Saturday, 15 February 2014

Un soricel si-un ursulet

 Ernest et Célestine (2012)

Din diverse motive, in principal acela ca nu aveam acces la ele si cand am avut eram cam mare sa le savurez, albumele de benzi desenate pentru copii mi-au cam scapat din vedere la vremea lor. Citeam si eu Pif-uri (asa am invatat franceza), niste Rahan, dar n-as putea spune ca am vreo cultura in domeniu. Asa ca nu e de mirare ca n-am auzit nimic pana la acest film despre Ernest et Célestine, o serie de albume in acuarela ale lui Gabrielle Vincent, publicate intre 1981 si 2000, ce au in centru prietenia considerata imposibila dintre o soricica vesela, vorbareata si cu talent la desen (Célestine) si un urs(uz) muzician (Ernest). Albumele au stat la baza scenariului lui Daniel Pennac, apreciat scriitor francez tradus si in Romania la editura Polirom, si animatia rezultata e o mica bijuterie ce reinventeaza magia de care erau probabil coplesiti cu totii, mari si mici, in perioada primelor productii Disney. 
Este o poveste duioasa, ilustrata in culori pastelate de acuarela. Nu stiu cum suna varianta engleza dublata, la care am vazut pe afis o multime de actori cu prestigiu, dar am senzatia ca nu exista o alta limba care sa se preteze mai bine la aceasta delicata poveste decat franceza. Ernest nu ar putea canta altfel decat cu o voce ragusita de sansonetist interbelic de pe malurile Senei iar glasciorul cristalin al curioasei si nonconformistei Célestine nu si-ar gasi timbrul la fel de placut in alta limba. 
Sunetele se rotunjesc si creeaza imagini ce se sparg si se dilueaza, scurgandu-se usor in alte imagini, construind fragil si tandru un scenariu care te acapareaza, chiar si fara a iesi prea mult din tiparele unei povesti pentru copii, fiindca totul este la locul sau: parfumul unei epoci cand se miza mai mult pe continut si pe ilustratie decat pe tehnici digitale fastuoase care sa fure ochiul lipsind sufletul de emotie, scenariul unei rebeliuni impotriva ordinii statornicite de secole, aceea a unei rivalitati in care ursii, daca prind soareci, ii mananca, iar acestia din urma, daca gasesc un dinte de urs, il iau si-l pretuiesc ca pe un adevarat trofeu, un diamant bine pastrat in lumea lor subterana de unde Célestine isi doreste sa evadeze, sa-si schimbe destinul de soricel orfan ce i-a fost prestabilit de oranduirea rozatoarelor. Este o abordare tandra si delicata a prieteniei, desprinsa parca dintr-o carte de povesti, numai buna de savurat de copii intre 3 si 300 de ani. 
Totul are ritm, muzicalitate si culoare, povestea se tese inteligent, rafinat, cu ceva umor, ceva morala, poezie si o verva seducatoare. N-am sa politicizez frumusetea asta de film si n-am sa va tin discursuri despre morala acceptarii semenilor diferiti sau apartheid, nu vreau sa vad nimic altceva decat o poveste frumoasa, desprinsa parca dintr-un tinut miraculos, unde obiectele prind viata sub tusa delicata a unei pensule pentru a ne bucura privirea si sufletul. Atat!
Uitam: este cu siguranta favoritul meu la Oscarul pentru animatie, o nominalizare care ma surprinde dat fiind ca filmul a aparut in 2012, a castigat César-ul la aceeasi categorie in 2013 si acum... hop si americanii, repede cu dublarea si cu oscarizarea. Numai gandul inconfortabil ca ar putea fi pe aceeasi lista cu Frozen si ar putea pierde in fata lui imi zbarleste parul de indignare si ma transforma in le grand méchant ours! Asa ca aveti grija, soriceii de la premii, cui il dati!!!

No comments:

Post a Comment