Valea lui Stan

S-ar putea sa-mi fi ales gasit un moment destul de prost al anului pentru a va ademeni pe un traseu frumos, spectaculos si destul de la indemana. Probabil ca v-ati saturat deja de suvoaiele si ochiurile de apa prin care pasim zi de zi de la o vreme incoace, cel putin prin sudul tarii, insa eu tot mai trag cu coada ochiului spre creste si vai, sperand ca in septembrie nu a fost ultima ocazie a anului pentru o drumetie in natura. In plus, oricat as vrea sa ma sugestionez de contrariu, ploaia torentiala nu-i cascada, rapaitul ei monoton nu e susur si nici baltile tulburi nu-s lacusoare, asa ca va invit, daca vi se face dor de munte dar nu va incumetati la trasee lungi si obositoare, la o plimbare prin Valea lui Stan. De cand am aflat de ea si am vazut poze, am tot visat cu ochii deschisi sa ajung acolo. Si, va asigur, pozele sunt nimic pe langa experienta directa, pe langa minunatia aceea de canion pe care a sapat-o un paraias, inainte sa fi fost ingradit de stavilarele ce-i regleaza cursul. 

Mergand de la Curtea de Arges spre Transfagarasan, dupa ce treceti de Cetatea Poienari cu multimea de restaurante si pensiuni, apoi de hidrocentrala Vidraru, chiar cand incepe urcusul mai abrupt spre baraj, intr-o curba cu o troita pe margine, se afla intrarea pe traseul minunat, un circuit care dureaza, la pas lejer, vreo patru ore. E imposibil sa o ratati, e curba aceea unde-s parcate multe masini, neregulamentar, dar ce nu face omul de dragul naturii! 

Intrand pe poteca, in partea stanga a soselei, peste podul pe sub care numitul Stan isi continua drumul pentru a se varsa in Arges, intram pe un traseu de o frumusete nebanuita. Am rascolit netul sa aflu cine a fost acest Stan si cum a creat el o vale atat de minunata (destept arhitect!), insa nu am gasit decat doua legende atribuite locului, una care spune ca doamna lui Vlad Tepes, pentru a nu fi prinsa de turci, s-a aruncat de pe stanca Cetatii Poenari si unde cadea o vale aparea (trebuie sa fi avut ceva greutate doamna!), alta vorbeste despre haiducii care ar fi ascuns aur prin zona. Nu l-am gasit, dar am gasit aurul naturii, un canion mult mai lung si mai spectaculos decat mai celebrul 7 Scari, unul din locurile alea pe care ai vrea sa le pastrezi pentru tine daca nu ar fi aflat deja mult prea multi de el, daca nu as fi stiut si eu, la randul meu, de existenta lui, din povestile altora, daca nu ar fi atat de accesibil, pornind chiar de la drumul asfaltat. 

Cum intri pe poteca, te intampina primele scari, de incalzire. Trec in fuga de primul grup, ca tot mi s-a reprosat ca "alerg pe munte" :). Da, nu-mi place sa stau la coada (nici) pe munte, de aceea m-am cam lecuit de Bucegi, si "alergatul" e o forma de protectie pe care o adopt cand nu ma simt in largul meu, cand vreau sa depasesc vreun grup galagios sau speriat de provocarile drumului, oameni incaltati neadecvat, mai ales pentru un drum destul de alunecos pe alocuri, ca sa ajung cat mai departe de ei, acolo unde nu se aud decat paraul, pasarile, fosnetul frunzelor si unde nu-mi pot cadea in cap, mai ales pe un astfel de traseu cu scari. Poteca este deja ingusta, peretii muntelui tot mai aproape. 

Am inteles ca totul era mult mai salbatic si mai putin accesibil celor neechipati pana in 2013, cand a fost marcat si amenajat, unele lanturi au fost inlocuite cu scari, s-au construit poduri solide si acum poate reprezenta o plimbare placuta pentru oricine nu are articulatiile ruginite.  Este doar nevoie de atentie, de o prindere solida si sigura a piciorului si mainii in locurile prevazute. 

