Pana sa vina la rentrée cinematografica si sa mai curete marile ecrane de gunoaiele cu super-eroi, aducand filme care mai de care mai sclipitoare, mai poleite ce se vor bate cu pumnul in piept "eu merit Oscaru' ca uite ce efecte speciale frumoase am", "ba eu, uite ce poveste politically correct si impresionanta cu negri, evrei sau bolnavi in stadii terminale va aduc, chiar daca s-a spus de 1000 de ori, tot e o garantie a succesului" si actori care mai de care mai talentati, ma delectez cu oldies but goldies, nu chiar atat de oldies, doar de vreo 20 de ani. Mi-am adus aminte ca mai am nevazute cateva filme de-ale lui Tornatore (un regizor de top 3 personal, am scris pe-aici despre trei filme de-ale lui, Nuovo Cinema Paradiso, The Legend of 1900 si Stanno tutti bene, cel din urma mai cunoscut prin remake-ul american Everybody's fine cu de Niro). YouTube m-a ajutat, asa ca daca vreti sa vedeti filmul de fata se gaseste integral, are si subtitrare in engleza pentru cei care simt nevoia. Va avertizez insa ca asta e versiunea italiana, exista si o versiune franceza pe care ar fi poate mai bine sa o cautati, cu vocile originale ale actorilor principali si actorii secundari, italienii, dublati.
Va spun de la inceput ca e un film mi-nu-nat! Nu e pentru cei care se uita la filme doar ca sa vada actiune, pentru ca prea multa nu e: un barbat, despre care aflam destul de repede ca e un scriitor celebru (Gérard Depardieu) alearga in noapte printr-o ploaie torentiala. Este gasit de o patrula de politie, dus la sectie intr-un castel vechi, unde apa se prelinge printre scandurile de pe tavan si telefonul nu merge, un loc uitat de lume dintr-un sat departe de orice. Nici metodele de anchetare nu prea tin seama de drepturile suspectului. E interogat de un inspector (Roman Polanski) admirator al cartilor lui, un interogatoriu ce se transforma in interviu si redevine interogatoriu cand i se spune ca e banuit de o crima, pus in fata faptelor incearca sa fuga, dar este prins din nou. La inceput nu stii daca scriitorul Onoff nu-si aduce aminte ce a facut in seara precedenta sau ascunde ceva, mai ales ca, in momentul cand i se aduc haine curate, observa pe camasa lui uda o pata de sange si e surprins cand i se spune ca barba lui cea deasa nu mai exista. Totul se transforma intr-un duel, o confruntare verbala tensionata, un puzzle unde mai ramane doar sa fie identificata victima, complet desfigurata in urma impuscaturii, inspectorul fiind deja convins ca are in fata asasinul.
Daca Depardieu face aici unul din cele mai bune roluri ale bogatei sale cariere (si n-am putut sa-i vad decat expresivitatea, vocea apartinea dublatorului italian, insa Italia este o tara cu traditie in dublaj, nu va spun ce tragedie nationala a fost cand a murit "vocea" italiana a lui Pacino), este si meritul scenariului, la care Tornatore a lucrat impreuna cu Pascal Quignard, acel Pascal Quignard cu Tous les matins du monde, o carte care mie mi s-a parut foarte... cinematografica, daca pot sa-i spun asa. El este autorul dialogurilor si influenta unui scriitor in alcatuirea textului se simte, in alegerea cuvintelor, in limba frumoasa, literara, in asocierile de imagini create, care insa in film cad firesc, fara sa creeze senzatia de sofisticare si incarcare inutila, in citatele din opera lui Onoff, pe care inspectorul le recita si scriitorul le completeaza. Poate vi se pare explicabil ca un fan sa retina un text pe care l-a recitit de multe ori, dar mai putin plauzibil ca un romancier sa poata sa citeze din propria opera, insa nu va speriati, chiar si asta capata sens. Intr-o meditatie despre viata, moarte, amintire, cu dialoguri si monologuri, inspectorul intreprinde un demers maieutic de recuperare a memoriei incriminatului in care cei doi se infrunta, par apoi sa se alieze in cautarea adevarului pentru a ajunge la o alta confruntare si tot asa, ritmul nu slabeste deloc fiindca mereu intervine un element nou, care in loc sa aduca lumina mai mult pare sa incurce firele anchetei. Asa cum cei doi se completeaza pentru a afla ce s-a intamplat cu adevarat, si Tornatore il secondeaza cu succes pe Quignard in crearea unui scenariu ce nu se teme sa se porneasca de la clisee livresti de genul "era o noapte intunecata si ploioasa" pentru a te purta intr-un slalom printre alte referinte literare sau cinematografice, de la Kafka si Pirandello la Kubrick, ca sa te scoata la lumina intr-un punct pe care nu ai reusit sa-l intuiesti nici un moment.
