De battre mon coeur s'est arrêté (2005)
Se mai intampla si invers. Daca americanii si-au facut un obicei constant din preluarea si adaptarea filmelor europene, de data aceasta avem de-a face cu un remake francez al unui film american din '78, Fingers, cu Harvey Keitel in rolul principal. Nu am vazut originalul, asa ca nu pot sa fac o comparatie intre cele doua versiuni, dar asa cum nu ma dau in vant dupa remake-uri americane ale filmelor franceze, observ acum ca si reciproca e adevarata. Si acum n-as sti sa spun ce scartaie, ce coarda dezacordata are pianul, daca scenariul e de vina sau modul in care a inteles Jacques Audiard sa-l adapteze, insa o sa va explic cam ce sunet scoate, cam la fel cum vorbesc despre muzica, nu stiu eu detalii tehnice, cum sa acordez o chitara, dar pot sa spun cand scartaie.
Ca sa ajung acolo, incep prin a-l prezenta pe Thomas, un tanar ce se ocupa, alaturi de tatal sau, de afaceri imobiliare mai putin curate, care implica evacuari fortate, episoade violente cu chiriasi rau-platnici, incendieri, metode ilegale de a mari sau reduce, in functie de interes, valoarea unei cladiri. S-ar zice ca un astfel personaj nu poate fi inclinat spre arta, dar o intalnire cu fostul impresar al mamei sale, candva o violonista talentata, ii reaprinde pasiunea de atunci pentru muzica. Incepe sa ia lectii de pian cu o chinezoaica necunoscatoare a limbii franceze, ca pentru a dovedi telespectatorului ca limbajul muzicii este universal. La fel este si cel al bataii, insa. Si din toata aceasta dilema, presarata cu intalniri muzicale si intalniri "de afaceri", de la vagabonzi pana la mafioti rusi, iese un film care pare sa fie la fel de nehotarat ca si eroul sau, cu un ritm fortat, cand accelerat si cu pretentii de film de actiune, cand lent si artsy.
Pot sa imi "suspend neincrederea", cum ar spune englezu', si sa accept ca un om se poate transforma, ca un bad boy cu figura incruntata, dupa ce bate cativa recalcitranti, eventual isi mai si taie sau rupe cate un deget, merge apoi la lectia de pian si se transforma intr-un artist ce traieste pasional muzica. Asta pentru ca am incredere intr-o anumita capacitate de schimbare a omului si intr-o chemare transmisa poate genetic, poate prin educatie, care a mocnit acolo tot timpul, dar nu i s-a dat atentie. Ce nu pot sa cred este ca un film se poate transforma intr-atat incat sa para doua, nehotarat, lipsit de acel ritm interior de tranzit intre cele doua momente, sacadat si decupat. Daca ar taia cineva cu grija secventele la montaj si le-ar reasambla, ar obtine lejer doua filme, unul cu gangsteri si altul cu un artist macinat de ambitia de a ajunge pe scena. Cred ca mi-ar placea mai mult al doilea, mai lipsit de actiune dar mai atmosferic, pentru ca are o mai mare coerenta cu modul de filmare, cu cadrele studiate de profil al protagonistului, cu muzica de fundal, dar nici asa n-ar functiona pe deplin. Mai bine ma uit la concertul unui pianist.
Sunt multe aspecte prea putin convingatoare, ce dau senzatia unui scenariu dezlanat, unde nimeni nu a acordat prea multa atentie detaliilor: pasiunea pentru muzica este exprimata doar prin momentele cand Thomas incearca iar si iar sa-si perfectioneze tehnica de interpretare, insa cand vrea sa se relaxeze asculta exclusiv muzica electronica. Relatiile dintre personaje nu par deloc cimentate, este inexplicabil ce-l uneste pe erou cu cel mai bun prieten, in afara de sotia acestuia sau cum amanta periculosului interlop rus (Mélanie Laurent, intr-un scurt rol de pe la inceputurile carierei) ii cade imediat in brate, ca si o alta femeie care pare sa-l deteste cu doua minute inainte de a face dragoste pasional cu el.
Dar hai sa nu va spun prea multe detalii, ati inteles deja ca nu e chiar un film de aruncat, dar fiind o strutocamila, nu stiu daca multumeste in totalitate pe cineva: cei care prefera filmele de actiune il vor considera prea lent, cu timpi morti si plat, iar cei care gusta mai degraba filmele de atmosfera ar putea gasi inadecvate si prea repetitive intruziunile violente ale unui artist in lumea marginalizatilor social.