Este un traseu pe care nu prea ai timp sa respiri. Cand crezi ca s-a terminat, apar alte scari, paraul are o noua treapta unde se acumuleaza lacusoare limpezi ce-si schimba culoarea sub razele soarelui, unele cu adancimi de peste 2 metri, in care se prabuseste cate un suvoi vijelios sau se prelinge cate un firisor. Continui sa urci si e greu ca prin tumultul de stari provocate de peisajul grandios sa aiba timp sa se strecoare vreo clipa oboseala, totul este entuziasmant!

 La un moment dat, trecem printr-un coridor ingust, impunator, unde ai senzatia ca muntele se apleaca din ambele parti asupra ta, suparat ca-i tulburi linistea, si te va inghiti.

E tot ceea ce poti sa vezi in sus, un petec de cer deasupra si salvatoarea scara ce te va duce spre el, tot mai sus, mai departe, in starea aceea de transa din care nu am putut sa ies pana cand nu am ajuns la padure.

Totul in jur era mult prea frumos. Ar fi putut sa fie chiar si mai frumos daca nu s-ar fi facut exces de zel cu amenajarea. Apreciez munca acelora care au vrut sa aduca mai aproape plimbaretii ocazionali, neinarmati cu pitoni si coarda, de aceste locuri, insa prea s-au construit balustrade pretutindeni. Cand ai o poteca - destul de larguta - pe marginea peretelui, ca om cu instinct de conservare stii ca e cazul sa stai cat mai departe de marginea abrupta, chiar nu era nevoie sa te simti ca in casa scarii, pe culoarul dintre doua etaje, cu balustrada de sprijin continua. Cel de-al doilea neajuns al povestii cu amenajarea este ca, acolo unde se ajunge usor, vor veni si cei care nu au respect pentru natura si-si arunca gunoaiele la locurile de popas. Stiu ca tind sa repet asta, si o voi face mereu, de cate ori voi merge undeva si voi vedea cum nesimtirea ajunge sa ia in posesie natura, it really pisses me off! 

Ma consolez cu imaginile nealterate ale paraului impasibil la framantarile si indispozitiile umane. Intotdeauna natura ma calmeaza, imi da o stare de bine, de "acasa", nu stiu ce gene puternice mi-au transmis stramosii neanderthalieni, dar mereu ma voi simti mai bine intr-o pestera sau intr-un canion decat in centrul unui oras :).

Nu o sa fac o descriere pas cu pas a traseului, nici pozele nu sunt chiar in ordine si multe le-am lasat deoparte. Orice v-as arata, imaginile neinsufletite nu pot sa redea nici jumatate din senzatiile de la fata locului. Va spun, pe scurt, ca dupa vreo doua ore de astfel de peisaje, urmeaza o jumatate de ora de urcus prin padure, genul acela de padure de foioase suprinzator de verde la sfarsit de septembrie. Ma asteptam la nuante de auriu si rugina, am gasit doar verdele tarziu de vara. Persista covorul fosnitor de frunze uscate de anul trecut si, ici-colo, gasesti cate o marturie a naturii trecatoare, a schimbului de generatii ce ma face sa revizitez locurile pe care le indragesc, atat de la fel si atat de diferite de fiecare data. Si Valea lui Stan tinde sa devina un astfel de loc la care sa vreau sa revin, preferabil in timpul saptamanii.

Insa data viitoare nu voi mai mai continua drumul, prin padure, pana la poiana Calugarita, 

nu voi mai trece pe langa ruinele cabanei si ale taberei de pionieri, pe drumul forestier,

ajungand la frumoasa cascada de la coada lacului Vidraru,

pentru a trece prin tunel

si a iesi la barajul strajuit de prietenul lui Dorothy, Omul de tinichea (imi dati voie sa-i spun asa?),

coborand apoi, pe sosea, pana la curba-parcare improvizata, timp in care putem admira de la distanta coltul de stanca al cetatii Poienari.

