... la Alba Iulia

Dark Bombastic Evening 7

Nu prea-s ele metale, abrazive mai deloc, desi folosesc de obicei aceleasi instrumente muzicale (chitara electrica, tobe, clape), dar pentru ca trupele  prezente la acest festival reprezinta un gen muzical inrudit si deviat din metal, nu am simtit nevoia unei categorii muzicale separate. Mai ales ca vreo cateva dintre ele provin din scoala black metal, virand apoi intr-o directie muzicala mai experimentala si atmosferica. Muzica prezenta in cadrul festivalului indeplineste trei conditii: este dark si incarcata de melancolie, este bombastica, dar intr-un fel ce alunga conotatiile negative ale cuvantului, pentru ca ornamentele sale o imbogatesc, nu o sufoca, si contine in descriere sufixe si prefixe precum post, neo sau gaze: post-black, post-rock, blackgaze, shoegaze, neofolk, reprezentand pe ansamblu avangarda unei directii muzicale conturate relativ recent, desprinsa din metalul traditional. In plus, cam fiecare trupa a prezentat pe scena de la Alba Iulia cel putin o piesa in prima auditie.

Am ajuns la festival pentru prima oara si mi-a placut mult totul: de la locatia micuta, intima si placuta (intre zidurile cetatii, la Poarta 7), la atmosfera generala, trupe si spectatori. 

Ma intrebam inainte de  a incepe festivalul care ar fi publicul caruia i se adreseaza. Este in mare parte comun cu cel de Rockstadt, insa acea parte a publicului mai matura, mai deschisa spre experimente muzicale, mai doritoare de directii noi, mai linistita. Nu am vazut pogo si crowdsurfing, desi au fost si trupe care ar fi predispus la asa ceva, in schimb am vazut, la In the Woods cred, un baiat balansandu-se domol langa scena pe un calut de lemn. Sau, ca sa n-o mai dau cotita, e un festival dedicat celor ce au imbatranit intr-ale metalului si au nevoie de stimuli noi, cauta combinatii de sunete putin altfel decat cele tot rasascultate. Merita sa amintesc si interesantele expozitii gazduite de spatiul festivalului, cea a lui Miluta Flueras, de fotografie, cu portrete interesante create de jocurile de lumini si umbre ale proiectiilor, si cea a lui Costin Chioreanu, de grafica in care, in ciuda faptului ca si-a dorit sa ne transporte in copilarie, loc al povestilor, al refugiului si paradisului, se simte acelasi stil sumbru ce-l caracterizeaza, ca o amenintare a pierderii inocentei. 

Desi Bathushka a fost trupa care m-a determinat sa ajung la Dark Bombastic (spunea lumea, si acum m-am convins ca asa este, ca la DBE vii pentru o trupa sau alta, dar ajungi sa ramai si sa te atasezi de acest festival pentru atmosfera lui, pentru senzatia de caldura si intimitate, pentru oamenii pe care ii reintalnesti sau ii cunosti acolo), din prima zi mi-au placut cel mai mult feroezii de la Hamferð.

Cu o aparitie corporatista, la costum, inedita pentru genul muzical abordat (doom metal), trupa, al carei nume desemneaza imaginile marinarilor ce apar in fata celor dragi, a propus o muzica atmosferica, in care singuratatea matelotului, ce-i tortureaza sufletul pe vastele mari agitate il impinge catre depresie si visare, in mijlocul naturii ce-si dezlantuie furia. Bine, recunosc, am bagat din top, va dati seama ca habar n-am despre ce canta baietii astia, versurile sunt in feroeza dar, pornind de la numele trupei (semnificatia lui e reala) am incercat sa brodez si eu niste floricele, ca sincer nu stiu prea multe despre ei, acum ii vad si ii aud prima oara. Am citit ca unul dintre membri face parte si din trupa finlandeza de progressive metal Barren Earth, care cantase ceva mai devreme, fara sa ma impresioneze in mod special. Nu stiu cum sa va spun, au fost cateva trupe care mi s-au lipit de suflet si despre care o sa va povestesc aici, dar si celelalte, pe care poate nu le-as cauta si nu le-as asculta acasa, in contextul DBE ofereau placute pauze de socializare pe un fond muzical foarte potrivit. 

Batushka este o trupa intriganta din Polonia, cu versuri in limba rusa, ce combina riffurile black metal cu imnurile bisericesti ortodoxe, fapt ce are ca rezultat o muzica misterioasa, oculta, de sorginte doom-black metal. Interzisi in Belarus si Rusia (dar cine nu este acolo? si observ ca si popii nostri au inceput sa vocifereze in privinta unor concerte in acest stat laic in care se presupune ca am trai si sa vina cu propunerea aberante ca orice concert metal sa fie avizat de biserica...), Bathushka s-au prezentat la DBE cu obisnuita lor tinuta, ce adauga si mai mult mister muzicii, pe langa faptul ca se stie ca membrii trupei ar fi muzicieni cunoscuti ai scenei metal din Polonia care nu doresc sa-si dezvaluie identitatea (acum ce ziar se va repezi, ca in cazul Carla's Dream sa ne spuna cine sunt ei?).

