I AM... sterdam

Amsterdam, 6-11 mai 2015

Desi mai am mult de tras pentru achitarea datoriei facute anul trecut cu plimbarea in Norvegia (am scris detaliat despre ea incepand de aici), cam costisitoare dar care a meritat fiecare leu, cent sau coroana, nu m-am putut impotrivi imbietoarei oferte Tarom de bilete de avion de 99 de euro. Ma apuca uneori asa un dor de duca de nu-i pot rezista si evadez, las totul balta si fug in lume sa imi incarc bateriile si sa-mi ridic moralul, sa gasesc energia si relaxarea necesare pentru a infrunta jungla din Bucuresti. 

Si pentru ca in lunile martie-mai este deschisa si Keukenhof, numita de unii cea mai frumoasa gradina din lume, n-am stat prea mult pe ganduri si am ales inceputul lunii mai pentru o mini-vacanta, un week-end prelungit, de cinci zile.
Daca transportul a iesit la pretul unui drum dus-intors pana la Cluj, ceva mai complicat a fost cu cautarea cazarii. Dupa ce am analizat optiunile, incepand cu hoteluri si hosteluri, am gasit-o pe cea mai ieftina, care s-a dovedit avantajoasa si ca pozitie si foarte placuta, o cabina pe unul din vasele ancorate pe canale. Nu o recomand celor cu rau de mare, mai ales ca au fost momente cand vantul batea destul de tare, dar mie imi place senzatia de leganare inainte de a adormi, Freud ar zice probabil ca se leaga de regresia infantila. Daca ajungeti vreodata in Amsterdam si nu aveti astfel de probleme, daca nu cautati lux ci doar un loc de dormit dupa o zi de umblat prin oras, cu gazde foarte simpatice si gata sa ofere explicatii si ponturi despre locurile interesante de vazut, Avanti este o alegere excelenta. Dave, Anni si hamsterul Nelson va vor primi cu caldura, cu un mic-dejun gustos si copios, pizza buna (fara prea mare legatura cu adevarata pizza, dar branzeturile olandeze sunt un deliciu), bere Heineken (3 la 5 euro, cam cat intr-un bar de la noi) si multa voie buna.
O poza cu vederea de langa vas (undeva in plan indepartat se afla gara, la 10 minute de mers pe jos)...

si alta din interior.

Cand ajungi in aeroportul Schiphol din Amsterdam, situat la 4 metri sub nivelul marii, te simti intr-un furnicar, insa totul e la fel de bine organizat ca si in musuroi, cu marcaje dese si clare, ceea ce face ca plimbarea de vreun sfert de ora pana la banda de recuperare a bagajelor sa nu se transforme intr-un concurs de orientare turistica.

Schiphol e mai mult decat un aeroport, e si gara, si centru comercial, totul e la indemana, exista chiar si defribilatoare in statie, ca si in gara centrala, de altfel. Ma indoiesc ca, in caz de nevoie, ar sti chiar orice trecator sa le foloseasca, dar e bine sa fie daca exista sansa de a salva viata cuiva. Peste inca 10-15 minute ajungeam la Amsterdam Centraal, cladirea ridicata la sfarsitul secolului XIX pe o insula artificiala din lacul IJ, cam in aceeasi perioada cu Rijksmuseum, Muzeul National din prima poza. 

Primele lucruri care te izbesc cand pui piciorul in oras este numarul mic de masini de pe strada in comparatie cu numarul bicicletelor si al barcilor si frumusetea caselor insirate de-a lungul canalelor. Construite de-a lungul a trei secole, XVII-XIX, cladirile au pastrat o aparenta unitara, cocheta, se incadreaza perfect intr-un peisaj ce indeamna la relaxare. Si ma gandesc la noi si la haosul nostru urbanistic, ca plan nu-i pot spune...

