Habar n-am ce s-a intamplat si cat s-a vuit de fapt pe tema acestei disparitii, n-am idee nici cum se numeste incriminatul sot, dar oricat de sub pamant as trai, am auzit chiar si eu de Elodia. Revenind, daca s-ar fi gandit cineva sa scoata un film din toata tevatura, ma tem s-ar fi pus accentul pe talk show-uri lungi si plictisitoare, in buna traditie a conflictului psihologic ce bantuie filmul romanesc si extrem de departe de ce reuseste sa scoata Gone Girl din toata melodrama asta. 

Le-as recomanda regizorilor cu multa caldura un filmulet care arata ce nu face David Fincher. Mai este nevoie sa va reamintesc cine este David Fincher? Spun Se7en, Fight Club si am spus tot, ocazie cu care mi-aduc aminte ca am in plan Zodiac, poate acum, ca m-a stimulat cu filmul asta, ajung sa-l vad. Este regizorul care stie poate cel mai bine sa se joace cu mintea telespectatorilor, sa-i trimita intr-o directie pentru a-i intoarce la 180 de grade si apoi din nou, doar asa, ca sa-si dea seama la sfarsit ca se invartesc in cerc ca prostii si cercul s-a inchis fara scapare. Asta mi-a facut si cu filmul de fata. E drept ca un merit mare cred ca are si Gillian Flynn, care si-a adaptat propriul roman intr-un scenariu cu ritm si suspans, tensiune dar si umor. 

In ziua cand sarbatoreau cea de-a cincea aniversare a casatoriei, Nick Dunne (Ben Affleck) isi da seama ca sotia sa, Amy (Rosamund Pike), a disparut. Intrat in atentia politiei dar si sub presiunea presei, Nick incearca sa-si demonstreze nevinovatia urmand indiciile pe care insasi Amy le-a lasat, intr-un joc pe care cei doi il jucau la fiecare celebrare a nuntii lor. Cu fiecare pas, certitudinile si convingerile ii sunt zdruncinate, revelandu-i-se noi laturi ale unei relatii pe care o credea incheiata. Ben Affleck a fost alegerea potrivita pentru rol, cu aerul sau dezorientat si naiv de victima, baiatul bun demonizat de toti, chiar daca nu ii cresc coarne, cum am vazut recent ca se intampla cu Harry Potter, in masura sa pastreze echilibrul, sa se transforme din victima simpatica in suspect blamabil, din sot disperat in cel care-si inseala sotia si o abuzeaza fizic.

 Pe masura ce indiciile sale conduc intr-o directie si ale politiei intr-alta, straturile incep sa se adune, punandu-ne in fata un film in care contrastul dintre aparenta si realitate are rolul principal, fie ca este vorba despre imaginea consolidata pe mult trambitatele valori ale familiei (pe care eu nedand doi bani, tare ma bucur sa le vad din cand in cand rascolite pentru a li se arata putreziciunea) sau de viziunea unui barbat asupra celei care i-a stat alaturi si a incercat la fiecare pas sa-i modeleze si sa-i controleze viata dupa criteriile sale, ilustrand tot mai mult o vorba de-a lui Fincher dintr-un interviu foarte misto, "Ninety people working together cannot find their ass with a flashlight".

 Tocmai de aceea este un film fara parti-pris-uri, care nu te lasa sa te atasezi prea mult de un personaj, ambele ajungand sa fie manevrate asemenea marionetelor de lemn din cutie, cadoul premonitoriu lasat de sotie cu ocazia aniversarii. Si asa se simte si spectatorul, caruia i se strecoara o indoiala dupa alta, ramanand si dupa ce se termina filmul cu dubiul: a fost un film bun? sa ma mai uit ce scartaie dupa rasturnarea de situatie ce ne aduce in punctul de unde am plecat? Hai mai bine sa nu, pentru ca m-a tinut 150 de minute in scaun cu atentia treaza tot timpul, am savurat umorul negru, m-am bucurat de el. E divertisment de calitate si-l vad, in ciuda aerului de melodrama pulp, un candidat la Oscar, chiar daca fara sanse de castig. Ca sa subliniez si eu diferenta dintre realitate si aparenta, Hollywood-ul iubeste kitck-ul si melodrama, dar tinde sa premieze temele "mari", alea pe care n-ai voie sa nu le iei in serios si sa nu storci cateva lacrimi corecte politic.