De la amvonul improvizat pe scena din Alba Iulia, si-au declamat impecabil, in ordinea de pe singurul lor album, Litourgiya, piesele care il compun. Ma dusesem in fata, langa scena, dar cand a aparut cadelnita cu tamaie pe scena am fugit de ea ca Aghiuta si a trebuit sa urmaresc show-ul de la o distanta suficienta cat sa pot sa ma bucur de el doar cu doua simturi, auzul si (mai putin) vazul, dar nu si mirosul. 

*

Ziua a doua a inceput cu ai nostri Fjord, o trupa de post rock instrumental al carei singur defect este, cred eu, absenta unei voci. Nu stiu altii cum ii percep, dar mie mi se pare ca au idei interesante, au si capacitatea de a le prezenta pe scena, insa in absenta unei voci parca e doar o muzica de... ambianta, da bine pe fundal, dar nu te captiveaza. Poate altii apreciaza mai mult muzica strict instrumentala, nu stiu, dar imi dau seama ca alegerea unei voci ar cantari mult in perceptia trupei, facand-o sa sa fie catalogata in directii total diferite, de la doom si progressive la post rock atmosferic sau psihedelic. Adica o voce angelica, de tipa, ar inclina cu totul altfel balanta decat un growling viguros. 

Cu asa muzici, parca facute sa cheme ploaia, nu este de mirare ca in timpul recitalului Spurv ea s-a dezlantuit. Si a facut-o intr-un hal ce a constrans organizatorii sa intrerupa concertul si sa dea peste cap programul zilei, scurtand recitalul urmatoarelor trupe. Adica asa, si nu va ganditi ca tocmai a varsat cineva niscaiva svaroavske prin iarba :).

Dupa vreo doua ore de intrerupere, showul a continuat cu King Dude, un american ce ne-a prezentat un recital dark folk, oarecum in stilul Nick Cave, dar cu mult whisky si niste country. Placut de ascultat, usor apasator, simpatic dialogul cu publicul, si mai placut de privit, mai ales pentru a vedea modul in care se pot utiliza instrumente muzicale mai putin cunoscute, precum coarnele de cerb: 

Pe italienii de la Spiritual Front i-as incadra la capitolul "asa nu". Imi doream sa-i vad, le asteptam show-ul cu nerabdare, insa a fost singura mea dezamagire din festival, asta si pentru ca multe trupe prezente imi erau necunoscute, asa ca nu aveam amagiri legate de ele. 

Am spus-o si cu alte ocazii, o trupa, indiferent de cum percepe sunetul de pe scena, nu are voie sa se opreasca in timpul piesei. Pentru mine asta e o dovada de lipsa de profesionalism, mai ales ca eu, spectatorul, pot sa observ sau nu desincronizari sau probleme, insa tu, artistul, nu trebuie sa imi confirmi ca ele exista... Ei au facut asta si a fost o mare bila neagra. Apoi, proiectia derulata pe intreg parcursul recitalului lor a lui Raging Bull, filmul lui Scorsese cu de Niro pe care nu-l vazusem, fara sa-mi induca o legatura intre muzica lor si secventele care se succedau pe ecran, le-a cam furat rolul de primadona din propriul show. Care show... un cablu a bazait vreo trei-patru piese, un clapar se agita disperat ca nu-si auzea backing track-urile, o piesa a fost intrerupta si reluata, mi-au dat o senzatie de amatorism total.

Pe Death in Rome si Crippled Black Phoenix i-am ascultat mai de la distanta, ca mai are si omul nevoie de o pauza de hidratare si alimentare din cand in cand. 

Mai ales ca urma ceva ce-mi doream mult sa vad, o trupa care s-a dovedit a fi pentru mine headliner-ul nu doar al serii, ci al intregului festival. Un rus, pe numele sau Fiodor Svoloch, s-a gandit cand si-a format trupa sa-si traduca numele in engleza. Asa a aparut Theodore Bastard, trupa care mi-a lasat o impresie de neuitat. Timbrul puternic, placut, cu inflexiuni minunate al solistei, ce-mi aminteste de Lisa Gerard, de la care a imprumutat glosolalia pentru unele piese, melodiile cu puternice accente etno, mai apropiate de un world music festival decat de unul atmosferic, cum este DBE, nebunia frumoasa a lui Fiodor, care a pupat si imbratisat pe toata lumea, incepand cu vocalista, continuand cu organizatorul, apoi cu cei 10 oameni chemati pe scena din public sa danseze pe una dintre piese si apoi pe toti care voiau, cand a coborat la sfarsitul show-ului in multime pentru un urias group hug, mimica sa expresiva in timpul pieselor, cu bucuria contagioasa de a fi acolo, in fata noastra, ce ne-a lipit la final un zambet larg pe chip, virtuozitatea percutionistilor, au facut din din show-ul Theodore Bastard cel mai misto recital al festivalului. Si ce-au putut sa faca pe Oikoumene...! Cineva care ii mai vazuse de (poate prea) multe ori mi-a spus ca nu prea au capacitatea de a se reinventa, ca sunt mereu la fel. Asta nu stiu, dar chiar mi-as dori sa-i mai vad cel putin de vreo 2-3 ori la fel, fara sa schimbe nimic :). Iar proiectiile au fost un exemplu pozitiv, erau acolo sa sustina muzica, nu sa distraga atentia de la ea si sa fure prim-planul scenei, cum se intamplase ceva mai inainte. 