Cat despre biciclete, nu pot sa nu ma raportez din nou cu amaraciune la mentalitatea autohtona, la soferii care tipau ca, din bulevardele si asa aglomerate, se rapeste o banda pentru a fi transformata in banda pentru biciclisti. Ei vad efectele, dar nu si cauza. Daca Bucurestiul ar avea acelasi cult al bicicletei ca alte orase europene, ca Amsterdam sau Copenhaga, traficul auto ar scadea si benzile ramase ar deveni suficiente. Nu spun ca am incepe cu totii sa dam din pedale, dar multi ar face-o. Ca mine, de exemplu, care nu am curaj sa ma urc pe o bicicleta aici, n-am mai facut-o de vreo 20 de ani, dar in Amsterdam am mers intr-o zi vreo 40 de kilometri fara frica. Pentru ca am vazut ca acolo biciclistii sunt categoria cea mai privilegiata. Poate o masina nu opreste la o trecere sa prea prioritate unui pieton, dar o face pentru un biciclist. Imi spunea un amic biciclist cum intr-o zi, pe mult blamata banda de pe Calea Victoriei, era parcat un "Oriunde, cu placere". I-a batut in geam si doar i-a facut un semn, nu din cele obscene, i-a batut obrazul. A fost de ajuns ca vajnicul meltean sa inceapa sa-l injure, ba s-a si dat jos din masina sa-l bata... 

Dar hai sa nu inchei cu un gust amar  prima din cele 5 postari dedicate acestei excursii si sa va anunt de acum ca in episoadele urmatoare voi vorbi despre Keukenhof (pentru iubitorii de flori), muzee (pentru iubitorii de cultura), parcuri si mori de vant (pentru iubitorii de viata) si lucrurile interzise la noi si permise la ei (pentru iubitorii de libertate).

Epoca de aur a supravietuirii

Ruxandra Cesereanu - Un singur cer deasupra lor 

"Iar apoi, cand sosi sorocul, aproape de sfarsitul lumii, Dumnezeu isi tinu fagaduiala si dadu lumea pe mana Diavolului o jumatate de veac, timp in care el, Dumnezeu, se tinu deoparte de toti si de toate." O jumatate de veac ce reprezinta firul comun al acestor povestiri scurte, de sine statatoare, grupate sub derutantul titlu "roman". O jumatate de veac in care un cer plumburiu, lipsit de speranta, pare sa se prabuseasca asupra omenirii.

