Multi o cauta. Pentru unii vine, pentru altii ramane doar un vis, o aspiratie, o tentatie inaccesibila. Fiecare dintre cei care esueaza isi gasesc scuze si acuze: ca s-au nascut prea tarziu sau prea devreme, ca n-au avut posibilitati sau oportunitati de afirmare, ca n-au fost sustinuti, ca soarta le-a fost potrivnica. Multi ajung sa se considere exponentii unei "generatii pierdute", doar pentru ca mai apoi, imbatranind, sa le condamne celor mai tineri irosirea in tentatiile futile ale vietii. "Pe vremea mea..." totul era mai bun, mai frumos, mai civilizat. Si atunci de ce n-ai reusit sa ajungi niciodata cel ce ti-ai dorit sa fii?! De ce simti ca ai esuat, ca te-ai nascut sub semnul unei stele fara noroc? Gloria, caci despre ea vorbesc, a fost dintotdeauna un deziderat urmarit cu febrilitate de oameni. Si fiecare a inteles sa-si marcheze timpul in felul sau: daca in prezent pentru unii inseamna vizibilitate, sub orice forma si cu orice pret, trecand uneori de limitele grotescului afisat pe ecranele televiziunilor sau in vreun filmulet obscur de pe YouTube dar cu implinirea ca esti acolo, pentru altii inseamna succesul intr-o cariera, intr-un domeniu, afirmarea, de exemplu literara sau cinematografica. Asta visau si eroii cartii de fata, Anthony si Gloria, tineri si frumosi nonconformisti ai Americii inceputului de secol 20. S-au intalnit, s-au indragostit, s-au casatorit.
Si chiar daca totul parea sa le surada la inceput, ambii avand atuurile necesare carierei la care visau, de la educatia lui la frumusetea ei si la o prosperitate financiara cu perspective de a deveni si mai infloritoare prin posibila mostenire a averii bunicului, totul se transforma intr-o poveste a dezintegrarii, a pierderii, a trairii momentului efemer cu superioritatea celor ce se simt bine pozitionati social si talentati. Rafinamentul si inteligenta lui Anthony ajung sa fie contaminate de letargia pe care viata de cuplu, derulata intre petreceri si mondenitati, o aduce. Sa obtinem placerea aici si acum, cat mai putem, cat mai suntem inca tineri, sa prindem cu ambele maini felia dulce de viata, cu excesele ei, sa negam ca pe un semn al maturizarii momentul cand ele incep sa ne plictiseasca, sa ne aruncam in vartejul stralucitor al dansului si al betiilor ca sa nu observam ca imbatranim. Mai este inca timp, avem o viata intreaga inainte sa ne implinim visele. Pana cand constatam ca ea a trecut, a esuat, ca am fost prea ocupati sa traim febril, cu disperare aproape, clipa si este prea tarziu...
Cand a scris acest roman, in 1922, Scott Fitzgerald avea 26 de ani. Povestea lui de dragoste cu Zelda incepuse de vreo doi ani. Cu o luciditate si precizie admirabile, el reuseste sa transpuna o viziune a propriului viitor, frenezia anilor nebuni cand, spre deosebire de Anthony, in ciuda noptilor pierdute printre aburii alcoolului si sunetele jazzului, va reusi sa se ancoreze de cuvinte, de scrisul sau, in timp ce Zelda, asemenea Gloriei care nu-si mai poate implini o cariera de actrita, descopera ca este cam tarziu sa devina o mare balerina.
Pe mine ma uimeste Fitzgerald cu fiecare carte: putini autori au aceasta acuratete, aceasta lipsa de compasiune transformata intr-o capacitate de a-si dezgoli eroii, strat dupa strat, ca si cum ai decoji o ceapa, pana cand ajungi in mijloc aproape cu ochii in lacrimi, intr-o cadere continua, golit de orice sperante si iluzii. Poate ca daca n-ar fi fost un mare romancier ar fi putut fi un mare dramaturg, judecand dupa pasajele ce urmeaza conventiile teatrale, procedeu reluat ulterior si-n alte carti, cu conversatii taioase, precise, pline de sensuri, ce contrasteaza cu cele ample, descriptive. Si dupa toata apasarea pe care o pune cartea asupra cititorului, ajungi la final si nu stii daca este o pedeapsa, un blestem sau poate o eliberare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.