 Nu stiu daca proiectia filmului  documentar despre o trupa de black metal norvegian (Blackhearts) programata in seara respectiva a mai avut loc, pe la ora 2 cand m-am retras inca se mai strangeau sculele pe scena, fiindca ploaia cu grindina a cam dat peste cap tot programul zilei. 

* 

Sylvaine a deschis cea de-a treia zi, cu un recital asteptat de cei care ascultau pe vremuri trupa de black metal franceza Alcest, care a evoluat si ea intre timp intr-o directie mai post/shoegaze. Avand in componenta doi francezi (Neige, frontman-ul de la Alcest la tobe, si chitaristul) si doi norvegieni (printre care si blonda diafana cu voce eterica),  trupa a oferit un recital melancolic si angelic, numai bun pentru ora matinala (4 dupa-amiaza) la care a fost programata. 

Urmatorii pe afis au fost blackerii americani Ghost Bath, din America. Si accentuez asta pentru ca pana acum vreun an, se dadeau chinezi, au descoperit intre timp ca-s din Dakota de Nord, insa pastreaza nostalgia ochilor de panda. 

Muzical, cumva mi-au placut, cumva nu. Adica au prezenta scenica, au ceva de spus, dar parca au si ceva care scartaie in compozitie, in trecerile de la pasajele calme la cele rapide, punti cam subrede, unde se cam pierde interesul. 

In the Woods... nu mai sunt pentru mine ce erau acum vreo 20 de ani, cand trupa a fost fondata ca un side-project al membrilor Green Carnation.  M-am retras mai la distanta, nu inainte de a-i face o poza baiatului cu calutul de lemn (sau poate era la Virus, o trupa asteptata de cativa prieteni, de care n-am putut sa ma atasez, al carei chitarist a cantat si/sau canta si cu Satyricon, Dødheimsgard, Aura Noir si alte trupe norvegiene). 

Pe locul doi al preferintelor mele din cadrul festivalului s-a situat Dødheimsgard, o trupa de la care ascultasem cateva piese inainte, dar nu ma gandeam ca live vor avea un impact atat de puternic asupra mea. Acordurile lor doom mi-au produs o combinatie ciudata de confort si disconfort, impingand limitele genului intr-o directie avangardista, cu elemente progressive si industrial. Muzica lor este imprevizibila, pe alocuri ciudata, dark si incarcata de emotie. Si cum imi plac trupele care imi ofera mai multe senzatii, fara sa pastreze o singura linie, monotona, am gasit la ei ceea ce imi place in muzica.

Dupa concert bassistul si vocalul au venit la masa la care stateam (nu m-am prins atunci, abia dupa ce au plecat) si mi-am exersat cu bassistul cunostintele de norvegiana. Din fericire, imi raspundea in engleza, ca altfel nu stiu daca as fi inteles, sunt la stadiul in care ciripesc ceva mai mult, dar inteleg destul de putin limba vorbita de nativi, arunca prea repede cuvintele, inainte ca creierul meu sa aiba timp sa le desparta unele de celelalte si sa le proceseze sensul :)).

Cum ei au inchis festivalul, am ramas cu bucurie in suflet si cu speranta de a spune "prezent" si la urmatoarea editie. 

Pentru cei care vor sa mai mult despre DBE, va invit sa urmariti documentarul pe care l-am descoperit pe YouTube cu secvente din concerte, interviuri cu artisti si spectatori - simpatic Coro cel ragusit :) -, ce va poate da o imagine mai detaliata a editiei a 7a a festivalului.

De la Rasnov... (si sfarsitul)

Rockstadt Extreme Fest (11-14 august 2016) 

Am rugat norii sa-si schimbe directia, pentru ca si-au gresit destinatia, suntem la Rasnov, nu la HidroElectric Castle, asa ca a treia zi de festival, si anume a doua, daca numaram si ziua 0, a inceput cu soare, parca vrand sa confirme vorba aia din povesti care zice ca a treia oara e cu noroc.

