Friday, 17 October 2014

Ma numesc Mathea si sunt singura


Kjersti Skomsvold - Cu cat merg mai repede cu atat sunt mai mica

Incep sa descopar un pattern in literatura norvegiana contemporana. Recent va povesteam despre Elling, acum o descopar pe Mathea ca pe un alter ego feminin al lui. Intr-atat de puternica e senzatia, incat si vocea sa narativa pare sa se confunde cu aceea a eroului lui Ambjørnsen. Nu reusesc sa-mi dau seama daca sunt doi autori cu un stil foarte similar sau amprenta traducatoarei, aceeasi pentru ambele volume, este atat de puternica incat le imprumuta in limba romana voci atat de asemanatoare. 
Ca si Elling, Mathea traieste singura intr-un apartament dintr-un bloc de la periferia orasului, ceea ce intr-o tara cu atat de mult spatiu neocupat pare sa fie o tragedie in sine, creand o predispozitie spre un anume gen de comportament nevrotic, depresiv, anxios, un sentiment de depersonalizare si deruta ce duce la incapacitatea afirmarii identitatii. Ca si Elling, Mathea cea solitara isi gaseste un refugiu, dar nu in vietile altora, ci in aceea proprie, in amintirile din vremea cand Niels-Epsilon, cu pasiunea lui pentru logica si teoria probabilitatilor, era alaturi de ea. Isi face un scop din construirea unei capsule a timpului, o ladita unde depoziteaza obsesiv bentitele pe care le croseteaza. Sursa principala a anxietatii sale patologice pare sa fie moartea, mai ales dupa ce a inteles ca nu va putea scapa sfarsitului, ca necroloagele pe care le citeste nu sunt o victorie asupra altora in cursa spre niciunde, ci o iluzie a unei particule ce face parte dintr-un tot, avand aceeasi finalitate ca si celelalte. Daca va muri inainte ca oricine sa observe ca a trait? Este manifestarea nevoii de a lasa ceva in urma a unei femei in aceeasi masura angoasata si multumita de invizibilitatea de care se bucura in ochii celor din jur, un invelis protector pentru incapacitatea sa de interactiune generata de anxietate. 
Sunt persoane atat de singure pe lume incat ajung sa-i multumeasca prezentatorului de la meteo cand le ureaza o seara buna. Sunt oameni pe langa care trecem zi de zi, acei batrani de care tinerii se impiedica iritati, fara sa le pese ca vor deveni si ei candva astfel, e inca departe acel moment, fara sa inteleaga ca uneori varstnicii ies din casa pentru un contact cat de mic, o atingere, o vorba aruncata in treacat, o reconfirmare a existentei lor, a faptului ca nu sunt doar o umbra umblatoare printre oameni. Cand o asemenea batrana a fost inca din copilarie singura, cand numai Epsilon s-a putut apropia de ea, fie si doar pentru faptul ca statistic trasnetul nu loveste de doua ori in acelasi loc, izolarea de care este inconjurata la batranete o impinge la gesturi neasteptate, precum furtul unui tub de dulceata de la supermarket, doar pentru a fi vazuta, pentru a primi un semn din partea celorlalti, un alt gest ce m-a trimis la o scena din Vedere spre paradis
Mathea nu are nici resentimente, nici regrete, ci o anumita naivitate copilareasca, un umor negru de multe ori neintentionat, ce m-a cucerit, o nostalgie inocenta ce merge direct la suflet si poate sa schimbe modul de a-i privi pe cei din jur, pe acei oameni invizibili ce-si tarasc pasii cu greu, nu suficient de rapizi sa se dea deoparte din fata grabitilor, mai mult acriti de griji si frustrari la noi, mai degraba cinici si anxiosi, la ei.
In ciuda tristetii coplesitoare ce invaluie existenta personajului, cartea are acea capacitate norvegiana de a-ti spune lucruri triste cu zambetul pe buze. Pare sa fie un intreg filon literar al absurdului optimist in literatura lor, dar sa nu generalizez dupa doar doi autori, o fi fost o coincidenta, desi se pliaza atat de bine pe structura lor sufleteasca, incat  pare mai degraba o regula decat o exceptie. Si pe a mea, ce-i drept, cu tot cu usoara fobie sociala care ma invaluie protector. Mai vreau autori norvegieni!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.