In primele 5-10 minute ale filmului aveam sentimentul inconfortabil ca tocmai am facut o alegere gresita si am nimerit in fata uneia din acele prostioare cu adolescenti americani. Charlie, un tanar aflat in prima lui zi de liceu, pare sa intruneasca toate conditiile pentru a se inscrie in profilul elevului tocilar pe care nimeni nu-l place: citeste mult si vorbeste putin, este introvertit si nesigur, singura sa forma de comunicare fiind scrisorile lungi pe care i le scrie unui prieten. In secret, are insa aceleasi aspiratii ca orice tanar de varsta lui: isi doreste sa fie acceptat de cei din jur cu ciudateniile sale, pe care ajungem sa le descoperim treptat.
La varsta dilemelor, cand altii fac o tragedie din orice intamplare marunta, Charlie a cunoscut deja adevarata fata a tragediei: trecand deja prin moartea, respectiv sinuciderea unor persoane ce au insemnat mult in viata lui, atacurile de panica sau de isterie nu-i sunt straine. Devenirea, trecerea spre lumea adulta, nu pot avea loc decat cu ajutorul unor prieteni in masura sa-i inteleaga dificultatile de exprimare tocmai fiindca ei insisi se lovesc de propriile bariere, fie ele de natura sociala, cum se intampla cu Patrick (a-ti declara homosexualitatea in anii '80 era un act de curaj) ori psihologica, cum se intampla cu Sam (Emma Watson). Alaturi de ei, eroul isi incepe formarea, iesirea dintr-o cochilie in care-si protejeaza propria fragilitate de invazia traumatizanta a experientelor din trecut, ce ni se vor revela treptat.
Prima petrecere, prima betie, primul sarut, prima prietenie cu o persoana de sex opus, poate nu aceea pe care ti-o doresti, primele confesiuni si declaratii, unele intr-o forma demult uitata... Nu am facut niciodata pentru cineva o compilatie pe caseta audio, dar am rezonat nostalgic la obiectele unei lumi desprinse parca dintr-o alta epoca, aceea care a fost si perioada anilor mei de liceu, sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90. N-am fost chiar "wallflower", la mine izolarea de comunitatea galagioasa a petrecerilor si distractiile anilor de liceu a fost mai degraba o alegere voluntara, o ignorare a ceea ce nu mi se parea esential. N-am regretat niciodata faptul ca, in loc de taclale nesfarsite si muzica dance a anilor '80 care mi-a displacut intotdeauna visceral preferam sa-mi petrec timpul cu Camus, Eliade, Svevo sau alti baieti destepti si interesanti care-mi vorbeau din paginile cartilor. Aveam si eu prietenii mei imaginari :)
Dar in cultura liceelor americane, unde lumea se imparte in populari si loseri, se pare ca neapartenenta la vreuna din cele doua categorii poate fi considerata o drama chiar mai mare decat aceea de a fi inclus in cea din urma. Exista din pacate o parte a filmului de neevitat pentru oricine vorbeste despre lumea adolescentilor - eternele petreceri de liceeni - timpi morti in perspectiva mea, insa este si una care-l propulseaza mult deasupra celorlalte productii de gen. Nu va asteptati la aceeasi poveste a adolescentului inadaptat care sfarseste prin a-si gasi locul, nu asta e aspectul cel mai important al filmului. Unii ar putea gasi interesant modul in care alege fiecare sa-si contureze propria coloana sonora a vietii. Altii se vor lasa fascinati de Rocky Horror Picture Show ca de ceva bizar si poate greu digerabil. Poate unii vor retrai melancolii si nostalgii ale propriilor ani de liceu... cand la mate dai de greu si ai nevoie de un meditator. Sau vor intelege ca, oricat de diferita si originala si-ar putea considera viata de atunci, poate tocmai universalitatea unor stari si trairi fac din filmul asta unul care nu te lasa indiferent.
Stephe Chbosky, autorul cartii cu acelasi titlu, a facut o treaba foarte buna cand s-a hotarat sa o transforme intr-un scenariu pe care tot el l-a regizat, pastrand o atmosfera dulce-amaruie extrem de potrivita cu povestea. Acceptam iubirea pe care credem ca o meritam, chiar daca uneori este gresita si pentru unii este atat de greu sa se convinga ca poate merita mai mult si sa primeasca atunci cand li se ofera mai mult decat ceea ce-si inchipuie ca li s-ar cuveni. E ciudat cum, in ciuda melancoliei si a senzatiei maladive pe care o inspira, filmul reuseste sa creeze o stare pozitiva. Poate tocmai pentru ca e vorba despre adolescenta, varsta cand inca toate usile sunt deschise si aripile se deschid spre a zbura oriunde alegi sa mergi, in viata, in dragoste, in cariera...