Ziua 2

Concertul celor de la NeXuS a avut o mare incarcatura emotionala. Este una din trupele in care a cantat Adi Rugina, una din trupele in care a cantat Alex Pascu, trupa al carei clapar se afla intr-o lunga recuperare fizica. Ceilalti membri, impreuna cu cei care i-au ajutat pentru acest concert, au dorit sa transmita, mai mult decat muzica lor, gandul ca sunt cu totii aici, printre noi, si cei plecati si cei prezenti, ca unitatea dintre cei legati de scena de gen se consolideaza si prin ceea ce ramane dupa ce ireparabilul s-a produs... Rise Up, piesa dedicata celor mistuiti de flacari, mi-a produs fiori.
In rest, am mai bagat cate o ureche, fara prea mult interes, la Morgoth, dar mai mult m-a interesat joaca publicului cu vacuta roz gonflabila decat muzica, si la Tankard, acelasi "muzica de bere" pe care o practica de vreo 30 de ani, ce ma binedispune pe moment, mai ales daca am si consumat din susmentionatul lichid, si apoi o uit repede. Efervescenta prietenilor RTMC-isti m-a facut sa le dau o sansa sarbilor de la Infest, care si-au sustinut reprezentatia la scena din cort. Au o baza solida de fani in Romania, fani care au facut atmosfera tot timpul concertului, dar dupa vreo doua piese am preeferat sa ma intorc la scena mare si sa-l ascult pe Vortex facand vocalize la soundcheck, cantand we are here on stage before you cu infloriturile de rigoare. Vortex si Vintersorg se numara printre solistii din topul 10 personal din aria metalului si sa-i vad pe amandoi pe aceeasi scena era o dorinta de-a mea mai veche. Nu a fost sa fie nici acum, pentru ca Vintersorg nu a putut sa ia parte la turneul trupei din aceasta vara, dar si asa Borknagar s-a situat pe locul 2 in preferintele mele din aceasta editie a Rockstadt-ului. Cei 20 de ani de activitate pe care trupa ii aniverseaza anul asta ne-au dat ocazia sa ascultam piese mai vechi si mai noi, incluzand favoritele mele, Ad Noctum si Colossus, recitalul incheindu-se cu piesa de titlu a celui mai nou album, Winter Thrice. Poate tine si de faptul ca am fost in fata, unde energia emisa de pe scena isi prinde mai usor publicul in plasa, poate o fi si din cauza atmosferei degajate de muzica propriu-zisa, cert e ca m-am imbarcat alaturi de ei in calatoria cu drakkarul pe apele mai domoale sau mai inspumate ale acordurilor lor blacko-folkish cu elemente de avangarda si mi-a placut atat de mult ca nici nu m-a mai interesat mayhem-ul dezlantuit dupa aceea. Mi-am impachetat frumos urechile si le-am dus la culcare, ca sa pastreze cat mai mult caldura, emotia, energia, melodia pieselor Borknagar.

Ziua 3 
Nu credeam ca pe locul 3 in topul personal sa ajung sa pun o trupa de grindcore, mai ales una care se numeste Excrementory Grindfuckers. Si totusi... pentru mine au fost headlinerii ultimei zile, chiar daca au cantat destul de devreme, pe la ora 3 dupa-masa. Muzica lor imbina elemente de pop, dance, heavy metal cu brutalitatea si viteza death-ului, facand sa para totul o joaca, un pretext de ironie la la adresa oricarui gen muzical si a lor insisi, prezentand piesele intr-o combinatie foarte vie, in care oricine recunoaste bucati  preferate sau gaseste motive de dans. Daca i-as lua ca etalon pe ei si inca vreo 2 trupe de gen care-mi plac, grinderii sunt niste oameni foarte veseli, pozitivi si cu simtul umorului!
Cam asa a fost la concertul lor:

Publicul nu a asteptat prea multe invitatii ca sa intre cu totul in joaca propusa de grinderii germani. Zburau prin aer mingi, suluri de hartie igienica, paie, jucarii gonflabile, chiar si un dildo, soarele incepuse din nou sa incalzeasca si si-au facut aparitia si furtunurile racoritoare, fiecare dansa in legea lui, intr-un amestec de ritmuri si tonuri ce facea totul sa para extrem de usor de cantat. Parca asta si incercau sa ne spuna: "uite, ce face el, pot si eu, poti chiar si tu", ne exemplifica vocalul in timp ce-si trecea haotic degetele pe clape, fara ca show-ul sa aiba de suferit.

Cele mai de succes piese ale recitalului lor au fost, evident, prelucrarile unor arhicunoscute piese pop si pop-rock, in care peste linia melodica catchy se suprapun riffurile executate in mare viteza, dar cu senzatia unei farse, a unei sotii. Am ascultat, printre altele, cu mai multa placere decat in cazul originalelor, piese precum  The Final Grinddown, Grindcore Joe, Mexicore si altele, parca si ceva de la Madonna...

Ceva elemente de grind inglobeaza in muzica lor si Cattle Decapitation, pe un fond de brutal death, insa ei au o abordare mai serioasa a muzicii. Atat de serioasa incat la primele piese toba reusea sa acopere cu brio celelalte instrumente si rezultatul era o bataie monotona ce m-a facut sa ma retrag spre locuri mai racoroase, nu ca umbrelele de la terasa ar fi asigurat cine stie ce racoare.
A, mi-am adus aminte, mai voiam sa zic ceva: urasc umbrelele alea! Cand e cald, se face efect de sera, cand e ploaie, se transforma in piscine pe care intotdeauna se vor gasi oameni saritori care sa le goleasca, eventual pe cei care stau la mesele alaturate...
De la foaarte mare distanta am auzit niste Destruction, de care nu stiu pe unde sa ma ascund cand dau de ei la vreun festival, in limbajul meu este ceea ce se numeste thrash foarte obosit, etalonul cand e sa ma cert cu prietenii pe tematici retemeciste :P.
Cam asa s-a terminat editia de anul asta a festivalului de la Rasnov, dar eu inca nu am terminat cu impresiile de festival, ca mai am doua ale caror amintiri zburatacesc prin minte asteptand sa le arunc pe taste. Anul trecut, inainte de final, se anuntasera deja primele doua nume prezente acum pe scena. Cu totii asteptam sa se intample la fel, sa ni se dea un teaser al Rockstadt 2017, dar nu s-a intamplat. Cred ca ar fi un obicei bun, dar probabil organizatorii s-au bazat pe faptul ca multi oricum isi rezerva inca de la terminarea editiei bilete / cazari pentru anul urmator.