Claustrofobia si suspansul sunt sporite de atmosfera diluviana, de zgomotul picaturilor ce cad in incapere prin toate crapaturile, in pahare sau ligheane, de muzica lui Morricone, melancolica si apasatoare, nu stiu daca link-ul era potrivit, fiindca pare cam cheesy fara contextul vizual. E un film incarcat de tensiune, oniric, impins spre absurd de multe ori, care m-a luat absolut prin surprindere prin deznodamant, desi stiam ca de la Tornatore nu ma pot astepta decat la filme bune. Si, ca sa va dau o cheie mai comerciala de deschidere a portii spre el, ca ar fi pacat sa va descurajez spunandu-va ca nu-i cu actiune si sa nu-l vedeti, are ceva din Codul lui da Vinci: ai un tablou, Leonardo da Vinci e acolo sa-ti explice ce reprezinta (o sa vedeti, apare destul de devreme in film), iti da pe parcurs indiciile, dar nu reusesti deloc intr-o ora jumate sa le pui cap la cap, e nevoie de ultimele zece minute ca sa se limpezeasca totul.
Va spun de la inceput ca e un film mi-nu-nat! Nu e pentru cei care se uita la filme doar ca sa vada actiune, pentru ca prea multa nu e: un barbat, despre care aflam destul de repede ca e un scriitor celebru (Gérard Depardieu) alearga in noapte printr-o ploaie torentiala. Este gasit de o patrula de politie, dus la sectie intr-un castel vechi, unde apa se prelinge printre scandurile de pe tavan si telefonul nu merge, un loc uitat de lume dintr-un sat departe de orice. Nici metodele de anchetare nu prea tin seama de drepturile suspectului. E interogat de un inspector (Roman Polanski) admirator al cartilor lui, un interogatoriu ce se transforma in interviu si redevine interogatoriu cand i se spune ca e banuit de o crima, pus in fata faptelor incearca sa fuga, dar este prins din nou. La inceput nu stii daca scriitorul Onoff nu-si aduce aminte ce a facut in seara precedenta sau ascunde ceva, mai ales ca, in momentul cand i se aduc haine curate, observa pe camasa lui uda o pata de sange si e surprins cand i se spune ca barba lui cea deasa nu mai exista. Totul se transforma intr-un duel, o confruntare verbala tensionata, un puzzle unde mai ramane doar sa fie identificata victima, complet desfigurata in urma impuscaturii, inspectorul fiind deja convins ca are in fata asasinul.
Daca Depardieu face aici unul din cele mai bune roluri ale bogatei sale cariere (si n-am putut sa-i vad decat expresivitatea, vocea apartinea dublatorului italian, insa Italia este o tara cu traditie in dublaj, nu va spun ce tragedie nationala a fost cand a murit "vocea" italiana a lui Pacino), este si meritul scenariului, la care Tornatore a lucrat impreuna cu Pascal Quignard, acel Pascal Quignard cu Tous les matins du monde, o carte care mie mi s-a parut foarte... cinematografica, daca pot sa-i spun asa. El este autorul dialogurilor si influenta unui scriitor in alcatuirea textului se simte, in alegerea cuvintelor, in limba frumoasa, literara, in asocierile de imagini create, care insa in film cad firesc, fara sa creeze senzatia de sofisticare si incarcare inutila, in citatele din opera lui Onoff, pe care inspectorul le recita si scriitorul le completeaza. Poate vi se pare explicabil ca un fan sa retina un text pe care l-a recitit de multe ori, dar mai putin plauzibil ca un romancier sa poata sa citeze din propria opera, insa nu va speriati, chiar si asta capata sens. Intr-o meditatie despre viata, moarte, amintire, cu dialoguri si monologuri, inspectorul intreprinde un demers maieutic de recuperare a memoriei incriminatului in care cei doi se infrunta, par apoi sa se alieze in cautarea adevarului pentru a ajunge la o alta confruntare si tot asa, ritmul nu slabeste deloc fiindca mereu intervine un element nou, care in loc sa aduca lumina mai mult pare sa incurce firele anchetei. Asa cum cei doi se completeaza pentru a afla ce s-a intamplat cu adevarat, si Tornatore il secondeaza cu succes pe Quignard in crearea unui scenariu ce nu se teme sa se porneasca de la clisee livresti de genul "era o noapte intunecata si ploioasa" pentru a te purta intr-un slalom printre alte referinte literare sau cinematografice, de la Kafka si Pirandello la Kubrick, ca sa te scoata la lumina intr-un punct pe care nu ai reusit sa-l intuiesti nici un moment.
Claustrofobia si suspansul sunt sporite de atmosfera diluviana, de zgomotul picaturilor ce cad in incapere prin toate crapaturile, in pahare sau ligheane, de muzica lui Morricone, melancolica si apasatoare, nu stiu daca link-ul era potrivit, fiindca pare cam cheesy fara contextul vizual. E un film incarcat de tensiune, oniric, impins spre absurd de multe ori, care m-a luat absolut prin surprindere prin deznodamant, desi stiam ca de la Tornatore nu ma pot astepta decat la filme bune. Si, ca sa va dau o cheie mai comerciala de deschidere a portii spre el, ca ar fi pacat sa va descurajez spunandu-va ca nu-i cu actiune si sa nu-l vedeti, are ceva din Codul lui da Vinci: ai un tablou, Leonardo da Vinci e acolo sa-ti explice ce reprezinta (o sa vedeti, apare destul de devreme in film), iti da pe parcurs indiciile, dar nu reusesti deloc intr-o ora jumate sa le pui cap la cap, e nevoie de ultimele zece minute ca sa se limpezeasca totul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.