Ca sa ajung acolo, incep prin a-l prezenta pe Thomas, un tanar ce se ocupa, alaturi de tatal sau, de afaceri imobiliare mai putin curate, care implica evacuari fortate, episoade violente cu chiriasi rau-platnici, incendieri, metode ilegale de a mari sau reduce, in functie de interes, valoarea unei cladiri. S-ar zice ca un astfel personaj nu poate fi inclinat spre arta, dar o intalnire cu fostul impresar al mamei sale, candva o violonista talentata, ii reaprinde pasiunea de atunci pentru muzica. Incepe sa ia lectii de pian cu o chinezoaica necunoscatoare a limbii franceze, ca pentru a dovedi telespectatorului ca limbajul muzicii este universal. La fel este si cel al bataii, insa. Si din toata aceasta dilema, presarata cu intalniri muzicale si intalniri "de afaceri", de la vagabonzi pana la mafioti rusi, iese un film care pare sa fie la fel de nehotarat ca si eroul sau, cu un ritm fortat, cand accelerat si cu pretentii de film de actiune, cand lent si artsy.
Pot sa imi "suspend neincrederea", cum ar spune englezu', si sa accept ca un om se poate transforma, ca un bad boy cu figura incruntata, dupa ce bate cativa recalcitranti, eventual isi mai si taie sau rupe cate un deget, merge apoi la lectia de pian si se transforma intr-un artist ce traieste pasional muzica. Asta pentru ca am incredere intr-o anumita capacitate de schimbare a omului si intr-o chemare transmisa poate genetic, poate prin educatie, care a mocnit acolo tot timpul, dar nu i s-a dat atentie. Ce nu pot sa cred este ca un film se poate transforma intr-atat incat sa para doua, nehotarat, lipsit de acel ritm interior de tranzit intre cele doua momente, sacadat si decupat. Daca ar taia cineva cu grija secventele la montaj si le-ar reasambla, ar obtine lejer doua filme, unul cu gangsteri si altul cu un artist macinat de ambitia de a ajunge pe scena. Cred ca mi-ar placea mai mult al doilea, mai lipsit de actiune dar mai atmosferic, pentru ca are o mai mare coerenta cu modul de filmare, cu cadrele studiate de profil al protagonistului, cu muzica de fundal, dar nici asa n-ar functiona pe deplin. Mai bine ma uit la concertul unui pianist.
Sunt multe aspecte prea putin convingatoare, ce dau senzatia unui scenariu dezlanat, unde nimeni nu a acordat prea multa atentie detaliilor: pasiunea pentru muzica este exprimata doar prin momentele cand Thomas incearca iar si iar sa-si perfectioneze tehnica de interpretare, insa cand vrea sa se relaxeze asculta exclusiv muzica electronica. Relatiile dintre personaje nu par deloc cimentate, este inexplicabil ce-l uneste pe erou cu cel mai bun prieten, in afara de sotia acestuia sau cum amanta periculosului interlop rus (Mélanie Laurent, intr-un scurt rol de pe la inceputurile carierei) ii cade imediat in brate, ca si o alta femeie care pare sa-l deteste cu doua minute inainte de a face dragoste pasional cu el.
Dar hai sa nu va spun prea multe detalii, ati inteles deja ca nu e chiar un film de aruncat, dar fiind o strutocamila, nu stiu daca multumeste in totalitate pe cineva: cei care prefera filmele de actiune il vor considera prea lent, cu timpi morti si plat, iar cei care gusta mai degraba filmele de atmosfera ar putea gasi inadecvate si prea repetitive intruziunile violente ale unui artist in lumea marginalizatilor social.
Mie mi-a plăcut foarte mult.
RăspundețiȘtergereDeci am gresit, chiar poate sa placa integral, mie imi pareau doua felii prea distincte, dar cum le place unora salamul cu gem se pare ca si filmul asta isi poate gasi fani. Oricum, constat ca in ultima vreme tie iti plac destul de multe lucruri care nu-mi plac mie si invers, ceea ce nu e rau, avem pe ce ne contrazice cand ne intalnim ;)
RăspundețiȘtergere