De la Rasnov... (inceputul)

Rockstadt Extreme Fest (11-14 august 2016) 

De vreo patru ani incoace, si anume de cand exista festivalul de la Rasnov, vacanta incepe sau se termina cu el. Nu am lipsit de la nici o editie (da, stiu, "nicio", uite ca nu, ca nu vreau!) si l-am vazut crescand de la an la an. Au fost cateva zile de ezitari meteorologice, de la momente de vara pana la un crivat taios (nu am inceput inca sa vorbesc despre Bucovina!), dar busola festului pare sa se fi orientat in cele din urma spre ploaie si, la final, spre o zi cu soare. Spre deosebire de anul trecut, cand organizatorii au avut simpatica (si buna) idee de a ne racori cu furtunul, acum nu prea a mai fost nevoie, am avut racorire naturala, poate un pic cam prea multa. Dar imi dau seama ca nu despre starea meteo a Rasnovului de acum vreo luna vreti sa cititi, ci despre festival. Pai sa va spun, cu mentiunea ca modul meu de receptare tine strict de gusturile muzicale personale, asa ca sa nu va asteptati sa va povestesc despre Soilwork sau Parkway Drive, ca m-am tinut cat de departe am putut de ei.
Dar mai intai, as vrea sa felicit organizatorii, care si-au facut si anul asta foarte bine lectiile! Nu am nimic de reprosat, totul a fost fara cusur, de la mancarea buna oferita de firmele de catering pana la toaletele curatate in fiecare zi, de la oamenii din echipa de securitate care ajutau publicul mai saltaret sa faca crowd surfing in conditii de siguranta, lucru apreciat si anul trecut de trupele invitate, ce-si vedeau spectatorii manifestandu-se fericiti si liberi, fara incidente, pana la personalul mereu gata sa ajute, sa raspunda intrebarilor si nelamuririlor, totul a fost, din punctul meu de vedere, foarte bine pus la punct si sejurul la baza de tratament Rockstadt, ca dupa atata namol nu-i pot spune altfel, a fost perfect. Nu stiu ce s-a mai intamplat prin camping, ca nu l-am mai frecventat dupa ce mi-a ramas in minte refrenul de anul trecut al celor care, in orice moment al noptii, intonau veseli "cine doarme este bulangiu". Masina s-a dovedit o solutie mai curata, mai uscata, mai intima decat cortul :). 

Despre muzica acum... numai de bine, ca au fost prea multe trupe misto de vazut si suficienta bere care sa faca prezenta numelor de pe afis care nu-mi spun nimic mai suportabila ;). Apropo de care, ar fi fun ca organizatorii sa se gandeasca pe viitor si la niste activitati extramuzicale, ideea asta mi-a venit la un alt festival, de care o sa scriu ceva mai incolo. 

Si acum, sa dam drumul la muzica, sa va zic ce mi-a placut, m-a intrigat sa m-a interesat intr-un fel sau altul. 

Ziua 1, de fapt Ziua 0: 

Ura de dupa usa este o simpatie mai veche de-a mea, chiar daca nu ascult in mod obisnuit punk/hardcore, de prin anii '90 cand le ascultam la nesfarsit caseta audio cu Sticluta, Omule de la TV, Ete-te la tine si celelalte piese. Intre timp s-au despartit, s-au regasit, au scos piese noi, dar si-au pastrat filonul lor muzical sincer, straight in your face, fara pretentii de subtilitate a textelor, dar si fara denaturari pretentioase ale stilului sau incercari de adaptare la mode trecatoare. Singurul core pe care il accepta este cel hard, cu versuri in limba romana, de impact imediat, care ajung repede si direct in urechea publicului. Iar prezenta scenica e la fel de lipsita de complexe si inhibitii, de sincera. Cred ca e prima data cand vad la un concert metal un vocal cantand in slip si, in ciuda dimensiunilor nu tocmai ideale, actul scenic nu a aratat nici fals sex simbolic, nici grotesc, nici ciudat in context. Era doar un om care intr-o zi ploioasa ne invita sa ne manifestam, sa facem o baie muzicala in actualitatea sociala si, din pacate, nici versurile nu erau desuete, ceea ce era actual acum 20 de ani este in continuare... Nefiind o schimbare stilistica majora, setlistul prezentat a fost unul unitar, in care cantecele vechi au avut continuitate cu cele mai noi, asa ca Ura de dupa usa sau Sticluta isi gasesc contrapunctul firesc in You saved my life, Patima alcoolului si Nevinovat.