Casa din piese Lego

Elif Shafak - Palatul Puricilor

Nu am fost niciodata intr-un bazar turcesc si nici nu-mi doresc sa ajung, oricat ar incerca unul sau altul sa le infrumuseteze prin reportaje ori literatura, sa puna accentul pe traditie si cultura. E un loc murdar, aglomerat, pestrit, galagios, cu oameni agresivi in incercarea lor de a te convinge sa le cumperi marfa, exact ceea ce nu-mi doresc sa vad intr-o vacanta. Si mare mi-a fost dezamagirea sa vad ca am dat peste o carte care are exact feeling-ul de bazar. Totul incepe pe strazile pline de lume ale Istanbulului, intr-o zi de sarbatoare, 1 mai 2002, Ziua Muncii, unde o duba a unei firme de dezinsectie condusa de un sofer cu un prenume neobisnuit, Nedreptate, rataceste prin multime. 

Ca sa-i aflam originile numelui, mergem inapoi in timp, cand pe locul unde se afla imobilul cautat de Nedreptate, Palatul Bomboana, era un cimitir si cei care nu mai pot pleca au devenit cei care nu mai pot ramane, apoi si mai departe, pana in 1920, in vremea cand rusii scapatati se refugiau in Turcia.

 Dupa ce terminam cu divagatiile verticale, in timp, partea cea mai interesanta a unei carti deloc interesante, trecem la cele orizontale, in spatiu, incepand sa studiem micro- si macroclimatul Palatului, locuitorii, relatiile dintre ei, fara sa ne impiedicam prea tare de detaliul ca un corector sau redactor neatent a facut harcea-parcea ordinea paginilor 80-95. Daca ar fi fost vorba de un autor de limba araba, mai mergea, o luam ca pe un experiment de lectura cat mai apropiat de original, cu cititul de la coada la cap.

Si asa incepem sa trecem in revista toti locuitorii unei cladiri sordide, infestate de gandaci, cu mirosuri amestecate, de mancare si gunoi, personaje stridente, unele caricaturale, un imobil ce functioneaza ca un human centipede, un organism viu ale carui componente interactioneaza intre ele, creeaza complicitati sau antipatii, intrand in scena ca intr-o piesa de teatru, populand cu obsesii si intamplari marunte o carte pentru mine lipsita de orice interes. Nu spun ca nu-si va gasi si ea admiratorii sai, dar simt ca se adreseaza mai degraba gospodinelor ce-si fac timp sa priveasca pe vizor cu cine mai intra vecinul de vizavi in casa sau sa adulmece din balcon ce a mai gatit vecina de alaturi.

Sunt limbi in care talciocul, targul de vechituri, este definit drept o "piata de purici". Cam asa mi-a venit mie sa consider "Palatul Puricilor", o constructie din piese Lego uzate, desperecheate, ce nu mai folosesc nimanui...

Daca pentru unii Istanbulul este violet si pentru altii rosu, pentru mine cartea lui Elif Shafak il transforma intr-o panza colorata strident, cu o aglomerare de detalii inutile, false mistere create si intretinute artificial, unde episoade din vieti marunte ale unor personaje si mai marunte se succed prin fata ochilor pe mult prea multe pagini pentru cate au de spus. Ma gandesc la Saramago, chiar si in zilele lui mai slabe, cum facea el o magie din cuvinte si, abordand un subiect asemanator  (intr-un cadru diferit, evident), tot e la o distanta uriasa fata de aceasta turcoaica. Culoarea aruncata pe panza nu reuseste deloc sa se transforme in imagine, ramanand doar o mazgaleala stridenta, oarecum pitoreasca, dar fara puncte de interes. Shafak scrie aici atat de plat, de afectat si redundant incat incep sa cred ca Bastarda Istanbulului mi-a placut doar pentru ca pic usor in plasa istoriei romantate. Si e numai vina serialelor de inspiratie istorica precum The Tudors, Spartacus sau Rome! Dar ele au multe alte calitati.

