Parca anul asta mai mult ca niciodata Hollywood-ul a pus accentul pe ecranizarea biografiilor unor personaje mai mult sau mai putin cunoscute. Si pare sa fie reteta castigatoare, uitati-va numai la nominalizarile la Oscar pentru cel mai bun film: American Hustle, Dallas Buyers Club, Captain Philips, 12 Years a Slave si filmul de fata. 5 din 9!
Din nou Scorsese si Di Caprio isi unesc fortele in speranta obtinerii mult-ravnitei statuete aurite, poate a sasea incercare va fi cu noroc pentru actor. De data aceasta, cel care ii aduce impreuna este Jordan Belfort, fost agent de bursa din anii '80, a carui carte sta la baza scenariului.
Acum nu stiu daca problema cu filmul asta, care poate fi vazut din mai multe perspective, este la el sau la mine. Mai intai, ar trebui sa va spun ca tot ceea ce tine de pachete de actiuni, cotari la burse, Nasdaq, brokeri si altele similare sunt o limba straina pentru mine, nu am nici atractia si nici interesul necesare pentru a digera domeniul. Mai aud si eu, ca tot omul, cum ca Wall Street-ul ar fi provocat criza economica ce a lovit intai America, apoi toata lumea, dar lumea economica in care traim ma depaseste si partea mai rea este ca nici nu incerc sa recuperez lacunele din domeniu, sunt alte lucruri mai interesante pentru mine, chiar daca mult mai putin practice.
Acestea fiind spuse, va dati seama ca interesul meu pentru aspectele practice ale actiunii filmului, legate de jonglerii financiare cu investitii si cote, a fost unul apropiat de zero. Drept pentru care, la partea de construire a imperiului financiar care a devenit Stratton Oakmont, compania fondata de Belfort, nu mi-am putut reprima cascatul. N-am inteles prea bine nici in ce a constat frauda care a atras atentia FBI-ului asupra afacerilor necurate, poate si pentru ca intotdeauna am crezut ca naivitatea si credulitatea se platesc. Eu, de exemplu, ii consider mai vinovati pe pagubitii Caritas decat pe cei care au fost sau nu adusi in fata instantei pentru joaca de-a piramida si de-a mormanele de bani. Esti prost, n-ai decat sa primesti o teapa, chiar 8, ca totul se inmultea parca de opt ori la Caritas.
In schimb, filmul ar fi putut fi interesant din perspectiva sociologica, antropologica, psihologica. Insa nu stiu de ce scenariul tine sa emfatizeze excesele, sa creeze soc si amuzament, si nu intra mai mult in nuante de caracter, in structura personajului. Acest Belfort, care n-a incetat cat timp si-a construit averea sa sfideze legea, sa se proclame un lup (dupa ce la inceput afirma ca lumea agentilor de bursa este una a junglei, nu prea inteleg eu ce cauta lupii in jungla dar in fine, si Mowgli a fost crescut tot de lupi, s-ar putea sa fie cativa si pe-acolo), sa obtina tot ce-si doreste, sa-si inece stresul in alcool, sex si droguri traieste in continuare bine-mersi si se ocupa de oratorie motivationala. A invatat ca daca oamenii nu au nevoie de ceva ce vrei sa le vinzi, trebuie sa creezi tu nevoia, sa-i faci sa-si doreasca ceea ce nu visau ca ar vrea. Cam la fel cum se intampla de Black Friday sau cand fac supermarketurile oferte la maturi, tigai sau mai stiu eu ce de ajunge poporul sa se calce in picioare pentru reduceri la obiecte pentru care simt brusc o urgenta de a le cumpara.
Insa trei ore au fost cam mult: cand incepea sefu' cate un discurs motivational in fata angajatilor, stiam ca 10 minute pot sa iau o pauza, si a avut vreo doua-trei reprize de-astea, deci pe putin 30 de minute. Mai scadem vreo 30 din tot procesul de creare a firmei, cu cautatul de victime prin ziare si studiul pietei, inca vreo 30 din petrecerile fara numar si fara bariere si ar fi ramas un rezonabil film de o ora jumate. Sau ar fi putut da mai multa consistenta personajului. Din punctul asta de vedere, sufera cam de acelasi sindrom ca si Her, constructie excesiva pe un singur plan, inconsistenta si lipsa de nuantare a personajului. Aminteam de petreceri, as fi zis ca-s hiperbolizate, insa am inteles ca brokerii de pe Wall Street din ziua de azi, care apreciaza filmul mult mai mult decat mine, regasind ceva din interesele si lumea lor, au nostalgia anilor '80, au aflat de la batranii din domeniu ca petreceri ca atunci nu se mai fac... Si zice lumea cum ca civilizatia ar merge spre decadenta! Se pare ca dimpotriva, ne rigidizam, ne inchistam, ne transformam intr-o turma de zombi calculatoristi care uita sa comunice si sa interactioneze cu ceilalti fata in fata, ne intoarcem fiecare spre propriul black mirror.
Dar sa revin, lupul nostru ajunge in cele din urma la zoo, dupa cum era de asteptat, dar se descurca el si-acolo. Leo di Caprio insa, ma tem ca nu aici se va descurca sa obtina Oscarul pe care-l doreste... Sau mai stiu eu?! Ar fi pacat sa nu-l ia dar ar fi la fel de pacat sa-l ia pentru o performanta mult sub nivelul altora pentru care nu l-a primit sau nici n-a fost nominalizat (Gilbert Grape, Catch me if you can, Gangs of New York).