Surpriza mea a fost Hypno5e, o trupa din Franta ce-si defineste muzica drept cinematographic metal.  Ascultand-o in premiera si nestiind la ce sa ma astept, a fost unul din rarele momente cand la prima auditie simt ca ma indragostesc de o trupa. S-a dovedit ca "cinematografic" nu inseamna pentru ei nici proiectii, nici alte artificii vizuale, totul sta in muzica, in insiruirea de sunete surprinzatoare, cu radacini in progressive si black metal, la fel de imprevizibila ca un scenariu bun pe care il urmaresti cu sufletul la gura pentru ca nu te lasa sa intuiesti ce urmeaza. Baietii astia nu pot sa stea trei secunde pe aceeasi nota, se plictisesc, asa ca rezulta o muzica cu accente psihedelice in care te trec prin stari diferite, de la emotie la calm si apoi la dezlantuire violenta, fara sa dea senzatia de sincopare, cu o fluiditate naturala si o tehnica ireprosabila. 

Ziua 1: 

Hteththemeth - despre ei am scris mai mult la lansarea de album de acum cateva luni, ma bucur sa vad ca, spre deosebire de data trecuta la Rasnov, cand au cantat cam pe la aceeasi ora, acum au avut parte de un public mai numeros. Trupa asta creste, si creste frumos. De data asta a fost mai putin show regizat, desi Lao e in sine un show, cand ii privesti mimica si manifestarile scenice. Am reascultat si acum cu placere piesele de pe albumul Best Worst Case Scenario. 

 Pe Carach Angren ii mai vazusem acum cativa ani la Rockstadt si se pare ca unele lucruri nu se schimba, pentru ca si atunci tot de ploaie au avut parte. De data asta au venit cu un show special, mai teatral, ce a beneficiat de prezenta unei dansatoare de dans contemporan. Marturisesc ca, in conditiile astea, era mai greu sa te concentrezi asupa muzicii, pentru ca fata dansa minunat! 

Am gasit o filmare de la show-ul lor de la Rasnov aici (si mai mult in continuare), cu mentiunea ca sunetul filmuletului este departe de ce s-a auzit live, doar asa, ca idee. 

Hocico, o trupa formata din doi baieti din Mexic, ne-a propus un soi de discoteca, mai bine zis agroteca, dat fiind ca trupa canta un soi de agrotech, adica un metal cu orchestratie ce bate spre electro si rave, nu ma intrebati care, ca nu ma pricep la ele. Cei doi muzicieni, vocal si clapar, castiga din partea mea titlul de ciudatii festivalului ca look, inspirat, ca si versurile, din tematica lor predilecta, traditia si folclorul mexican, stiti voi, cu Catrina, Dia de Muertos, chestii de-astea. 

Bucovina au avut inspiratia - sau lipsa de - de a-si filma showul de la Rasnov pentru DVD. O sa fie... diluvian! Mi s-a parut putin deplasata ideea cu fata de toba, dar fiecare intelege sa aduca omagiul in felul sau, pe o scena ce poarta de anul asta numele unui om care ar mai fi avut multe de spus si de facut inainte sa devina numele unei scene... dar sa nu intru in astfel de detalii, desi ele raman cu noi undeva, intr-un colt de suflet, intotdeauna. Muzical vorbind, misto, ca de obicei. In ciuda ploii torentiale, publicul a ramas pe baricade, pentru a se bucura de piesele lor, la care intotdeauna se lasa cu dans, antren si voie buna. 

Teoretic, Moonsorrow se afla in zona mea de interes muzical si ar fi trebuit sa-mi placa. Practic, incepeau o piesa si apoi vreo 6-7 minute o lalaiau pe un singur riff, ceea ce o facea sa devina foarte plictisitoare. 

Pe My Dying Bride ii vad poate a opta sau a noua oara, am si pierdut sirul concertelor la care i-am vanat, mai intai pe afara, apoi, cand au inceput sa vina si in Romania, cam peste tot pe unde au cantat. Insa ii vad pentru prima data in formula care-l include pe Calvin Robertshaw, chitaristul din componenta initiala a trupei. Venirea lui a fost de bun augur pentru nostalgicii ca mine, readucand in setlistul de concert piese vechi, precum Erotic Literature. Nu credeam ca ma mai pot surprinde dupa atatia ani insa, ajutati de o sonorizare cristal, cum rareori am auzit, cu siguranta cea mai buna a unui concert de-al lor pe care l-am vazut, ce a facut sa se auda fiecare soapta, fiecare tanguire, fiecare inflexiune a vocii unice a lui Aaron, am intrat in acea stare de gratie in care am savurat sensibilitatea vocii, bucuria de a canta a instrumentistilor, precizia interpretarii si alternanta de sentimente transmisa de muzica MDB, de la disperare si agonie pana la extazul de a primi darul lor muzical. Pentru mine, au fost headlinerii festivalului si am plecat la culcare cu muzica lor picurandu-mi in urechi ca un dulce cantec de leagan. De la A la Z, adica de la Your River pana la She is the Dark, trecand si prin cele trei piese de pe ultimul album care acum, dupa concert, imi place mai mult decat inainte, m-am bucurat intens de fiecare piesa. 

Vad ca m-am intins cam mult, ce-ar fi sa las pentru data viitoare zilele 2 si 3? Revin.