Cu coarne sau fara

Horns (2013)

Este foarte greu pentru unii actori sa-si stearga de pe frunte eticheta pe care le-o fixeaza acolo un rol si sa se reinventeze. Oricat de departe ar incerca sa fuga de el, se pare ca-i urmareste toata viata, cum se intampla cu Harry Potter pentru Daniel Radcliffe. Nu m-am putut impiedica sa nu-l vad astfel si aici, intr-o fantezie dark cu elemente de comedie de la care nu aveam asteptari prea mari. De altfel, daca ma gandesc mai bine, avem un Harry Potter care creste, se indragosteste de Merrin, isi traieste fericit marea iubirea si, atunci cand ea este ucisa, va fi nevoit sa infrunte din nou fortele malefice, din sufletul omului de data aceasta, sa le dezvaluie si sa-i reconstruiasca din fragmente istoria ultimelor clipe din viata pentru a ajunge la ucigas, intr-o comunitate ce-i este ostila, considerandu-l chiar pe el asasinul. Voldemort loveste din nou, dar aici magia micului vrajitor a crescut, capatand talentul de a-i face pe cei din jur sa spuna adevarul, fara voia lor. Scenariul pare destul de conformist la prima vedere, insa pe masura ce ne afundam in atmosfera filmului vedem ca lucrurile capata o intorsatura neasteptata.

Adaptare a cartii omonime a lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, filmul este regizat de Alexandre Aja, un nume cu ceva realizari in domeniul filmelor horror, precum The Hills have Eyes, care a reusit sa-i imprime peliculei ceva din atmosfera tenebroasa a unui horror fantastic si l-a ajutat pe Radcliffe sa redea latura intunecata a personajului, torturat de sentimentul pierderii si de dorinta de razbunare. Ig Perrish, eroul pe care il interpreteaza, are o epifanie in momentul cand incep sa-i apara coarnele. "Awake, arise, or be forever fallen."
E drept ca scenariul are unele scapari, am inteles ca s-ar explica mai bine in carte de ce i-au crescut coarnele celui mai fara vina dintre toti cei implicati in cazul de crima (are legatura cu copacul unde cuplul isi traieste fericirea, un Eden spulberat), dar esenta a fost surprinsa:  nu lipsesc referintele la Paradisul pierdut al lui Milton, accente de satira religioasa se insereaza in povestea fantastica a carei magie se pastreaza si in aspectul padurii, cel mai important decor al filmului, locul unde au loc principalele momente, cadrele oscileaza intre lumina blanda a fericirii apuse si imaginile intunecate ale momentelor razbunarii.
Dincolo de conceptele morale cu care opereaza filmul, originalitatea lui consta in primul rand in viziunea ce duce la inversarea rolurilor dintre acuzat si acuzatori. Dorintele ascunse si viciile reprimate, gandurile vinovate pe care oamenii tind sa le pastreze pentru ei, toate sunt aduse la suprafata de prezenta justitiarului ce se transforma intr-un Hellboy gata sa dezlantuie iadul pe pamant, pus in situatia de a afla adevaruri mai putin placute de la oamenii cei mai apropiati, parinti si prieteni. Numai Lee, prietenul din copilarie ce i-a devenit avocat, ramane necontaminat.
Desi referintele biblice nu lipsesc, am apreciat subtilitatea lor, faptul ca atmosfera discret mistica ramane pe fundal, intre lirism si poveste romantica, intre satira si comedie, dar si faptul ca nu se merge pe reteta clasica a incheierii unui pact cu Diavolul. Trecand prin burlesc si tragic, filmul te poarta de la o scena la alta fara sa poti sa-i detectezi sfarsitul, pana spre ultima jumatate de ora, cand parca s-a lungit cam mult cu explicatiile, umorul si imprevizibilul se pierd, dar ramane un film atipic pentru gen, indiferent unde preferati sa-l incadrati.