Sub el traiesc cu totii, tortionarii, servitorii Partidului, oameni care ucid fara regrete sau remuscari si oprimatii, cei care nu au mai putut sa indure  in tacere si sa-si plece fruntea, cei ce au avut ghinionul sa se nasca in familii de conditie buna si au fost striviti de ura de clasa sau doar cei ce au avut ghinionul sa se nasca, nedoriti de nimeni.  Printre cei dintai, gasim personaje precum Leontin, un ziarist oportunist ce primeste misiunea de a infiera un "dusman al poporului", Tinu, orfanul din trupele securitatii trimis pe urmele fugarilor, ce a cunoscut doar afectiunea cainelui sau, Pantiusa Bodnarenco, protagonistul unui discurs ilar, Hambu, care pentru a se casatori cu nevasta unui fugar ajuta el insusi la prinderea sotului, cenzorul Silvestru, ce realizeaza singur mascarada in care traieste el, gandacul Macelarica, si ne da o explicatie concisa a motivatiei slujitorilor aparatului de stat: "Partidul facuse destule pentru el si mai ales ii oferise o slujba bine platita, iar el trebuia sa il serveasca ". Dar apar si personajele din prim-planul epocii, precum coana Leana, Sosescu si Ilisoi.
De partea cealalta a baricadei ii gasim pe Lucretia, tanara nevasta a unui padurar, ce-si urmeaza dupa razboi sotul in pribegie, haituiti permanent de securitate; pe Dris, cel mai mic dintre cei sapte copii ai familiei unui preot aruncat in inchisoare, stramutat impreuna cu restul familiei in Baragan; Alexandru, protagonistul celei mai crude secvente din carte, aceea a patimilor detinutilor de la Pitesti; si, intr-o secventa autobiografica - documentar alcatuita din fragmente ale dosarului de la Securitate (declaratii, denunturi, memorii) pe padre Basilio, preotul Vasile, bunicul autoarei, preotul greco-catolic ce a refuzat sa-si schimbe religia si a continuat sa tina slujbe la el acasa.
 Relatate la persoana a treia, fragmentele ofera un punct de vedere, o perspectiva, uneori completata de viziunea opusa, intr-o serie de povestiri-perechi: fugar-urmaritor, student-miner. In aceste secvente cu doua fatete, ne dam cel mai  bine seama ca perioada comunista a insemnat supravietuire, in orice forma: unii au fraternizat cu dusmanul pentru a-si creste copiii, cum s-a intamplat cu Aurelia, sotia lui Marcu, apoi a turnatorului sau, Hambu; altii s-au refugiat in credinta ori si-au riscat viata trecand Dunarea inot, s-au revoltat si au disparut in neant, cum s-a intamplat cu minerii din timpul grevei din 1977, altii si-au vandut sufletul diavolului si s-au convins ca au facut un lucru drept. Crampeie de ganduri in stil indirect liber ne fac partasi la framantarile personajelor, de la invatatoarea ce-si pregateste copiii pentru a inmana flori cuplului prezidential la batranul ce refuza sa plece din casa ce va fi demolata sau fugarul peste Dunare.
Punctele recurente ale cartii sunt bataile in usa prevestitoare de nenorociri, oamenii dragi disparuti in miez de noapte, denuntul si infierarea, fuga in paduri. De-a lungul istoriei, ajungem din anii de dupa razboi, trecand prin Revolutie cu confuziile ei, cand eticheta de terorist se aplica mult prea usor unor nevinovati, apoi prin Golaniada, la inceputul anilor '90. 
Daca pentru cinematografie Amintiri din Epoca de Aur pastra memoria timpului apeland mai mult la resursele comicului si grotescului, ilustrand legende urbane, viziunea Ruxandrei Cesereanu este una mult mai sumbra si apasatoare, atingand atmosfera filmului tangential, cel mai mult in "Militia romana: rubrica Fapt Divers", una din putinele povestiri ce nu poarta ca titlu un nume de protagonist. De senzatia de sufocare creata de regimul comunist se poate fugi doar in Vest, in nebunie, in moarte sau... in padure, acolo unde exista o iluzorie libertate. O stiu oponentii sai, dar o stiu si indragostitii ce aleg padurea ca loc de desfasurare a primei lor experiente sexuale.
Nu este o carte in alb-negru, nu incearca sa acuze sau sa scuze atrocitatile, ci sa redea  totul asa cum a fost, cu constrangerile, represiunile si dezinformarea ce i-a facut pe unii sa devina turnatori, pe altii ucigasi fara scrupule. Eu am simtit-o mai mult ca un document al epocii comuniste, reportaje despre protagonistii ei, anonimi sau cunoscuti, decat ca o fictiune ce opereaza cu instrumentele literaturii. Este clar o carte de citit, pe care le-as recomanda-o tuturor celor care nu au trait atunci si, intrebandu-si parintii si bunicii cum era in comunism au primit raspunsuri precum "mai bine, cel putin atunci aveai un loc de munca asigurat..." sau orice alt raspuns care incepe cu "mai bine...". In ciuda exercitiilor de virtuozitate stilistica, a limbajului la fel de variat ca si multitudinea personajelor ce alcatuiesc corul polifonic comunist, nu stiu de ce imi vine sa vad fragmentele din carte reproduse mai degraba intr-un manual de istorie decat intr-unul de literatura...

Fabrica de iluzii

Teodor Baconschi - Facebook. Fabrica de narcisism

"Acest eseu se afla in mainile dumneavoastra pentru ca sunteti sau veti fi un client al Facebook Inc. Aveti probabil propria pagina, ceea ce presupune ca sunteti fericitul posesor al unui computer, al unui smartphone, al unei tablete - sau chiar utilizatorul lor alternativ."