Fotografii din alte timpuri

Simona Antonescu - Fotograful Curtii Regale

In a doua jumatate a secolului XIX, Franz Mayer, fost student al Academiei de Arte Frumoase de la Paris, intelege, cu spiritul sau pragmatic, ca fotografia poate fi o cale spre succes si cererea in crestere de portrete ii poate asigura o viata mai indestulata decat pictura, pentru care se pregatise. In pas cu timpurile, Franz vine la Bucuresti cu ambitii si sperante, privind increzator spre noul veac, dupa ce Expozitia Universala de la Paris ii aratase directia spre care se misca omenirea prin minunile sale tehnologice ce aveau sa schimbe traiul de zi cu zi. Nu doar ca se construiau trenuri care se deplasau pe sub pamant, dar pana si banalul ritual al facutului cafelei ameninta sa dispara, fiind inlocuit de masinarii ce o pregateau singure. Drumul spre Bucuresti incepe cu o escala in Ardeal, unde Franz se va casatori cu nepoata protopopului Mediasului. Aveau sa se dovedeasca doua temperamente diferite, el privind indraznet spre viitor, ea spre trecut, cu maniere si uzante conservatoare, asimilate cu nobletea neamului de provenienta.
In construirea lui Franz Mayer si a cartii sale, autoarea l-a avut ca model pe Franz Mandy, portretist, fotoreporter si fotograf al Casei Regale din a doua jumatate a secolului XIX, a carui carte de vizita figureaza pe pagina de deschidere. De altfel, fiecare capitol este ilustrat cu una din fotografiile sale. Citind, am avut senzatia ca autoarea le-ar fi studiat cu atentie, incercand din cele mai mici detalii sa le reconstruiasca o istorie romantata, sa le dea viata. Asemenea fotografului ce studia piata la apropierea armatei romane triumfatoare, prin lentila iscoditoare a aparatului montat pe un trepied, Simona Antonescu da senzatia ca a creat o carte mai mult din eruditie si studiu decat pornind de la o idee proprie, amestecand personaje, fapte si date reale cu altele inventate.
Familia Mayer nu este punctul central, ci doar un element recurent, de legatura a secventelor, este albumul in care se strang fotografiile unei lumi colorate, atragatoare, insa lipsita de continuitate si coeziune. Una din primele imagini ale Arcului de Triumf, o copila fascinata de sabia tatalui sau, o alta a carei privire cuprinde doua lumi, prima banca goala a unei clase de la Scoala Centrala de Fete, o femeie purtatoare de ceas de buzunar, accesoriu considerat masculin in epoca, o fetita care trage un carucior in care sunt trei baieti mai mici sunt cateva dintre ilustratiile de pornire ale unor abia schitate povestiri, din care autoarea isi extrage inspiratia pentru a crea istorii individuale marcate de tragedie (precum aceea a familiei negustorului de masline grec, a familiei ciobanului de la Stana Regala ori a surorilor croitorese ce ascund o taina) ori instantanee ale traiului cotidian in continua schimbare de mentalitati si tehnologie, intr-un amestec de personaje reale (regina Elisabeta, librarul Socec, Elena Vacarescu...) si inventate.
De cele mai multe ori, munca de documentare a autoarei se concretizeaza intr-o imagine minutioasa, pitoresc-nostalgica a Bucurestiului de acum mai bine de un secol. Dar rezultatul ramane o fotografie incremenita in timp, o suita de instantanee ce lasa in umbra protagonistul, daca a dorit sa fie vreunul, altul decat Bucurestiul. Avem atmosfera, dar pare neanimata, asa ca de la un punct, cand am inteles ca multele scene trecatoare ale cartii nu converg nicaieri decat in fotografiile incremenite de inceput de capitol, impresia de fragmentar si lipsa de focalizare m-a facut sa duc cu greu cartea pana la sfarsit, incercand sa-i deslusesc o alta valenta in afara de aceea de document istoric romantat. Da, e interesant sa citesti despre oameni si vremuri, dar daca o faci in scop beletristic, nu strict documentar, ar fi fost frumos sa reinvie sub ochii tai, sa gandeasca, sa vorbeasca, sa actioneze, ori asta nu prea se intampla. Intreaga carte da senzatia ca este o lunga introducere, o prezentare a personajelor, si cand dai sa afli continuarea... nu-i, observi ca ii lipseste un punct culminant, chiar si deznodamantul este in acelasi spirit introductiv.
Mi-a venit in minte, nu stiu de ce, poate tot pentru ca era legat de un pionier al artelor vizuale romanesti, filmul Restul e tacere. Acelasi proiect de a construi fictiunea pe baza realitatii, aceeasi dorinta de a nu lasa in uitare timpuri si personaje. Filmul are si el imperfectiunea lui, dar are meritul de a fi viu. Printre fotografiile lui Mayer/Mandy ramane prea multa tacere pe care Simona Antonescu incearca sa o umple cu ceea ce mie mi s-au parut conexiuni fortate... Studioul fotografic devine o repetitiva rama in care se insira cuminti povestirile celorlalti, abia schitate insa exprimate intr-un limbaj ingrijit, cautat, incapabil sa surprinda cu adevarat personalitatea si statutul social al naratorului.
Dincolo de neajunsuri, care poate altora nu le vor afecta lectura (si din cate am mai citit prin cronicile sau impresiile de lectura ale altora nici nu au facut-o), a fost oarecum amuzant si tragic in acelasi timp sa citesc despre puntile peste timp, acele lucruri ce par sa nu se schimbe niciodata:
"Fostei Ulite Mari, unita acum cu Drumul Brasovului, i se spunea "pod" tocmai din cauza acestui pavaj din barne de lemn care facea ca sunetul rotilor de trasura sa semene a cantec vechi iesit din lauta starostelui Barbu cel din batrani. Franz isi amintea din anii trecuti cum ploile de toamna, ce incepeau in preajma zilei Annei - chiar in ziua de astazi, 8 octombrie - se prelingeau pe fetele rotunde ale pavajului si se adunau dedesubt, baltind acolo impreuna cu zapezile topite de peste iarna si cu noile ploi din primavara, umfland lemnul an de an si punand pe jar pe primarii Bucurestilor, care nu puteau potoli larma starnita de domnii ziaristi in jurul acestui subiect decat inlocuind vechile barne mereu cu altele noi." Ieri barne, azi borduri...

