Joaca de-a mama si de-a tata

 

Ian McEwan - Gradina de ciment

Despre McEwan v-am mai tot povestit de-a lungul timpului, am o mare slabiciune pentru el. Chiar si atunci cand subiectul socheaza si unora le poate provoca aversiune, eu nu pot gasi nimic revoltator sau dezgustator in scrisul lui, cum este cazul cartii de fata, care se pare ca la data aparitiei, in 1978 a oripilat multi puritani. Gradina de ciment este primul roman publicat, unul de mici dimensiuni, dar intens si dramatic, diferit ca tematica de ceea ce avea sa scrie ulterior. Daca mai tarziu se va concentra in multe carti pe eroziunea si disolutia cuplului, aici un cuplu tocmai se formeaza, si nu este deloc unul traditional.

Julie (16 ani), Jack (15), Sue (13) si Tom (6), patru frati, se vad pusi in situatia de a supravietui ca o familie in urma mortii tatalui si a bolii care le tintuieste mama la pat. Pana la un punct, sunt niste copii aparent normali, marcati de explorarile sexualitatii specifice adolescentei, de curiozitatea si descumpanirea in fata diferentelor fiziologice ale trupurilor mereu in schimbare; isi vad de viata lor, de scoala, urmarind evolutia bolii mamei, unii cu ingrijorare, altii fara sa inteleaga prea bine ce se intampla. Cand inevitabilul se produce si cei patru se trezesc orfani, va fi nevoie sa actioneze impreuna pentru a nu fi preluati de serviciile sociale si despartiti, astfel ca fratii cei mari preiau rolul parintilor absenti. Dupa senzatia initiala de eliberare, de rebeliune impotriva ordinii firesti a treburilor casei, urmeaza lupta de orgolii pentru stabilirea celui ce ar trebui sa preia conducerea si, inevitabil, un final dramatic si tensionat. 

In casa izolata pe care multi ar vrea s-o vada daramata ca sa lase loc noilor constructii, Julie, sora cea mare, hotaraste sa-si asume raspunderea, sa actioneze ca un adult, motiv pentru care se si implica intr-o relatie. Jack se scufunda in propria mizerie, lasandu-se in voia impulsurilor primare necontrolate, Sue se retrage cu gandurile sale in jurnalul intim iar Tom este purtat de capriciile copilaresti intr-o regresie temporala ce-l va transporta la varsta cand totul era sigur si linistit, adoptand si el, mimetic, comportamentul celor din jur, impinsi sa actioneze asa cum asteapta de la ei  ceilalti membri ai familiei sa o faca. O familie divizata este tocmai pretextul reintregirii ei, al transformarii intr-un organism unic, constient ca numai impreuna poate supravietui, intr-o complicitate ce are ceva candid si macabru in acelasi timp. 

Relatia ce se dezvolta intre frati, chiar daca nu este una "normala" in sensul acceptat social, nu are nimic condamnabil. Este o forma de protectie ce contine ceva din primitivismul atavic si lipsit de constrangeri al triburilor neintinate de civilizatie, traind dupa legile naturii si exprimandu-si liber sentimentele, intr-o stare de semi-salbaticie eliberatoare. 

Cimentul sudeaza, pastreaza, ascunde, fereste de descompunere. Cimentul a fost ultimul cadou pe care tatal l-a facut familiei inainte de a o parasi, in primele 2-3 pagini ale cartii, poate cel mai pretios.

Cartea asta nu are cum sa nu te faca sa te gandesti la Imparatul mustelor, la toata gama de complexe freudiene ce ti-au trecut vreodata prin fata ochilor, dar si la nuvelele de debut ale lui McEwan, care exploreaza copilaria in toate aspectele ei. Poate va place, poate nu, poate subiectul va da frisoane, va tulbura si veti arunca cartea dupa primele cateva pagini, un singur lucru va garantez: McEwan nu este niciodata vulgar, scrisul sau nervos, concis, isi gaseste mereu cel mai potrivit ton pentru a ne vorbi cu delicatete si sensibilitate despre o situatie condamnata de societate, cuvinte bine masurate pentru a reda o situatie sau o senzatie. Si avem senzatii din belsug, mai ales olfactive, intr-atat incat parca simti pe alocuri nevoia sa iei o gura mare de aer, sa te convingi ca nu persista nimic in jur din mirosurile fetide ale putrefactiei, din mizeria unui corp nespalat sau ale unei bucatarii in care resturile se descompun nebagate in seama...