V-am spus deja, multe dintre filmele candidate la Oscar anul asta sunt inspirate de personaje si intamplari reale. Este si cazul Philomenei Lee, o irlandeza careia, in 1952, pe cand era o adolescenta aflata in grija maicilor dintr-o manastire, i-a fost luat copilul si dat spre adoptie (de fapt vandut cu 1000 de lire sterline) in Statele Unite. Isi va petrece intreaga viata cu speranta si dorinta de a-l regasi, insa abia dupa 50 de ani de la despartire va avea puterea de a vorbi despre cazul sau, dupa ce toate cautarile si rugamintile adresate manastirii de a-i spune numele parintilor adoptivi si al fiului sau vor fi dat gres.
Cel care porneste alaturi de Philomena in aceasta aventura a recuperarii unei vieti este Martin Sixsmith, un jurnalist concediat de BBC din motive politice, cinic si ateu, exact opusul naivei Philomena, care, orbita de credinta inoculata de la o varsta foarte frageda, nu i-a blamat niciodata pe cei ce au indepartat-o de copilul sau si s-a zbatut intreaga viata intre ceea ce considera ca ar fi o pedeapsa divina ce i se cuvine si dorinta de iertare, pentru a o impartasi apoi si celor vinovati.
Dupa ce ni se spune la inceput, prin vocea pragmatica a lui Martin, ca povestile de viata sunt bune numai pentru gospodinele cititoare de Reader's Digest (in cazul nostru digeratoare de telenovele si false reality-show-uri), exact de asta vom avea parte, de o poveste de viata. Insa modul in care scenariul ne poarta prin viata acestei femei, fara sa urmareasca o polemica religioasa, axandu-se pe relatia dintre doi oameni care nu par sa aiba nimic in comun si pe trairile acestei femei pasionate de romane siropoase confruntata cu propriile prejudecati si idei contradictorii, acceptand cu seninatate homosexualitatea dar negandu-si atatia ani dreptul de a a-l gasi pe Anthony, fiul sau, ca pe o pedeapsa ce trebuie ispasita, la fel de naiva si credula ca si batranul din Nebraska pornit sa-si ridice milionul promis de o firma de telemarketing, te tine in fata ecranului pentru doua ore, te induioseaza si te face sa traiesti povestea, sa-ti doresti, ca si Martin, ce o insoteste initial pentru a scrie un reportaj, implicandu-se tot mai mult afectiv, ca totul sa aiba un final fericit.
Martin Sixsmith a publicat "The Lost Child of Philomena Lee" in 2009 si a dat astfel multor femei aflate in aceeasi situatie sa aiba curajul de a vorbi despre trecutul "rusinos", rascumparat prin nasteri dureroase, sub supravegherea severa si lipsita de compasiune si de cele mai elementare cunostinte medicale a calugaritelor, apoi de indepartarea de copiii lor si zile lungi de munca dura in spalatoriile manastirilor. Sechelele educatiei austere religioase nu le-au parasit niciodata si a fost nevoie ca una dintre ele, puternica si curajoasa, sa vorbeasca pentru a avea, la randul lor, curajul de a cere ajutor.
Este interesant modul in care personajele se confrunta, din doua puncte de vedere diferite, cel al ratiunii si cel al credintei, fara a fi vorba despre cine are sau nu dreptate, intr-o viziune toleranta si sensibila, din care nu lipsesc umorul, furia, frustrarea, toate invaluit intr-o senzatie dulce-amaruie data de o posibilitate curmata inca din fasa, ce o va urmari tot timpul pe eroina: oare ce a devenit copilul si ce ar fi devenit daca ar fi ramas alaturi de ea?! Ar fi putut sa-i ofere o viata mai buna, mai frumoasa decat aceea oferita de familia americana adoptiva?! Mai multa caldura sufleteasca, mai multe posibilitati de a evolua in viata?! Vom descoperi pe parcurs raspunsul la aceste intrebari.