Verdict? Departe de ceea ce speram sa fie, nu o pierdere totala de timp, dar nici un castig, cel putin nu pentru mine.
Acum nu stiu daca problema cu filmul asta, care poate fi vazut din mai multe perspective, este la el sau la mine. Mai intai, ar trebui sa va spun ca tot ceea ce tine de pachete de actiuni, cotari la burse, Nasdaq, brokeri si altele similare sunt o limba straina pentru mine, nu am nici atractia si nici interesul necesare pentru a digera domeniul. Mai aud si eu, ca tot omul, cum ca Wall Street-ul ar fi provocat criza economica ce a lovit intai America, apoi toata lumea, dar lumea economica in care traim ma depaseste si partea mai rea este ca nici nu incerc sa recuperez lacunele din domeniu, sunt alte lucruri mai interesante pentru mine, chiar daca mult mai putin practice.
Acestea fiind spuse, va dati seama ca interesul meu pentru aspectele practice ale actiunii filmului, legate de jonglerii financiare cu investitii si cote, a fost unul apropiat de zero. Drept pentru care, la partea de construire a imperiului financiar care a devenit Stratton Oakmont, compania fondata de Belfort, nu mi-am putut reprima cascatul. N-am inteles prea bine nici in ce a constat frauda care a atras atentia FBI-ului asupra afacerilor necurate, poate si pentru ca intotdeauna am crezut ca naivitatea si credulitatea se platesc. Eu, de exemplu, ii consider mai vinovati pe pagubitii Caritas decat pe cei care au fost sau nu adusi in fata instantei pentru joaca de-a piramida si de-a mormanele de bani. Esti prost, n-ai decat sa primesti o teapa, chiar 8, ca totul se inmultea parca de opt ori la Caritas.
In schimb, filmul ar fi putut fi interesant din perspectiva sociologica, antropologica, psihologica. Insa nu stiu de ce scenariul tine sa emfatizeze excesele, sa creeze soc si amuzament, si nu intra mai mult in nuante de caracter, in structura personajului. Acest Belfort, care n-a incetat cat timp si-a construit averea sa sfideze legea, sa se proclame un lup (dupa ce la inceput afirma ca lumea agentilor de bursa este una a junglei, nu prea inteleg eu ce cauta lupii in jungla dar in fine, si Mowgli a fost crescut tot de lupi, s-ar putea sa fie cativa si pe-acolo), sa obtina tot ce-si doreste, sa-si inece stresul in alcool, sex si droguri traieste in continuare bine-mersi si se ocupa de oratorie motivationala. A invatat ca daca oamenii nu au nevoie de ceva ce vrei sa le vinzi, trebuie sa creezi tu nevoia, sa-i faci sa-si doreasca ceea ce nu visau ca ar vrea. Cam la fel cum se intampla de Black Friday sau cand fac supermarketurile oferte la maturi, tigai sau mai stiu eu ce de ajunge poporul sa se calce in picioare pentru reduceri la obiecte pentru care simt brusc o urgenta de a le cumpara.
Insa trei ore au fost cam mult: cand incepea sefu' cate un discurs motivational in fata angajatilor, stiam ca 10 minute pot sa iau o pauza, si a avut vreo doua-trei reprize de-astea, deci pe putin 30 de minute. Mai scadem vreo 30 din tot procesul de creare a firmei, cu cautatul de victime prin ziare si studiul pietei, inca vreo 30 din petrecerile fara numar si fara bariere si ar fi ramas un rezonabil film de o ora jumate. Sau ar fi putut da mai multa consistenta personajului. Din punctul asta de vedere, sufera cam de acelasi sindrom ca si Her, constructie excesiva pe un singur plan, inconsistenta si lipsa de nuantare a personajului. Aminteam de petreceri, as fi zis ca-s hiperbolizate, insa am inteles ca brokerii de pe Wall Street din ziua de azi, care apreciaza filmul mult mai mult decat mine, regasind ceva din interesele si lumea lor, au nostalgia anilor '80, au aflat de la batranii din domeniu ca petreceri ca atunci nu se mai fac... Si zice lumea cum ca civilizatia ar merge spre decadenta! Se pare ca dimpotriva, ne rigidizam, ne inchistam, ne transformam intr-o turma de zombi calculatoristi care uita sa comunice si sa interactioneze cu ceilalti fata in fata, ne intoarcem fiecare spre propriul black mirror.
Dar sa revin, lupul nostru ajunge in cele din urma la zoo, dupa cum era de asteptat, dar se descurca el si-acolo. Leo di Caprio insa, ma tem ca nu aici se va descurca sa obtina Oscarul pe care-l doreste... Sau mai stiu eu?! Ar fi pacat sa nu-l ia dar ar fi la fel de pacat sa-l ia pentru o performanta mult sub nivelul altora pentru care nu l-a primit sau nici n-a fost nominalizat (Gilbert Grape, Catch me if you can, Gangs of New York).
Verdict? Departe de ceea ce speram sa fie, nu o pierdere totala de timp, dar nici un castig, cel putin nu pentru mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.