Monday, 17 February 2014

Un sistem de operare cu (prea) multa personalitate


Her (2013) 

Imaginati-va ca Windows-ul ar putea sa vorbeasca. Si ca ar avea vocea calda si senzuala a lui Scarlet Johansson, ar putea invata de la voi, evolua, s-ar putea transforma intr-un prieten capabil sa va inteleaga toate gandurile si problemele, v-ar anticipa intentiile si ar fi oricand gata sa va asculte. V-ati putea indragosti de Windows?! Nu va grabiti sa spuneti nu, traim vremuri in care multi, inainte de a cunoaste o persoana, o intalnesc pentru prima data in spatiul virtual. Si se simt atrasi tocmai de aceasta posibilitate de a comunica, dincolo de bariera pe care anumite complexe fizice sau de relationare sociala o ridica, isi gasesc sufletele pereche doar stand in fata unui ecran pe care asteapta cu tot mai multa nerabdare sa se afiseze litere pe care le sorb din ochi. Si dupa o vreme ajung sa se intalneasca, in cazurile fericite sa-si continue povestea, in cele mai putin fericite sa constate ca tot ce aveau de spus s-a spus deja pe mail sau facebook, ca X arata mai bine in poza decat in realitate si nici nu se exprima la fel de frumos cum o facea in scris, fie pentru ca este intimidat si blocat, fie pentru ca pe-acolo il mai ajutau si prietenii Google si Wikipedia sa para mai destept sau mai cult decat este.
Ecranul pune o distanta de siguranta intra eul real si cel afisat, cosmetizat, trecut prin filtrul ideilor gandite, asezate, golite de spontaneitate.... Black Mirror! O lume alienata, in care oamenii care vorbesc sau gesticuleaza singuri pe strada nu mai sunt demult o curiozitate, fie ca observi sau nu casca minuscula din ureche, iti inchipui ca este acolo, comunicarea la distanta in orice moment si loc a devenit parte a vietii de zi cu zi. O lume in care ajungi uneori sa simti mai aproape oameni pe care nu i-ai vazut niciodata decat de cei langa care stai zi de zi. 
Un sistem de operare inteligent contine doar idei, concepte, este ceea ce vrei, un corp eteric lipsit de o ancorare fizica, un spirit, o constiinta. Deschizi calculatorul si e acolo, il inchizi si gata. Un simplu shut down e mai bun decat un exasperant shut up! strigat celui de langa tine. Nu produce crize de isterie sau de panica, nu te deranjeaza in momente nepotrivite... Decat daca evolueaza, caz in care te-ai putea simti si mai fascinat, si mai atras, pana cand constati ca tu stagnezi, pentru ca esti om, esti limitat, si ea, constiinta fara trup, vrea tot mai mult... 
Ar fi putut sa fie un episod bun din serialul sus-mentionat (link in titlu, v-am povestit despre el). Un episod de o ora, dens, cu continut ce merge pe ideea mini-seriei britanice, aceea a efectelor tehnologiei, bate binisor inspre episodul 4, Be Right Back. Dar nu, Spike Jonze, un regizor pe care il apreciez de obicei, a preferat sa ia subiectul si sa-l dilueze in doua ore de sirop emo, sa creeze un personaj, Theodore, parca abia iesit din pubertate, o carpa emotionala. Il storci si ies lacrimi. 
Nu stiu cum as fi privit filmul asta daca n-as fi vazut Black Mirror. Poate mi-ar fi placut, are o anumita poezie a sentimentelor care nu da chiar rau. Dar asa, punctul principal de atractie, toate laudele aduse originalitatii scenariului si modului in care te provoaca, te fac sa te gandesti, sunt déjà-vu, nu m-a impresionat, tot ce mi-a mai ramas de apreciat a fost atmosfera (si este placuta pana la un punct, cand iti dai seama ca e mult prea diluata, ca omul ala nu mai termina sa-si planga de mila dupa ce s-a despartit de nevasta si-si gaseasca drept singura consolare... Windows-ul, ceea ce e cam jalnic daca ma intrebati pe mine), jocul actoricesc (Phoenix e bun, e in rol, nu el este problema mea, ci personajul creat, secundarii sunt prea... secundari ca sa-i mentionez iar Scarlet este doar o voce, imi lipseste limbajul trupului ca sa pot spune ceva despre performanta, nu ma impresioneaza, ca pe Theodore, o voce desprinsa de corp), partea vizuala, cu cadrele deprimante desprinse dintr-un viitor nu prea indepartat in care fiecare traieste in propria lui lume, cablat la realitatea virtuala si oamenii au uitat sa-si exprime dragostea, chiar si cei care traiesc alaturi de zeci de ani, asa ca e nevoie de o agentie specializata in scrisori de dragoste care sa le puna pe hartie pretinsele sentimente. Uitam de muzica, muzica e buna! Mergand pe o singura idee, ar fi fost nevoie de ceva mai mult pentru a-i da substanta... sau de ceva mai putin timp. Si dupa ce ai parte de o idila de vreo ora si jumatate, sfarsitul vine brusc, previzibil si amuzant. 
Morala? Nu va indragostiti de Windows sau de Siri, s-ar putea sa ramaneti fara sistem de operare :).

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.