Nu, n-o sa mai vreau circuit, ci doar valea, dus-intors, e prea frumos acolo pentru a-mi amesteca apoi vibratiile pozitive emise de padure, stanci, parau si prieteni dragi cu cele negative emanate de marlanii care flegmeaza in gol de pe baraj si vocifereaza zgomotos ori de cate o masina ce lasa in urma nu doar fumul esapamentului si claxoane nervoase, ci si tanguirea vreunei manele...

Un dictator din Africa

The Last King of Scotland (2006)

Cand mai aud pe cate unul, fie el cat de nescolit, spunand ca era mai bine pe vremea lui Ceasca, cand vad gloata ce se inghesuie la Ghencea an de an sa-i aprinda o lumanare la mormant ori vreun hipsteras ce se doreste cool militand pentru socialism care, dincolo de alergia mea la ideile stangiste, si-a dovedit inaplicabilitatea pe un sistem social corupt, cum nu a incetat sa fie al nostru de prin anii '50 incoace, mai ca-mi vine sa fac o fapta caritabila si sa le cumpar bilete de avion pentru un sejur de vis, la alegere,  in Angola, Guineea, Zimbabwe, Sudan, Gambia, Rwanda, Venezuela ori printr-una din alea vreo 3 tari terminate in -stan din fosta Uniune Sovietica, stiti voi care. Si mai sunt, n-am zis nimic de Asia. Cam vreo juma' de an, ca dupa ce termina de admirat cocotierii, de speriat animalele in safari si de aplaudat  condescendent dansurile tribale sa se loveasca si de traiul de zi cu zi. Si apoi mai discutam, ca filmele artistice n-au convins inca pe nimeni si cu totii, spectatori si creatori, tind sa extinda premisa de fictiune cat le convine si le serveste intereselor. 

Pe Idi Amin il stiti sau poate nu, dupa varsta si interese. Pe scurt, a fost presedintele Ugandei intre 1971-79, dupa ce l-a inlaturat de la putere pe Milton Obote, acelasi care avea sa o recastige cand Amin a fost alungat, nu inainte de a fi declansat un razboi cu Tanzania. In prezent, Uganda se presupune ca nu mai este guvernata de un dictator, dar are un presedinte la al patrulea mandat de 5 ani despre care organizatiile internationale spun ca nu este tocmai ingeras. Iar Amin, dupa opt ani in care a facut din tara mosia personala, a torturat, a persecutat, a ucis si - zice gura lumii - a mancat  pe cine a vrut, s-a refugiat in Siria unde a trait bine-mersi pana in 2003, cand a murit de batranete, poate chiar la data pe care o prezicatoare i-ar fi anuntat-o. 

Filmul ne introduce in viata si faptele lui Amin din perspectiva doctorului Nicholas Garrigan (James McAvoy), un scotian venit in Uganda intr-o misiune umanitara, ce-si priveste prezenta acolo mai mult ca pe o aventura (cu atat mai bine daca poate duce si la o legatura romantica) decat ca pe o asumare constienta si plina de compasiune a rolului sau. Un aventurier era si cel care a inspirat personajul, Bob Astles, doar ca nu medic, ci ofiter, nu era scotian, ci englez, fusese implicat si in guvernarea predecesorului lui Amin, Obote, cel care i-a adus tarii independenta fata de britanici. Era un fel de consilier al presedintelui cand nu se ocupa de proprietatea sa, o ferma de ananasi si, in general, situatia lui nu era chiar asa de groasa cum o prezinta filmul (care-i inventeaza doctorului si o relatie cu una dintre sotiile lui Amin), din moment ce, intors in tara, avea sa militeze pentru neamestecul superputerilor in dictaturile africane si sa moara ca unul dintre cei mai urati oameni albi din Africa post-coloniala. Urat si anume hated, nu ne legam de aspectul fizic. 

Am tinut sa fac precizarea de mai sus pentru ca filmul clameaza a fi inspirat dintr-o true story, se pare o conditie esentiala pentru a fi luat in calcul pentru Oscarul de rol principal, pe care Forest Whitaker l-a si primit in anul respectiv. Dar asa cum l-a adus Hollywood-ul din condei, este la fel de true story ca si cum ai spune, de exemplu, ca Dacii lui Sergiu Nicolaescu e un film inspirat dintr-o poveste reala. Adica Decebal a existat, nu?! Daca sursa e adevarata, inspiratia poate urma caile ei libere si creative. 