Cei doi interpreti principali, Judi Dench si Steve Coogan, cel din urma avand si o contributie importanta la scenariu, sunt punctul central de atentie al filmului. In afara lor nu sunt prea multe de spus, dar ambii acapareaza ecranul , asa ca se cam spune tot ce nu s-a dorit sa fie lasat in umbra.
Adevarata Philomena (foto) o va insoti pe Judi Dench la ceremonia de duminica noaptea, pe care o vom putea urmari pe HBO incepand de la ora 2, din fericire in varianta originala, nedublata, sau luni seara, in versiunea editata si subtitrata.
Dupa ce ni se spune la inceput, prin vocea pragmatica a lui Martin, ca povestile de viata sunt bune numai pentru gospodinele cititoare de Reader's Digest (in cazul nostru digeratoare de telenovele si false reality-show-uri), exact de asta vom avea parte, de o poveste de viata. Insa modul in care scenariul ne poarta prin viata acestei femei, fara sa urmareasca o polemica religioasa, axandu-se pe relatia dintre doi oameni care nu par sa aiba nimic in comun si pe trairile acestei femei pasionate de romane siropoase confruntata cu propriile prejudecati si idei contradictorii, acceptand cu seninatate homosexualitatea dar negandu-si atatia ani dreptul de a a-l gasi pe Anthony, fiul sau, ca pe o pedeapsa ce trebuie ispasita, la fel de naiva si credula ca si batranul din Nebraska pornit sa-si ridice milionul promis de o firma de telemarketing, te tine in fata ecranului pentru doua ore, te induioseaza si te face sa traiesti povestea, sa-ti doresti, ca si Martin, ce o insoteste initial pentru a scrie un reportaj, implicandu-se tot mai mult afectiv, ca totul sa aiba un final fericit.
Martin Sixsmith a publicat "The Lost Child of Philomena Lee" in 2009 si a dat astfel multor femei aflate in aceeasi situatie sa aiba curajul de a vorbi despre trecutul "rusinos", rascumparat prin nasteri dureroase, sub supravegherea severa si lipsita de compasiune si de cele mai elementare cunostinte medicale a calugaritelor, apoi de indepartarea de copiii lor si zile lungi de munca dura in spalatoriile manastirilor. Sechelele educatiei austere religioase nu le-au parasit niciodata si a fost nevoie ca una dintre ele, puternica si curajoasa, sa vorbeasca pentru a avea, la randul lor, curajul de a cere ajutor.
Este interesant modul in care personajele se confrunta, din doua puncte de vedere diferite, cel al ratiunii si cel al credintei, fara a fi vorba despre cine are sau nu dreptate, intr-o viziune toleranta si sensibila, din care nu lipsesc umorul, furia, frustrarea, toate invaluit intr-o senzatie dulce-amaruie data de o posibilitate curmata inca din fasa, ce o va urmari tot timpul pe eroina: oare ce a devenit copilul si ce ar fi devenit daca ar fi ramas alaturi de ea?! Ar fi putut sa-i ofere o viata mai buna, mai frumoasa decat aceea oferita de familia americana adoptiva?! Mai multa caldura sufleteasca, mai multe posibilitati de a evolua in viata?! Vom descoperi pe parcurs raspunsul la aceste intrebari.
Cei doi interpreti principali, Judi Dench si Steve Coogan, cel din urma avand si o contributie importanta la scenariu, sunt punctul central de atentie al filmului. In afara lor nu sunt prea multe de spus, dar ambii acapareaza ecranul , asa ca se cam spune tot ce nu s-a dorit sa fie lasat in umbra.
Adevarata Philomena (foto) o va insoti pe Judi Dench la ceremonia de duminica noaptea, pe care o vom putea urmari pe HBO incepand de la ora 2, din fericire in varianta originala, nedublata, sau luni seara, in versiunea editata si subtitrata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.