La varsta dilemelor, cand altii fac o tragedie din orice intamplare marunta, Charlie a cunoscut deja adevarata fata a tragediei: trecand deja prin moartea, respectiv sinuciderea unor persoane ce au insemnat mult in viata lui, atacurile de panica sau de isterie nu-i sunt straine. Devenirea, trecerea spre lumea adulta, nu pot avea loc decat cu ajutorul unor prieteni in masura sa-i inteleaga dificultatile de exprimare tocmai fiindca ei insisi se lovesc de propriile bariere, fie ele de natura sociala, cum se intampla cu Patrick (a-ti declara homosexualitatea in anii '80 era un act de curaj) ori psihologica, cum se intampla cu Sam (Emma Watson). Alaturi de ei, eroul isi incepe formarea, iesirea dintr-o cochilie in care-si protejeaza propria fragilitate de invazia traumatizanta a experientelor din trecut, ce ni se vor revela treptat.
Prima petrecere, prima betie, primul sarut, prima prietenie cu o persoana de sex opus, poate nu aceea pe care ti-o doresti, primele confesiuni si declaratii, unele intr-o forma demult uitata... Nu am facut niciodata pentru cineva o compilatie pe caseta audio, dar am rezonat nostalgic la obiectele unei lumi desprinse parca dintr-o alta epoca, aceea care a fost si perioada anilor mei de liceu, sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90. N-am fost chiar "wallflower", la mine izolarea de comunitatea galagioasa a petrecerilor si distractiile anilor de liceu a fost mai degraba o alegere voluntara, o ignorare a ceea ce nu mi se parea esential. N-am regretat niciodata faptul ca, in loc de taclale nesfarsite si muzica dance a anilor '80 care mi-a displacut intotdeauna visceral preferam sa-mi petrec timpul cu Camus, Eliade, Svevo sau alti baieti destepti si interesanti care-mi vorbeau din paginile cartilor. Aveam si eu prietenii mei imaginari :)
Dar in cultura liceelor americane, unde lumea se imparte in populari si loseri, se pare ca neapartenenta la vreuna din cele doua categorii poate fi considerata o drama chiar mai mare decat aceea de a fi inclus in cea din urma. Exista din pacate o parte a filmului de neevitat pentru oricine vorbeste despre lumea adolescentilor - eternele petreceri de liceeni - timpi morti in perspectiva mea, insa este si una care-l propulseaza mult deasupra celorlalte productii de gen. Nu va asteptati la aceeasi poveste a adolescentului inadaptat care sfarseste prin a-si gasi locul, nu asta e aspectul cel mai important al filmului. Unii ar putea gasi interesant modul in care alege fiecare sa-si contureze propria coloana sonora a vietii. Altii se vor lasa fascinati de Rocky Horror Picture Show ca de ceva bizar si poate greu digerabil. Poate unii vor retrai melancolii si nostalgii ale propriilor ani de liceu... cand la mate dai de greu si ai nevoie de un meditator. Sau vor intelege ca, oricat de diferita si originala si-ar putea considera viata de atunci, poate tocmai universalitatea unor stari si trairi fac din filmul asta unul care nu te lasa indiferent.
Stephe Chbosky, autorul cartii cu acelasi titlu, a facut o treaba foarte buna cand s-a hotarat sa o transforme intr-un scenariu pe care tot el l-a regizat, pastrand o atmosfera dulce-amaruie extrem de potrivita cu povestea. Acceptam iubirea pe care credem ca o meritam, chiar daca uneori este gresita si pentru unii este atat de greu sa se convinga ca poate merita mai mult si sa primeasca atunci cand li se ofera mai mult decat ceea ce-si inchipuie ca li s-ar cuveni. E ciudat cum, in ciuda melancoliei si a senzatiei maladive pe care o inspira, filmul reuseste sa creeze o stare pozitiva. Poate tocmai pentru ca e vorba despre adolescenta, varsta cand inca toate usile sunt deschise si aripile se deschid spre a zbura oriunde alegi sa mergi, in viata, in dragoste, in cariera...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.