Este drept ca unele episoade din biografia lui Amin apar in film, de exemplu decizia lui de a expulza din tara toti asiaticii, insa motivele filmului sunt cu totul altele decat cele istorice si, in general, brodeaza atat de amplu asupra biografiei ca nu-l poti considera decat o referinta exterioara si tangentiala a imaginii dictatorului african. Insa Whitaker a reusit performanta de a-i pacali la filmari pana si pe localnicii care cunosteau originalul cu aparitia lui, incarnarea se pare ca i-a iesit de minune ca aspect fizic, despre partea psih(ot)ica nu cunosc detalii, dar mi-a dat senzatia unor exagerari de dragul artei. Nu atat ca fapte, pe care istoria le retine ca fiind autentice, cat comportamentul din intimitate, gesturile marunte ce creau senzatia ca te afli in prezenta unui clovn pentru ca in urmatorul moment sa se pretinda feroce, nu mi s-au parut a reda un personaj credibil ci mai curand o caricatura, o amplificare grotesca a trasaturilor de caracter.  Dar asta a fost viziunea scenariului si probabil cea mai buna metoda de a evidentia interpretarea. Macar nu a ocolit subiectul delicat al implicarii britanice in bucataria proaspat eliberatei tari de sub obladuirea sa, iar pentru producatorii americani presupun ca a fost o placere sa se arate cu degetul si spre o alta ograda colonialista decat cea proprie. Pentru o idee generala despre ce a insemnat Uganda lui Amin si pentru un rol de compozitie bine facut, merita o vizionare.

Paul Auster, detectivul

Paul Auster - Trilogia New York-ului

Mi s-a sugerat candva, chiar aici pe blog, sa-l citesc pe Paul Auster. Stiuta fiindu-mi iubirea pentru caini, mi se propunea Tombuctu. Nu am ajuns inca la acea carte, o voi face, promit, insa recomandarea mi-a ramas intr-un colt al mintii. Am gasit colectia de trei mini-romane adunate sub titlul Trilogia New York-ului (Orasul de sticla, Fantome si Camera incuiata), unde Auster se joaca de-a investigatorul. Intr-unul dintre ele, un scriitor de romane politiste este trezit in miez de noapte de o voce care il cauta pe Paul Auster. Detectivul Paul Auster. Dupa repetate apeluri, barbatul se hotaraste sa preia identitatea dorita si sa ajute cuplul ce-i solicita ajutorul in prevenirea unei crime. Mai departe, White vrea ca Blue sa-l urmareasca pe Black, un personaj foarte interesant mai ales atunci cand nu face nimic si atmosfera devine, explicabil pana la urma, gri;  un alt individ este scos din existenta monotona de scriitor fara inspiratie in momentul cand e contactat de sotia bunului sau prieten din copilarie disparut misterios, intruchiparea perfectiunii si a succesului. Prietenul, desigur, desi nici sotia nu-i de neglijat.

In paralel, cele trei texte descriu un traseu prin New York. Si chiar daca acest parcurs  ar putea inscrie cu majuscule mesajul "The Tower of Babel" , tot da senzatia de haotic si de hoinareala fara tinta. Cam asta face si cartea, poate e chiar spiritul pe care autorul i-l atribuie metropolei americane: unul de aglomerare descumpanitoare, cu digresiuni si prolixitati gratuite, citate culte de sorginte literara sau religioasa, aduse in text cam fortat. Imi place de obicei cand un text se ramifica, porneste in directii neprevazute ca si cum ar capata o vointa proprie, dar aici totul mi-s parut controlat si tras la tema.

