Medic-pacient

Oliver Sacks - Un picior de sprijin

Cred ca Un picior de sprijin este o carte pe care ar trebui sa o citeasca toti medicii, indiferent de specialitate, pentru a invata empatia. Dar ma tem ca lumea medicala, aceeasi care-l priveste cu o superioritate usor dispretuitoare pe Sacks, considerandu-l mai bun scriitor decat practician, ar avea o atitudine similara fata de carte. Jargonul de specialitate e destul de "subtire", termenii epatanti nu au densitatea dorita pentru a simti ca fac parte dintr-o casta a initiatilor. Daca ar cobori putin de pe soclul format din tratate de specialitate si ar privi cartea ca o contributie pe plan uman, le-ar putea deschide o poarta noua spre complexitatea trairilor, spre modul cum suferinta fizica este resimtita psiho-somatic, fiindca, in ciuda cunostintelor, nici ei nu sunt invulnerabili si orice medic are mari sanse sa ajunga intr-o buna zi pe mana confratilor sai.

Neurologul care a incercat mereu sa gaseasca noi abordari in deslusirea nebuloaselor creierului uman afectat de tot felul de traume devine aici pacient, mai intai in Norvegia, unde sufera un accident intr-o drumetie pe munte fugind de un taur, apoi acasa, in Anglia. Primul capitol mi-a trezit din nou nostalgia muntilor ce strajuiesc fiordul Hardanger - taurul nu mai era acolo! - si mi-a aratat ca  nici bolnav nu poti sa stai linistit pe targa pe drumurile alea superbe, fiindca o calatorie de sase ore cu ambulanta se transforma intr-un prilej de a admira peisajul. Sa-mi adun gandurile ce tind sa se imprastie din nou printre fiorduri si cascade si sa ma intorc la carte...

Poate ca medicii sunt cei mai dificili pacienti. Obligat sa-si schimbe perspectiva, sa regandeasca raportul nu din punctul de vedere al factorului de decizie, ci al celui neajutorat, Sacks experimenteaza senzatii fizice si psihice noi, definitorii pentru intelegerea mecanismelor suferintei si ale socului. Ruptura de cvadriceps ce-l obliga la repaus devine un prilej de observatie si studiere a ambelor tabere, dar si a propriilor manifestari fizice si psihice, asociind cunostintele de specialitate cu cele empirice.
Daca starile imediat ulterioare accidentului oscileaza intre optimism, frica, angoasa, delir febril, euforia salvarii, confuzie, frustrare, groaza, vederea spitalului ii da sentimentul depersonalizarii (schimbarea hainelor, absenta libertatii), senzatia de a fi un prizonier condamnat la moarte. Dupa operatie, perceptia timpului se altereaza, are cosmare cu Himera cu chip de taur ce se pregateste sa-l atace si, in urma leziunilor periferice, ajunge sa experimenteze simptome similare cu cele ale suferinzilor de leziuni cerebrale. Cel mai important dintre ele este pierderea sensibilitatii proprioceptive, proces invers celui resimtit in cazul amputarilor, cand membrul-fantoma continua sa fie simtit ca atasat de corp. In cazul de fata, pacientul isi vede piciorul, dar nu-i poate constientiza prezenta, i se pare strain de restul corpului. Manifestarile unei boli neurologice pe care le observa la un pacient, descrise din perspectiva medicala in Omul care isi confunda sotia cu o palarie, sunt experimentate aici direct. 

Ce face insa cu adevarat uimitor Sacks in cartea asta e ca-ti vorbeste vreo 200 de pagini despre un picior si obsesiile create in jurul lui si nu te plictiseste! Dimpotriva, i-am urmarit cu cel mai viu interes teoriile si speculatiile, descrierea senzatiilor si gandurilor ce insotesc procesul treptat de vindecare. Uneori analizeaza minutios fiecare tresarire a unui muschi, alteori cauta raspunsuri in sistemele filozofice sau se imbogateste cu experientele celor din jur: un tanar medic norvegian il impresioneaza prin capacitatea de a empatiza cu pacientii, demonstrandu-i printr-un balet la prima vedere absurd cum i s-au vindecat ranile capatate in urma unui accident de schi; solidaritatea pacientilor din centrul de recuperare, deschiderea in a vorbi despre bolile lor, il ajuta sa inteleaga si mai bine problemele medicale din ipostaza de pacient, sa constientizeze un lucru inexistent pana atunci, nevoia unei neurologii personalizate, in care modelul mecanicist ce separa trupul de suflet sa se transforme intr-unul ce include perceptia auto-referentiala, senzatiile pacientului, disponibilitatea medicului de a asculta, de a comunica, de a vedea dincolo de aspectele clinice ale vindecarii.
Cartea a fost publicata pentru prima oara in 1984. 30 de ani mai tarziu, desi interdisciplinaritatea a ajuns la mare pret, situatia efectiva din spitale ramane neschimbata. Cel putin la noi, unde esti doar o bucata de carne si nobody gives a shit de angoasele tale, oricat ar incerca unii si altii sa unga mecanismele umane cu niste bancnote de plastic sau de hartie...