Roger Grenier - Le Palais d'Hiver
Presimt ca literatura franceza va fi foarte vizitata in urmatorul an asa ca, pe langa Modiano, poate cineva va dori sa promoveze si alti autori care nu sunt Bruckner, Osmonde sau Houellebecq. Este o literatura cu multe comori nedescoperite inca de cititorii nefamiliarizati cu limba franceza. Cartea pe care vreau sa o aduc in atentie azi s-a tradus si in romana acum multi ani, in colectia Meridiane a editurii Univers. Nu este noua, a fost publicata pentru prima data in 1965 si daca ar fi sa-i gasesc un public-tinta urmand ecourile ce-mi rasunau in minte in timp ce citeam, acela ar fi format din fanii lui Scott Fitzgerald, printre care ma numar. Veti gasi multe similitudini ca atmosfera si structura a eroilor, dar intr-un cadru francez provincial.
In timp ce Parisul se dezlantuia in viata frenetica a anilor '20, spiritul comunitatilor restranse incerca sa pastreze aparentele unei rigiditati si decente a moravurilor cu ecouri din secolul ce se sfarsise, cu pretul ruinarii viselor de viitor ale copiilor, tineri nascuti in alt secol, acei tineri de care vorbea si autorul american. Nu am amintit de el doar pentru ca Grenier ne face cunostinta cu aceeasi generatie, dar si pentru ca o face intr-un mod asemanator. Tinerii inceputului de secol XX ajung sa fie captivi intr-o viata pe care nu si-au dorit-o, sacrificata din cauza conditiilor economice, a prejudecatilor sociale si, mai apoi, cand statutul de victima devine asumat si asimilat, din proprie vointa.
Lydia Lafforgue este fiica unei familii de origine aristocrata, scapatata in urma primului razboi mondial. Visul sau de a urma cursurile Conservatorului si a deveni o cantareata celebra este inabusit de familie, pentru care "gura lumii" e atat de importanta incat nu-si doreste ca fiica sa intre in contact cu ceea ce ei numeau viata depravata a capitalei, mediul artistic plin de stralucire la care Lydia va tanji toata viata. Mutandu-se la Pau, se integreaza intr-o noua comunitate, alaturi de familiile Colette, Beranger si Casadebat, ale caror distractii graviteaza in jurul Palatului de Iarna, un cazino unde se desfasoara toate evenimentele importante, balurile si ceremoniile orasului. Chiar daca viata la Pau are doar palide ecouri ale stralucirii pariziene, protagonistii au aceleasi aspiratii, numai ca ei sunt invinsii, cei pentru care un vis ramane doar o imposibilitate. Pasiunile se consuma mocnit, se transforma in sechele, ca si iubirea Lydiei de la 17 ani pentru un soldat mort pe front ori a lui Paul Casadebat pentru o spaniola necunoscuta.
Tonul acesta melancolic si nostalgic aduce un pic si a Modiano. Mocneste de regrete, in ciuda unor imagini ce poarta in ele veselia si celebrarea vietii, caci fiecare moment de sarbatoare si culoare poarta in el anticiparea timpului cand va fi doar o amintire: "Mais Lydia et tous ceux qui sont là, pourront-ils, dans dix ans, dans vingt ans ou dans trente, pourront-ils, s'ils vivent encore, entendre cet air sautillant sans pleurer leur jeunesse, et sans revoir le pauvre Raymond Casadebat qui les faisait danser, au Palais d'Hiver, après le départ de l'orchestre... "
Nimic nu este pe deplin roz, asa cum nimic nu este nici pe deplin sumbru, ca si cum Grenier ar fi invatat de la personajele lui arta ponderarii, a retinerii, a cuvintelor gandite dar nerostite, a aparentelor bine pastrate pentru a nu deranja imaginea de ansamblu, cea a unor familii decente si cu o morala sanatoasa. Cam asa face si cartea, gaseste o cale echilibrata de exprimare, in care prieteniile si iubirile se fac si se desfac fara prea mult dramatism, intr-o incercare de pastrare a intimitatii dincolo de privirile curioase si de judecata publica. Nu stiu cum suna traducerea in romana, dar franceza lui Grenier are un ton cald si melodios, subtil si elegiac, care m-a facut sa citesc cu placere acest autor, acum in varsta de 95 de ani.
In timp ce Parisul se dezlantuia in viata frenetica a anilor '20, spiritul comunitatilor restranse incerca sa pastreze aparentele unei rigiditati si decente a moravurilor cu ecouri din secolul ce se sfarsise, cu pretul ruinarii viselor de viitor ale copiilor, tineri nascuti in alt secol, acei tineri de care vorbea si autorul american. Nu am amintit de el doar pentru ca Grenier ne face cunostinta cu aceeasi generatie, dar si pentru ca o face intr-un mod asemanator. Tinerii inceputului de secol XX ajung sa fie captivi intr-o viata pe care nu si-au dorit-o, sacrificata din cauza conditiilor economice, a prejudecatilor sociale si, mai apoi, cand statutul de victima devine asumat si asimilat, din proprie vointa.
Lydia Lafforgue este fiica unei familii de origine aristocrata, scapatata in urma primului razboi mondial. Visul sau de a urma cursurile Conservatorului si a deveni o cantareata celebra este inabusit de familie, pentru care "gura lumii" e atat de importanta incat nu-si doreste ca fiica sa intre in contact cu ceea ce ei numeau viata depravata a capitalei, mediul artistic plin de stralucire la care Lydia va tanji toata viata. Mutandu-se la Pau, se integreaza intr-o noua comunitate, alaturi de familiile Colette, Beranger si Casadebat, ale caror distractii graviteaza in jurul Palatului de Iarna, un cazino unde se desfasoara toate evenimentele importante, balurile si ceremoniile orasului. Chiar daca viata la Pau are doar palide ecouri ale stralucirii pariziene, protagonistii au aceleasi aspiratii, numai ca ei sunt invinsii, cei pentru care un vis ramane doar o imposibilitate. Pasiunile se consuma mocnit, se transforma in sechele, ca si iubirea Lydiei de la 17 ani pentru un soldat mort pe front ori a lui Paul Casadebat pentru o spaniola necunoscuta.
Tonul acesta melancolic si nostalgic aduce un pic si a Modiano. Mocneste de regrete, in ciuda unor imagini ce poarta in ele veselia si celebrarea vietii, caci fiecare moment de sarbatoare si culoare poarta in el anticiparea timpului cand va fi doar o amintire: "Mais Lydia et tous ceux qui sont là, pourront-ils, dans dix ans, dans vingt ans ou dans trente, pourront-ils, s'ils vivent encore, entendre cet air sautillant sans pleurer leur jeunesse, et sans revoir le pauvre Raymond Casadebat qui les faisait danser, au Palais d'Hiver, après le départ de l'orchestre... "
Nimic nu este pe deplin roz, asa cum nimic nu este nici pe deplin sumbru, ca si cum Grenier ar fi invatat de la personajele lui arta ponderarii, a retinerii, a cuvintelor gandite dar nerostite, a aparentelor bine pastrate pentru a nu deranja imaginea de ansamblu, cea a unor familii decente si cu o morala sanatoasa. Cam asa face si cartea, gaseste o cale echilibrata de exprimare, in care prieteniile si iubirile se fac si se desfac fara prea mult dramatism, intr-o incercare de pastrare a intimitatii dincolo de privirile curioase si de judecata publica. Nu stiu cum suna traducerea in romana, dar franceza lui Grenier are un ton cald si melodios, subtil si elegiac, care m-a facut sa citesc cu placere acest autor, acum in varsta de 95 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.