Nebunia extremista

Sahar Delijani - Copiii arborelui de jacaranda

Ma uit la ce se intampla in ultima vreme prin zona tulbure a Golfului si ma intreb daca fanatismul si persecutiile vor lua vreodata sfarsit. Copiii din epoca revolutiei iraniene au crescut si cresc purtandu-si prin viata traumele, insa focarul de extremism aprins in anii '70 nu s-a stins nici o clipa, generand mai nou o abominatie ce si-a luat numele de stat islamic (stiu ca numele de tari se scriu cu majuscula, dar pot sa nu consider produsul fortei si abuzurilor un stat?!). Suferinta care nu ne loveste direct o constientizam, dar o vedem undeva departe, in paginile cartilor sau ziarelor, tragedia colectiva tinde sa o uniformizeze pe cea individuala, sa o transforme intr-o masa compacta de durere, fara trasaturi distincte.

Cu cartea de debut a lui Sahar Delijani, copiii revolutiei capata chip si glas. In trasaturile autoarei o identificam pe Neda, fetita ce si-a petrecut primele luni de viata in carcera din inchisoarea Evin din Teheran, unde mama isi ispasea vina de a nu fi fanatica si intoleranta, cum si-ar fi dorit regimul la putere. Este fata care nu si-a cunoscut niciodata tatal, ucis in inchisoare, dar a primit un dar pretios de la el, o bratara din samburi de curmale ce ii pastreaza memoria peste timp. Este exilata la Torino ce si-a vazut familia dezmembrata de persecutii si asasinate, crescuta de bunici si matusi, si e acel copil a carui bunica si-a dorit intotdeauna in curte un arbore de jacaranda ce nu creste la Teheran, asa ca nu s-a prins niciodata, devenind in carte simbolul unei revolutii dorite, asteptate cu bucurie, dar confiscata si transformata in teroare.

Trei generatii isi impletesc destinele pe parcursul a vreo 30 de ani, din 1983, perioada razboiului dintre Iran si Irak, pana in 2011, intr-un roman in care cu totii sunt victime ce-si traiesc teroarea intre zidurile inchisorii sau in afara lor, pe acele strazi unde gardienii patruleaza vigilenti la orice abatere, fie ca e vorba de un trecator ramas afara dupa ora stingerii sau de o femeie de sub voalul careia razbate o suvita razleata. Indiferent de alegerile pe care le fac eroii, ceva tot se destrama, chiar daca se hotarasc sa aleaga calea exilului, intr-o lume cu alte reguli, departe de cei dragi, in Italia, Germania ori America, sau sa ramana, considerand ca au o datorie de implinit, pierzandu-i pentru totdeauna pe aceia care pleaca, inabusindu-si sentimentele si traind o viata de singuratate, cum se intampla cu Leila, femeia care a ingrijit mai multi copii, nici unul al ei. Copiii vor creste si vor avea de dus propriile lupte, de facut propriile alegeri, asemenea generatiei anterioare. 

Daca pe plan social romanul are puncte de interes,  nu la fel de reusit mi s-a parut pe plan literar.  Impresioneaza, fiindca stii ca fictiunea invaluie realitati dureroase, dar in timp ce citeam mi se tot plimba prin minte numele lui Khaled Hosseini. Nu stiu daca autoarea l-a citit inainte de a decide sa-si transpuna experienta personala intr-un roman, sunt prea multe similitudini ca structura pentru a nu o fi facut-o, dar parca firele nu se leaga la fel de bine ca la autorul afgan, secventele tind sa fie disparate, se pierd de-a lungul timpului personaje pentru a le regasi doar vag, in treacat, mentionate de ceilalti. Primul capitol mi se pare cel mai reusit. Si apoi Azar, protagonista lui, dispare din peisaj, asa cum o face si fiica sa nou-nascuta, pana spre final. Poate subiectivitatea autoarei a preferat sa lase in umbra cele mai importante personaje ale propriei vieti, ea si mama sa. E doar un exemplu, dar senzatia mea generala este aceea de istorii personale separate, cu fire comune subtiri, portrete inconsistente, cuvinte negasite sau poate pierdute in valtoarea trairii. 

E greu sa debutezi cu un roman care inglobeaza felia istoriei personale in cea nationala si repetitivitatea metaforei in jurul careia se construieste cartea (arborele de jacaranda, imaginea recurenta din fiecare capitol), e unul din acele exemple de "uite ce gaselnita minunata, hai sa ma joc numai cu ea" care imi inspira un autor lipsit de prea multe mijloace stilistice, ca si comparatiile cam fortate in care textul e bogat si simplitatea unidimensionala a portretelor. Poate altora li se va parea o voce mai proaspata si mai cutremuratoare Sahar Delijani daca nu vor fi trecut inainte prin Hosseini sau prin revelatia mea din ultimele zile, turcoaica Oya Baydar, o autoare cu un mare talent de a separa si reuni istoriile personale, despre care voi scrie curand. Pentru mine comparatiile au fost inevitabile si au iesit in defavoarea acestei tinere iraniene, probabil ca in absenta unui subiect "greu" debutul sau ar fi trecut neobservat.