Gresit! Acest eseu a ajuns in mainile mele tocmai pentru ca nu sunt si nu voi fi client Facebook Inc si tot incerc, de cand a aparut, sa inteleg fascinatia maladiva a oamenilor pentru etalare, pentru insailatul momentelor efemere ale maruntelor vieti inaintea unei multimi aparent fascinate. Nu neg utilitatea Facebook-ului ca instrument de promovare a unei cauze, a unei afaceri, a imaginii unei persoane publice, puterea de a rasturna guverne, o utilitate pe care autorul cartii nu o ia in discutie sau, cand o face, in ultimul caz al enumerarii, o trateaza cu partinirea si dezaprobarea caracteristica unui reprezentant al clasei politice. Dar nu inteleg nici dorinta oricarui anonim de a deveni vedeta pentru cateva secunde, de a le da celorlalti iluzia ca viata lui insignifianta este cea mai minunata pentru ca si-a cumparat mai stiu eu ce sau a baut o bere in vreo carciuma, ajungand el insusi sa creada in imaginile prefabricate, imbunatatite, sa se indragosteasca de acel individ pe care oglinda admiratiei celorlalti i-l pune in fata. Aceasta "fabrica de narcisism", cum o numeste Teodor Baconschi, ii face pe "angajatii" ei sa devina dependenti de like-uri, de aprobarea si admiratia celorlalti, ce le definesc intr-atat existenta incat si sfarsitul le va fi marcat, ironic, cu un numar de apasari ale butonului miraculos aducator de fericire, cum am vazut de multe ori, intr-o macabra inversiune a sensului, anunturi mortuare urmate de : "1000 people like this".

Nu am gasit ce cautam in eseul de fata. Nu este o carte care sa ma ajute sa inteleg resorturile valorizarii sinelui prin ochii celorlalti, goana dupa recunoastere si afirmare, fiindca autorul se situeaza chiar pe o pozitie mai reticenta decat a mea, nu atat in raport cu Facebook-ul propriu-zis, cat cu internetul. Abordeaza fenomenul din perspectiva antropologiei culturale si a teologiei la scara mare, fara sa acorde prea multa atentie laturii psihologice, care m-ar fi interesat mai mult. Aducand in discutie homo religiosus si homo symbolicus, porneste de la verdicte precum "pendulam intre revelatie si idolatrie, intre Dumnezeul cel Viu si chipurile cioplite. Tertium non datur. Religio - care, in etimologie ciceroniana, deriva din verbul "a lega" - este cuvantul care ne defineste optim conditia." Si homo ludens, homo faber si atatia altii? Nu pot vedea natura umana rezumata ultimativ prin relatiile create pe axa orizontala (intre semeni) sau verticala (cu o divinitate), sunt oameni care creeaza, invata, muncesc, se joaca, se bucura mai sincer in intimitate decat impartasind cu ceilalti. Nu dintr-un sentiment de superioritate / inferioritate / inadecvare etc., ci natural. Pe cei care nu vor sa se "lege" unde ii punem?!

Trecand prin Facebook, aceasta gura sloboda a satului ce urmareste aprobarea, admiratia si complicitatea, cartea deviaza spre cultura si tehnologia create de Internet si, reluand idei ce-mi sunt deja familiare, autorul nu-mi pare nostalgic, asa cum se temea, ci rigid, exprimand temeri si preocupari prea des auzite. Daca imaginile ce castiga intaietate in fata cuvintelor (homo videns) sau fragmentarea discursului sunt ingrijorari pe care le impartasesc, celelalte, accesibilitatea prea mare a informatiei, fuziunea haotica a maselor cu cunoasterea mi se par false probleme, similare ingrijorarii teologice de Ev Mediu privind accesul maselor la lectura altor texte decat cele religioase, ce poate cauza nebunie. Mi-au dat o neplacuta senzatie de elitism al turnului de fildes. 

Spune Teodor Baconschi: "confuzia dintre informatie, opinie si "entertainment", rafinarea tehnicilor de manipulare, banalizarea stirilor prin accesibilitatea lor instantanee si nelimitata, dar mai ales doborarea culturii inalte in numele "democratiei" sunt tot atatia factori care aplatizeaza gandirea, destituie idealurile in care parintii nostri inca aveau incredere si duc la un pesimism social masurat prin apatie civica, mediocritate si haos valoric". Si mai spune ca "Elitismul intelectual nu se opune democratizarii culturii, ci debusolarii valorice in fata careia orice forma superioara de umanitate decade."