Cateva motive recurente apar in cele trei fragmente: caietul de investigatii si reflectii personale, misiuni de urmarire ce se transforma in altceva, incertitudinea planand asupra faptelor, spatii goale pe care povestea prefera sa le umple cu tot felul de volute literare, importanta acordata cuvintelor, ce pot sa clarifice sau sa aduca si mai multa ambiguitate ideii exprimate, femei seducatoare, detectivi profesionisti sau de ocazie ce au pe parcursul anchetei revelatii despre sine, stabilirea contactului cu urmaritul sub o identitate falsa, criza generata de inutilitatea demersului, timpii umpluti de investigatori cu asteptari: se asteapta telefoane, sa se intample ceva, sa vina inspiratia... Si cititorul asteapta impreuna cu ei. Si, pana la urma, se plictiseste de atata asteptat. Eu, cel putin, am facut-o.

Nu ma intelegeti gresit, nu mi-a displacut total intalnirea cu Auster, dar am sentimentul ca n-am ales cea mai potrivita carte pentru a ma apropia de el...  Vireaza prea mult de la private eye spre private I, se apleaca atat de migalos asupra formei ca parca ii absoarbe continutul si nu-l mai impartaseste cu cititorii. Insira cuvinte frumoase care imi dau senzatia ca nu duc nicaieri. Poate personajul secundar, New York-ul, este prea intruziv, ori poate Paul Auster, detectivul ce isi croieste drumul prin hatisurile orasului pentru a-si construi cartea, se pierde printre propriile ganduri. 

Sunt doua atitudini mascate in opera pe care le detest in relatia unui scriitor cu cititorii sai, asa cum transpare dintr-o carte. Una este tendinta de detaliere, "hai sa-ti explic totul, repet, poate n-ai inteles de prima data, sa-ti fixez mai bine in minte, ca uite ce gaselnita extraordinara am!". Cealalta este aceea superioara a omului caruia ii place sa se auda vorbind/scriind, "iti spun eu cum stau lucrurile, ca tu nu stii!". Ii prefer pe scriitorii care-mi spun "intelege tu ce vrei!". In cartea asta, habar n-am cum o fi in altele, Auster imi da senzatia ca se incadreaza in cea de-a doua categorie, "hai sa-ti povestesc eu despre relatia scriitor-cititor, despre originea limbajului, despre identitate. Aaa!! Erau trei romane?! Ia mai da-le incolo, eu am lucruri importante de spus, ca prea spun frumos! In rest, iau structura de la primul si o inmultesc cu trei, sigur iese ceva bun!" Nu ma grabesc sa-l trec pe Auster in randul autorilor de "Nu, multumesc!", rescrierea postmoderna a genurilor traditionale (romanul politist in cazul de fata) mi-a oferit adesea momente de delectare, insa vreau sa citesc si altceva, poate fara atatea paranteze intertextuale, introspective sau enciclopedice, ce fragmenteaza scrierea intr-un colaj prea eterogen pentru gustul meu. Eventual Tombuctu...

Vrajitoarea, marketingul si coruptia

Nicola Lagioia - La ferocia 

Urmand prezentarea vizuala a cartii, nu am sa incep autorul si titlul, detalii insignifiante,  inghesuite intr-un colt, eclipsate de banda galbena ce-ti sare in ochi pe coperta alb-negru, ce anunta cu caractere cat mai vizibile ca avem in fata volumul castigator al premiului Strega din 2015.

Strega, adica vrajitoarea, are o magie a ei: face cartile sa se vanda, ridica un autor pe piedestal, transforma peste noapte necunoscuti in vedete ale lumii literare italiene. Este un premiu controversat pe care lumea culturala il contesta, considerandu-l irelevant valoric. In 1968, nominalizarea printre cei cinci finalisti l-a facut pe Pasolini sa afirme transant "in nome della cultura, mi ritiro dalla Strega", afirmand ca industria editoriala nu are nevoie de scriitori buni, ci de produse de consum. 

De-a lungul anilor, nominalizarile au starnit multe dispute si nemultumiri. Orice criteriu de selectie face asta, imi veti spune. Insa protestatarii ce invoca viciul de forma au dreptate. Nominalizarile la premiul Strega sunt facute de edituri, prin alegerea din catalogul lor a cartilor participante la selectie. Si daca editurile de dimensiuni mai mici pot face propuneri valoroase si oarecum independente, cele mari sunt prinse in propria retea de relatii si prietenii, autorii fiind in unele cazuri chiar membri ai juriului. Asa se face ca, in general, castiga volumele publicate de cele mai mari doua edituri, Rizzoli si Mondadori (ingloband si Einaudi). 