Robotul de cartier

Chappie (2015) 

Neill Blomkamp este un regizor tanar, nascut in Africa de Sud, devenit cunoscut  la Hollywood cu Elysium, dupa ce s-a lansat in tara natala, cu excelentul District 9.  Chappie, aparut anul trecut, este cel de-al treilea sau lung metraj, situat in ierarhia personala, ca si in cea de pe IMDb, deasupra lui Elysium, dar sub District 9, cu care impartaseste apetenta pentru o imagine post-apocaliptica a lumii tehnologizate, obtinuta prin combinarea elementelor realiste cu cele generate pe calculator. 

Plasat in anul 2016 (viitorul apropiat in momentul lansarii filmului), in orasul sau, Johannesburg, cunoscut pentru rata mare a infractionalitatii, filmul porneste de la ipoteza ca fortele politiei locale, supuse in orice confruntare cu bandele criminale riscului de a-si pierde viata, achizitioneaza o serie de roboti dotati cu inteligenta artificiala si controlati de factorul uman, care pe termen scurt reusesc sa puna putina ordine in haosul general. Unul dintre acesti roboti este rapit si i se implanteaza o constiinta proprie, devenind astfel primul robot capabil sa exprime senzatii si ganduri personale. Circumstantele il aduc in postura de a se transforma intr-un veritabil robot "de cartier", ce invata convietuirea cu gangsterii si normele vietii periculoase a acestora. 

Vocea lui Chappie este asigurata cu mult talent de Sharlto Copley, actorul prezent in toate cele trei filme ale lui Blomkamp. In alte roluri, Dev Patel, creatorul robotilor, Hugh Jackman, Sigourney Weaver si doua prezente inedite, membrii trupei Die Antwood, Ninja si Yolandi Visser. Trupa nu imi place, iar ca prestatie artistica in film nu am reusit sa-mi dau seama inca ce senzatie mi-a produs Yolandi, daca am admirat  combinatia ciudata a personajului intruchipat, de violenta si candoare, ori m-a enervat la culme. Cred ca ambele, asa cum si filmul mi-a starnit destule impresii care se bat cap in cap. 

De departe, cel mai uman si mai bine lucrat personaj, si ca interpretare, si ca miscari si gestica, este Chappie. Mi-a placut conceptul, m-am indragostit de urechiusele lui de titan, de ezitarile si reactiile lui (si nu are legatura cu faptul ca mie imi place si Bumblebee din Transformers, ca imi ajung un pic de suflet si un pic de umor puse intr-o carcasa de fier ca sa-mi faca robotii simpatici!), insa filmul a ramas cam nehotarat, intre radicalismul lui District 9 si tezismul hollywoodist al lui Elysium. Orice s-ar spune, Blomkamp stie sa construiasca o atmosfera, cu un scenariu mai interesant, mai focusat, ar fi putut fi la fel de bun ca si cel dintai, ar fi putut deveni o poveste despre constientizarea mortalitatii de catre masina. 

Subiectul nu era nou, insa cu ingrediente mai bune, mai curatate de cliseele americane ce par sa-i fi contaminat viziunea scenaristica, era un punct de lucru deschizator de perspective diferite. Dar a vrut prea multe, a vrut sa vorbeasca si despre ce inseamna sa fii altfel, si despre riscurile tehnologiei, irosindu-si ideea intr-o multime de ganduri superflue. Si, concentrandu-se prea mult asupra umanitatii lui Chappie, ajunge sa o puna in umbra pe cea a eroilor umani, deveniti, prin comparatie cu el, simpli robotei controlati de o vointa exterioara, caractere stereotipe, depersonalizate, lipsite de culoare. Da, Yolandi are o culoare, dar v-am zis ca nu m-am hotarat daca una placuta sau prea stridenta... 

In acest SF, F-ul nu prea mai este bazat pe S, asa ca era nevoie de ceva care sa compenseze lacunele stiintifice (nici nu vreau sa incep sa le enumar...) pentru ca filmul sa ramana in picioare. Nu este insa un film de ocolit, expresivitatea robotului face toti banii, dar ma bucur ca acei bani i-am dat HBO-ului si nu cinematografului.