In epoca internetului, o abilitate mai de pret decat cea de a retine si ierarhiza valoric informatia mi se pare aceea de a o selecta pe cea utila, transparenta nu poate fi un viciu al societatii. Pentru mine cele mai placute examene erau acelea la care, cu cartile si notitele pe masa, intelegeai ca nu ai de unde copia, cele care-i incurajau pe elevi/studenti sa gandeasca, sa formuleze propriile judecati si concluzii. Nu cred in "dezvrajirea lumii", ci in puterea omului de a impinge limitele vrajii tot mai departe in Univers. Chiar si eu, fara Facebook, considerat de autor cutia de rezonanta a "stirilor", gasesc numeroase site-uri si bloguri de informare. Fiecare afla ceea ce cauta, ca si in literatura, de ce ne-am ingrijora ca sunt prea multi cititori de Coelho si prea putini de Cortázar? Nu Facebook filtreaza oferta, ci background-ul cu care ajungi la el. Dar ce stiu eu, care probabil m-am inscris in "cultul decadent al postmodernitatii", asa cum il vede autorul ce deplange criza morala a lumii occidentale a secolului XXI?! Toate generatiile au vazut in progresele tehnice ale celor succesive o amenintare a ordinii si valorilor instituite.
Substituim realitatii virtualul oricand citim o opera de fictiune sau ne absoarbe un film, aceasta anesteziere pe care o condamna eseul este una constienta si tine atat cat ne dorim; noi am inlocuit batutul mingii in fata blocului cu atingerea delicata a tastelor in fata monitorului si lumea va merge mai departe, in ciuda profetiilor apocaliptice ale domnului Baconschi, ce vede o singura salvare, intoarcerea la acele valori pe care le considera formatoare, altele decat ale mele. In ciuda declaratului respect al diversitatii, in ciuda afirmatiei ca "exista nu doar decalaje cauzate de ritmuri istorice diferite, dar si bariere mentale insurmontabile, cel putin in viitorul previzibil", priveste doar la scara macrosociala, regionala sau continentala, fara sa ia in considerare posibilitatea unui adevar individual. Asa ca va spun cu regret ca volumul mai degraba m-a enervat decat sa-mi aduca mult doritele clarificari si explicatii.

Cazurile detectivului Hanshichi si filmele horror japoneze

Kido Okamoto - Fiica negustorului de sake

Si-a dorit sa devina un autor celebru de teatru kabuki, a ajuns in schimb sa fie vazut in literatura japoneza drept Arthur Conan Doyle autohton. La inceputul secolului XX, timp de douazeci de ani, Kido Okamoto i-a dat viata literara inspectorului de politie Hanshichi. Dincolo de misterele propuse, cele 14 povestiri reunite in colectia editata la Humanitas sunt traversate de aceeasi nostalgie pentru o epoca din istoria Japoniei, Edo, cuprinsa intre inceputul secolului XVII si jumatatea secolului XIX, dar si pentru orasul Tokyo, ce s-a numit pentru o vreme chiar Edo. Perioada apare evocata in fiecare dintre fragmentele volumului prin detalii culturale bogate. Referintele la piese de teatru, muzica si sarbatorile acelei epoci, rememorarea unui eveniment deschid poarta spre o lume disparuta spre care ultimii martori in viata privesc nostalgic. 

Fantomele trecutului sunt continuate de cele ale momentului evocarii si ne poarta in acea Japonie pe care o indragesc din filmele horror, pe care cineastii americani nu reusesc sa o reproduca, oricat ar incerca sa o remachieze. Si asta nu pentru ca le-ar lipsi talentul sau capacitatea de a imita, dar orice imitatie isi pierde suflul tipic, construit dintr-o tensiune deloc grabita, ce se dezvolta intr-un crescendo purtator de incordare si apoi in descatusarea ce lasa ceva nespus, pastrand misterul. 

Fiecare dintre povestirile lui Okamoto bate spre atmosfera de horror japonez. Citindu-le, am inteles mai bine traditia literara si spirituala ce se ascunde in spatele cinematografiei nipone, o lume ce declanseaza conflicte tocmai in incercarea de reconciliere a supranaturalului, a fantomelor ce plutesc in jur, cu rationalul, cu explicatiile logice. 