Cel de-al doilea motiv de neincredere legat de valoarea premiului este ca, propunerile fiind ale editorilor, tin cel mai adesea de marketing, este un premiu care urmeaza piata, tirajele si vanzarile. Editurile nu ezita sa propuna carti proaste care se vand bine. Daca printr-un concurs de imprejurari nefericit pentru cititori castiga, editura ii dubleaza sau chiar tripleaza pretul, eventual scoate si o editie hardcover care sa justifice scumpirea. Va vinde si mai mult, oamenii vor fi curiosi sa vada ce se premiaza, marturisesc ca nici eu in literatura italiana contemporana nu am prea multe criterii de orientare in vasta productie anuala. Coperta a patra? Evident ca orice editura are interesul sa spicuiasca din cronicile elogioase si sa conceapa o prezentare cat mai agreabila. Bloguri? Hmm... poate, dar prea putini au curajul, placerea sau interesul de a-si impartasi franc gandurile. O rasfoire superficiala ajuta uneori, dar si ea poate induce in eroare. Invers, sunt acele carti frumoase care asteapta umile in raft pentru ca nu fac valva, pentru ca o editura mai mica nu are aceleasi resurse de marketing ca una mare, pentru ca nu au o burtiera galbena care sa-ti spuna cat de senzationale si premiate sunt, pentru ca am citit cronici laudative din partea unor persoane care scriu numai cronici laudative si nu stiu sa cern printre randuri entuziasmul real de cel fals. 

Ca sa inchei cu premiul Strega, nu este deloc un model de urmat, Campiello, cel de-al doilea premiu important pentru literatura din Italia, e ceva mai relevant pentru ceea ce inseamna la ei un premiu literar, in sensul ca selectia initiala este facuta de un juriu format din critici iar din cele cinci titluri finale numai publicul (300 de persoane cu provenienta, interese literare si varste diferite) decide castigatorul. 

Uite ca m-am luat cu premiul si n-am zis nimic de carte inca. Ar fi cazul, nu? Incepe cu o femeie mergand goala, cu sangele siroind, ca in transa, pe mijlocul unei autostrazi din sudul Italiei. Nu e cu serial killeri, nici cu zombi. Vine o masina si o omoara. Soferul tocmai se intorcea din nord unde transportase marfa. Fusese nevoit sa ia un pasager si asta il impiedicase sa opreasca la locul obisnuit de vanzare a blugilor sustrasi din transport, prin urmare conducea inapoi spre casa obosit si frustrat, in miez de noapte. In urma accidentului, isi pierde un picior, dar are parte de intamplari ciudate: intr-un spital ca toate spitalele noastre de stat, unde pacientii zac uneori in paturi pe hol si medicul e doar un nume cu renume pe o usa in spatele careia nu gasesti pe nimeni cu lunile, i se fac toate voile: este mutat singur intr-o rezerva, primeste in camera un televizor nou-nout, mai mult, cand este externat, primeste un apartament central luminos si aerisit si nimeni nu il interogheaza asupra accidentului. Singura informatie pe care o publica ziarele este ca victima s-ar fi sinucis aruncandu-se de pe o parcare etajata. Se numea Clara  Salvemini si era fiica cea mare unui afacerist local de succes, dezvoltator imobiliar din sudul mafiot al Italiei, din zona Bari, cu o influenta larga in sferele de decizie, sustinuta de puterea banilor proveniti de pe santierele din intreaga lume. Avea o sora studenta si doi frati, unul oncolog cu renume, altul jurnalist ce petrecuse ce petrecuse ceva timp printr-o clinica psihiatrica, din cauza relatiei sale mai speciale cu realitatea si fantezia. Cu acesta din urma, Michele, legatura Clarei era aproape incestuoasa, fiecare gasindu-si refugiul in celalalt din fata lumii pe care ar fi dorit sa o vada arzand, sa o distruga din temelii.
Cautarea adevarului asupra mortii Clarei ofera o incursiune in viata si afacerile familiei Salvemini, pe fundalul unei Italii desprinse parca din capitolul Cemento armato al Gomorrei lui Saviano, unde complexele rezidentiale se construiesc deasupra gropilor de deseuri toxice, pentru ca se poate, si imperiile economice se cladesc prin frauda si mita.
Cartea nu cauta o amintire, o reconstituire, ci un inceput. Ca si Clara, cu senzatia ei de instrainare, aflandu-se mereu in alta parte decat ii este trupul cedat cu usurinta celor ce poftesc la el, ne poarta din ce in ce mai adanc in labirintul puterii construit de judecatori, medici, politicieni, profesori, jurnalisti. Thriller politic, roman social, cartea lui Lagioia ar fi putut  sa fie una de interes, o radiografie a coruptiei, un subiect mereu actual in Italia de sud.
Insa avem o mare problema: domnul Lagioia scrie prost. Am citit cartea cu poticneli si, nefiind in limba materna, am avut complexul ca ma depaseste, ca nu ea sufera de incoerenta, ci eu de limitari lingvistice. Sunt parti unde accelereaza si, vrand sa redea ritmul sacadat al unui mecanism ce devine pretext si scuza pentru santaj si manevre ilegale ori tensiunea unui moment, propozitiile cad scurte, reci, eliptice. Dar sunt si parti unde volutele stilistice capata pompa si arata cam asa:

