Sa nu te plictisesti!

Lars Saabye Christensen - Vizionare

"Sa nu te plictisesti! De asta ne temeam cel mai tare. Nu doream sa ne maturizam. Nu voiam sa ajungem pana la miezul lucrurilor. Voiam sa ramanem doar la suprafata lor. Era suficient de profund pentru noi. Te poti ineca si intr-o cana de ceai, nu-i asa? Nu voiam sa murim, cel putin nu inca."

Cathrin si Will sunt impreuna de patru ani si ajung in momentul cand POV-ul (punctul de vedere) lui si POV-ul ei incep sa inregistreze imagini divergente si plictiseala se insinueaza in cuplu. Sau poate o fi melancolia, care in viziunea lor apare atunci cand ai pierdut ceva si trebuie inlocuit cu altceva. Asa ca ea inventeaza ceea ce pare un joc sexual menit sa le improspateze relatia, vizionarea de case. Si acum trebuie sa am mare atentie ca POV-ul meu omniscient obtinut la final sa nu interfereze cu cel al cuiva care ar vrea sa citeasca romanul si sa-i stric placerea cu vreo nedorita anticipare, asa ca ma opresc.

Sunt momente cand iti doresti un lucru atat de mult incat atunci cand il obtii ti-ai epuizat deja toata energia si sa nu mai ai vlaga sa te bucuri de el. Alteori, te straduiesti din toate puterile si rezultatul e fortat, chinuit, nu are legatura cu simtirea ta, ci cu ratiunea, e lipsit de suflet, plat, mediocru. Pasionat de Breakfast at Tiffany's, filmul ce i-a trezit dorinta de a deveni scenarist, Will urmeaza cursurile Scolii de Film de la Copenhaga - si nu am putut sa nu remarc complexul cinematografic norvegian, indreptatit de altfel, fata de "geniile daneze" - unde a intrat cu o lucrare despre ecranizarea cartii lui Capote, cea care construieste "o relatie nobila si la fel de melancolica, in mijlocul unui noian de placeri si excese". Chiar asa se poate defini si relatia eroilor cartii. 

Am inceput cu "Vizionare" pentru ca nu am vrut sa ma arunc intr-una din cele doua "caramizi" traduse la noi, Beatles sau Halvbroren, cartile considerate, alaturi de Maskeblomstfamilien, cele mai importante ale lui Christensen, fara sa stiu cat de limpezi sau tulburi sunt apele. Si ce am gasit aici m-a facut sa vreau mai mult. Pentru ca e un autor care scrie "cinematografic", are fiorul acela rece melancolic care ma cucereste, imbinand imaginile cu impact vizual puternic construite in fraze ample  cu dialogurile concise si alerte, de scenariu de film, domeniu in care are experienta, combinand textul cu subtextul, pastrand ambiguitatea asupra realitatii transpuse in scenariu (fictiune in fictiune) si transportandu-ne dintr-o drama cu tenta erotica intr-un thriller dark ce dozeaza echilibrat ritmul si energia frazelor.

Vara indiana in lumina careia debuteaza cartea se transforma intr-o toamna norvegiana cenusie si apasatoare, distantele dintre protagonisti par sa se mareasca. Facem un close-up pe Will si pe munca sa de a scrie scenariul, pe chipul macinat de incertitudinile sentimentale si profesionale, pe detaliile ce incep sa sugereze ca iubita lui are un secret. Bluram putin obiectele, pentru ca acela a fost punctul unde am inteles exact incotro se indreapta cartea, un detaliu scapat un pic cam devreme. Si cum intr-un cuplu fiecare este oglinda celuilalt, Cathrin se reflecta in privirile lui Will incarcate de complexe si remuscari, de la provenienta sociala modesta pana la incapacitatea de a scrie scenariul visat, de la imaginea dura cu batlanul pe lac pana la vinovatia pierderii catelului, ii vedem in prim-plan buzele rostind cuvantul "pacat" si apoi ea se indeparteaza, tot mai distanta si greu de descifrat, pana cand dispare din imagine. Camera se muta asupa Oslo-ului, intr-o zi cu ploaia cazand rece peste cladirile gri. In fata unora dintre ele, mai vezi cate un panou pe care scrie "Vizionare".

Si apoi a inceput sa ninga... Filmul se termina, eu ma cuibaresc in pat cu cainele alaturi, intr-o zi la fel de lipsita de culori ca si toamna norvegiana, si incep sa citesc Frati pe jumatate, cum m-as putea plictisi?! Multumesc Christensen, multumesc Univers!