Spiritul evocat in prima povestire, "Fantoma lui Ofumi", pare desprins din Ringu, poate cel mai cunoscut film horror japonez: "o tanara palida cu parul ravasit, cu apa siroind din cap pana-n picioare, de parca s-ar fi scaldat imbracata. (...) Femeia n-a rostit o vorba si nici n-a schitat nici un gest amenintator. Statea ghemuita si tacuta, bagand-o in sperieti pe Omichi, care nu mai avusese parte de-o astfel de experienta." Nu intamplator japonezii au o veche traditie a cartilor ilustrate in cerneala, kusazoshi, cu o intreaga sub-categorie dedicata legendelor macabre, usuzumizoshi. Nu intamplator povestile cu stafii erau transpuse in divertisment, intr-un joc numit hyaku monogatari. Si nu intamplator sinuciderea ritualica este o dovada de onoare iar sarbatoarea mortilor este in continuare la japonezi cea mai importanta dupa Anul Nou.

Un soim pierdut la bordel, o femeie urmarita de o fantoma sau un copil disparut de langa insotitorii sai pot reprezenta puncte de pornire intrigante ale unei investigatii, insa curiozitatea, odata trezita, este repede amortita de detectivul ce pare sa fie mereu in locul si la momentul potrivit, pe faza cand au loc discutii ale vinovatilor despre faptele comise. Detectivul nostru pescuieste in ape tulburi, face presiuni si insinuari pentru ca vinovatul sa se deconspire singur. Daca Sherlock Holmes observa detaliile fizice, materiale, Hanshichi se orienteaza catre relatiile dintre personaje, interactiuni, complicitati si animozitati. Nu urmeaza o logica a indiciilor, ci zvonuri, barfe, vorbe. Intriga politista presupune o anumita constructie, dar Okamoto o evita elegant fortand providenta sa-i puna eroului sau in fata exact acele conjuncturi de care are nevoie pentru a rezolva cu succes fiecare caz.
Tocmai ceea ce se scoate in evidenta drept calitatea principala a autorului mie mi s-a parut punctul lui slab. Nici pomeneala de ingeniozitate, de perspicacitate detectivistica, totul pare sa se rezolve de la sine. Mult mai interesante sunt detaliile extra, cele de atmosfera a povestirilor, referintele la o cultura pe alocuri atat de stranie. Toate au radacini in piese de teatru kabuki, legende, traditii si credinte populare (vulpea are puteri magice cu care poate face bine si rau oamenilor, spiritele pot sa-i fure, sa-i faca sa dispara pentru o perioada si apoi sa-i readuca acasa amnezici, cioara preia rolul cucuvelei din cultura noastra populara, cel de prevestitoare de nenorociri, etc.). Detectivul, acum batran, recompune melancolic atmosfera unei epoci, ca un peisaj ce se populeaza treptat cu personajele purtatoare de inchipuite mistere ce palesc in fata misterului mai mare, cel al lumii in care traiesc. Uneori inspectorul doar consemneaza cazuri ale confratilor, pentru a ilustra principiile de drept ale unui timp cand superstitiile generau drame si o acuzatie de intretinere de relatii intime cu o vulpe devenea un motiv serios de anulare a unei casatorii, provocand sinucideri si crime.
Nu este o carte pentru amatorii de intriga politista, cu situatii care sa te tina cu sufletul la gura, ci pentru pasionatii de cultura si traditie japoneza. Nu cautati actiune si mister, o dezvoltare a personajelor si situatiilor, nu veti gasi aici. Dar veti iesi din aceasta experienta literara impregnati de atmosfera unei epoci din care isi trag radacinile multe din simbolurile culturii pop japoneze. Doar doua exemple: relatia stransa dintre manga si kabuki din zilele noastre (piese adaptate in benzile desenate japoneze si benzi desenate adaptate pentru teatru kabuki) si cosplay-ul, travestirea practicata de cativa dintre protagonistii povestirilor pentru a-si inspaimanta oponentii.

Spotlight transforma Calea Victoriei in Calea Luminii

Spotlight, Festivalul International al Luminii (23-25 aprilie)

"Lume, lume, dati fuga cu totii la Podul Mogosoaiei sa vedeti nazbatie ce au nascocit urmasii nostri, ipochimenii veacului XXI!" 
Ma intreb ce-ar fi zis locuitorii Bucurestiului din secolele trecute, poate din cel al Luminilor, cand pe Ulita Mare se aprindeau somoioage imbibate in pacura si rasina ca sa isi lumineze drumul, de-ar fi vazut betia de spoturi, lasere, proiectii colorate si holograme ce au inundat-o timp de trei zile, de-ar fi reusit sa strapunga zidul compact al multimii de gura-casca, fata de care aglomeratia interbelica din poza de mai jos e o dulce si rarefiata amintire.