"Non era molto oltre la trentina, ma non poteva avere meno di venticinque anni a causa dell’intangibile rilasciamento dei tessuti che trasforma la sveltezza di certe adolescenti in qualcosa di perfetto." (Nu avea cu mult peste treizeci de ani, dar nici nu putea sa aiba mai putin de douazeci si cinci, din cauza intangibilei lasari a tesuturilor ce transforma supletea unor adolescente in perfectiune).
sau: 
"Ecco il problema di Ruggero: la concrezione di pazzi con cui la sorte voleva distoglierlo dall’unica attività che lo avrebbe reso libero, il tasto su cui battere fino a quando la particola di follia che in linea retta alimentava anche lui fosse diventata un nudo anello che non trasmette niente, lo studio, lo studio fanatico della medicina a cui si dedicava senza perdere un attimo." (Fraza asta atat se scarpina cu mana stanga la urechea dreapta pe dupa ceafa ca nici nu stiu cum s-o traduc, am sa incerc totusi, nu trageti in incoerenta, nu-i de la mine:
Iata problema lui Ruggero: conglomeratul de smintiti cu care soarta voia sa-l distraga de la singura activitate ce i-ar fi adus libertatea, tasta de apasat pana cand particula de nebunie care, in linie dreapta, il alimenta si pe el, ar fi devenit un inel gol care sa nu transmita nimic, studiul, studiul fanatic al medicinei, caruia i se dedica fara sa piarda nici un moment).

Ca sa-mi lamuresc perplexitatile, am tras cu coada ochiului la comentariile italienilor, care nu-s atat de protectori ai sensibilitatii artistice cum sunt cititorii nostri fata de autorii romani. Multi au exact aceeasi problema ca si mine. Nici ei nu inteleg ce scrie acest Nicola Lagioia, considerandu-l afectat, artificial, cu lacune de logica in constructia frazelor. Deci nu e de la noi, cititorii mofturosi sau incapabili sa sesizeze inovatiile eliptice ale limbajului, suntem totusi prea multi ca sa fim cu totii "limitati lingvistic".
Totul e cautat la acest scriitor, care si-a dorit din tot sufletul sa intre in sferele inalte ale literaturii, chiar si prin titlurile partilor cartii. Partea a doua, de exemplu, se numeste "Divenni pazzo, con lunghi intervalli di orribile sanità mentale" (Am devenit nebun, cu lungi intervale de oribila sanatate). Nu va asteptati sa regasiti altceva din Poe in afara titlului, e doar o referinta gratuita, ca multe altele.
Dar cartea a devenit deja  best seller in Italia si iata cum Vrajitoarea a facut farmece si de data asta!