Dupa o incercare nereusita de vedea luminitele jucause vineri noaptea, pe la ora 2, cand mi-am inchipuit cu naivitate ca nu se sting (mai ales ca era si Noaptea Galeriilor) dar am inteles ca sensul pe care il dau organizatorii de evenimente cuvantului "noapte" este cel de "seara" si nici o noapte nu tine mai tarziu de ora 12-1, am pornit din nou sambata spre ele. Eu si toti locuitorii Bucurestiului, transformati in insecte nocturne ce roiau in jurul razelor, balonaselor, becurilor, neoanelor, atrasi de trasnaile colorate ce strapungeau cerul orasului de la mare distanta. Unde mai pui ca in ziua respectiva avusesera loc si un mars ciclist si o cursa de alergare (Color Run) ai carei participanti pareau veniti direct din India, de la sarbatoarea Holi, va puteti imagina ce multime pestrita alcatuiam cu totii, biciclisti si pietoni, colorati sau nu, cu copii mai cuminti sau mai tipatori, cu adulti mai veseli sau mai ingrijorati, fascinati sau stresati de haosul din jur ori disperati sa nu-si piarda odraslele prin multime...
Cu totii ne-am imbarcat la chei in corabia de lumina, fantomatica aparitie de pe Dambovita ce marca inceputul sau sfarsitul calatoriei (depinde din ce directie o incepeai) si am pornit incet... foarte incet, din ce in ce mai incet, dusi de fluxul uman si de benzile de lasere de deasupra multimii spre epicentrul luminii.

Pentru cei care vor sa vada mai mult, exista pe internet poze mult mai frumoase si spectaculoase, eventual pe pagina festivalului, facuta cam in graba, fara detalii despre lucrarile expuse. Telefonul nu e chiar cel mai bun aparat de fotografiat, mai ales pe timp de noapte, si nici eu nu am o abilitate deosebita de a face poze, nu am nici rabdare, nici dorinta, nici abilitatea sa setez timpi de expunere, efecte, etc. sa pierd prea mult din spectacolul viu pentru a-l concentra intr-o lentila, asa ca imaginile au doar caracter orientativ si nu va sfatuiesc sa dati click pentru marire :).
Spuneam ca nu se dau detalii pe site, ele exista de-a lungul traseului, pentru cine are rabdarea sa strabata baricada umana si chef sa roage pe cineva sa se dea deoparte ca sa poata citi placutele marunt scrise de langa obiecte. Exista si pe site-urile celor invitati la eveniment inainte de deschiderea pentru gloata care n-are nevoie sa stie prea multe despre ceea ce vede...  adevarul e ca pe multi nici nu-i intereseaza, asa ca n-are rost sa va spun numele instalatiilor si datele tehnice (de exemplu cei 20.000 de lumeni ai cubului de mai jos), hai mai bine sa cascam gura la luminite...
Prima imagine care mi-a atras privirea a fost palatul CEC, una din cladirile mele preferate din Bucuresti, transformata intr-o simfonie de culori permanent in schimbare. In fata, felinare rosiatice ii invaluiau pe cei ce se apropiau intr-o lumina sangerie. Vizavi, pe zidul Muzeului de Istorie se desfasura o proiectie, fatada devenise si ea un ecran urias de culori, iar printre boltele de la intrare falfaiau sfios cateva meduze luminoase.

 Mai incolo, un cub cu latura de vreo 4 metri hipnotiza multimea, cu fatetele mereu in schimbare, intr-un joc de efecte geometrice in alb-negru, in timp ce laserele venite dinspre celalalt capat al strazii, ne aratau drumul. Tot mai departe, tot mai adanc in miezul multimii.

Un panou cu butoane era punctul de atractie al copiilor. Nu am reusit sa-mi dau seama daca exista o legatura intre apasatul lor si fulguratiile ce apareau sporadic pe peretele cladirii alaturate, posibil sa fi fost...

Inspre Lipscani am putut sa admir de la distanta neimpresionanta instalatie castigatoare a premiului concursului de proiecte ARCUB, un sir de neoane colorate caruia nu i-am inteles meritul si cred ca si-a gasit locul potrivit acolo, pe drumul laturalnic, deloc in calea cautatorilor de lumina ce l-au cam ignorat, pe buna dreptate.
Fatada cocheta a teatrului Odeon, asa cum am vazut-o eu, luminata in culori pastelate mi s-a parut o apetisanta casuta art deco acoperita cu fondant. Insa cea mai spectaculoasa proiectie de lumina pe cladiri se desfasura pe Casa Armatei. In ritmul muzicii, culorile se schimbau, coloanele se transformau dand impresia unei permanente descompuneri si recompuneri halucinante a fatadei, care acum parea gata sa se prabuseasca, acum era recladita. Si textura dadea senzatia schimbarii permanente, de la bucati de granit si caramida la vaporoase impletiri vegetale pentru a exploda apoi in zeci de nuante rosu-albastrui. Am inteles de ce acolo era apogeul, punctul unde circulatia devenise aproape imposibila, dar senzatia de sufocare ce ma cuprinde in mijlocul multimilor prea dense m-a facut sa nu zabovesc prea mult, sa grabesc pasul mai departe, spre locuri mai aerisite.

Mi-am revenit cand spiritul ludic mi-a fost pus la incercare cu o animatie ce se misca in vitrina unei cladiri in ritmul mainilor trecatorilor si am dat cu cornul lunii de toate stelele din jur sau cu barca de toate insulele, nu stiu exact ce voia sa reprezinte imaginea, dar era amuzant... In apropiere, un panou cu leduri simula activitatea solara, nu foarte spectaculos, dar nici in Soare nu au loc explozii grandioase tot timpul. Si la drept vorbind, Soarele parea mai mult Marte, cu lumina rosiatica iradiata.
Strabatem Calea Victoriei printr-un cer cu stele dedesubt, deasupra cer cu stele si-un glob de discoteca ratacitor prin ele, cu pas vioi, pentru a scapa de acordurile buntzi-buntzi din zona globului si ajungem la Pendul, numai bun pentru reechilibrarea aurei energetice zgaltaite bine de zona disco.

Pendulul este de fapt o instalatie de 15 pendule gravitationale terminate cu bile luminoase ce-si schimbau culoarea in functie de miscare si muzica, alcatuind, prin traiectoria lor valuri oscilante, unde armonioase de lumina, deasupra carora se rasfira in evantai un jet de fascicule laser colorate. Fumul ce le invaluia balansarea, si el colorat, facea deliciul copiilor.

Nu foarte departe, ajungem la copacul de beculete interactiv pe care publicul, tragand de sfori-intrerupatoare, il aprinde si inchide dupa bunul plac. Artistii canadieni care l-au creat l-au numit CLOUD si l-au definit drept "un studiu despre lumină - despre capacitatea ei magică de a crea spaţii efemere, despre rezonanţa ei cu întunericul şi despre importanţa ei în societate.” Dar cum eu cred ca o opera, odata trimisa catre public, ii ofera acestuia libertatea de a alege cum vrea s-o interpreteze si nu-mi place cand artistul isi explica creatia, il voi numi in continuare Copac, asa cum l-am vazut eu, bine ancorat pe pamant, cu tulpina si ramuri, cu fructele itindu-si stralucirea efemera prin frunzis si imbiindu-si privitorii sa le culeaga. Cred ca unele au fost culese deja, cateva beculete nu mai functionau atunci cand erau actionate.

Am incheiat plimbarea pe Calea Luminii in parculetul de langa Sala Palatului, unde 256 de baloane cu heliu vibrau in ritmul muzicii, aprinzandu-se si stingandu-se ca o magica gradina de lumina. 

Si asa mi-am scaldat privirea in stralucirea efemera pentru ca apoi, vorba lui Pratchett, sa ma pierd din nou in intunericul noptii: “Light thinks it travels faster than anything but it is wrong. No matter how fast light travels, it finds the darkness has always got there first, and is waiting for it.”