Puzzle cu Oslo pe fundal

Hawaii, Oslo (2004)

In cea mai calda zi a anului, in Oslo, Vidar, un ingrijitor la un camin pentru nevrotici, se trezeste dintr-unul din visele sale premonitorii cu spaima ca trebuie sa faca orice i-ar sta in putere pentru a impiedica accidentul careia urmeaza sa-i fie victima Leon, protejatul sau. Un barbat si o femeie afla ca fiul lor nou-nascut are o malformatie incurabila a inimii. Pentru a nu se stie cata oara, o femeie incearca sa se sinucida cu pastile. Doi copii singuri se straduiesc sa supravietuiasca pe strazile orasului pentru a nu fi despartiti de serviciile sociale. O stewardesa se intoarce sa-l caute, dupa multi ani, pe cel caruia ii facuse o promisiune. Un barbat iese din inchisoare la aniversarea fratelui sau. 

Insirate asa, ati putea crede ca toate cele de mai sus alcatuiesc viniete, tablouri disparate, cu atat mai mult cu cat scenele sunt intercalate cu imagini de caleidoscop, in genul jucariei aceleia in care te uitai printr-o lentila cum bucatelele de sticla colorata se alaturau pentru a crea modele intr-o infinitate de forme si combinatii de culori. Cam asta face si scenariul de fata. Ia cateva bucati de sticla colorata, oameni cu vieti separate, cu sau fara legatura intre ei, si-i aliniaza astfel incat la un moment dat sa alcatuiasca ansamblul, imaginea centrala a unui film cu suflet, in care gasim ingredientele productiilor nordice. Este intrigant si emotionant, cu o aroma de supranatural aluziv, neinvocat direct, palpitant si amuzant, cu un continut din care s-ar putea scoate usor 4-5 filme, insa nu da impresia de aglomerare si haos. Pune accentul pe personaje, construindu-le intr-un mod atasant si credibil in motivatiile si reactiile lor. In ciuda varietatii istoriilor personale, se trece usor de la una la alta, firul general este placut de urmarit, fara ruperi de ritm, fara salturi neprevazute.

Intr-un context in care in mod normal coincidentele ar putea parea fortate, aici se aduna firesc, pentru a reconstitui tabloul de deschidere al filmului, cel cu un barbat alergand in noapte in timp ce un altul il urmareste pe un scuter, o ambulanta trece grabita pe drum, alte personaje privesc de pe margine, cu toate unite de sperante, temeri, vise si drame. Cu atat mai mult cu cat a aparut in acelasi an cu mult oscarizatul Crash, imi reprim greu tendinta de a-l compara cu acel film care cauta ostentativ adancimi psihologice, pentru a nu-i aduce un deserviciu, mai ales ca singurul punct comun este ideea de plecare, aceea a unor vieti ce se intersecteaza. In rest, creatia norvegianului Erik Poppe, realizat in colaborare cu acelasi scenarist, Harald Rosenløw-Eeg, cu care a lucrat pentru DeUsynlige (Troubled Water), suspenda tendinta naturala de neincredere in jocul coincidentelor adaugand intentionat elemente de magie si simbol ce duc la alinierea destinelor in scena de final.

La treizeci si ceva de grade, copiii-adulti si adultii-copii din Oslo viseaza la caldura. Ea poate fi gasita in locuri concrete, o indepartata insula din Pacific sau barul de la un colt de strada ori in regasirea cu o mama pierduta de unsprezece ani. Nu este nevoie de cuvinte mari, ci doar de gesturi mici pentru a da sens cautarii. Asa cum nici filmul nu are nevoie de explozii si efecte speciale pentru a atinge sufletul. Cu o economie de mijloace ce aminteste de Dogma '95, cu usurinta unui fulg ce pluteste in eter, scenariul ofera fiecarui personaj spatiu sa se desfasoare, sa-si traiasca povestea, sa contureze ansamblul unei nopti de vara in care fiecare alearga spre ceva, de ceva.