Thursday, 19 March 2015

Muzica, un camp de lupta


Whiplash (2014)

Poate sa-ti placa un film sau o carte atunci cand esti in total dezacord cu baza pe care se construieste? Filmul asta mi-a dovedit ca da. Vehiculeaza idei ce-mi displac profund. Nu m-a zdruncinat, nu m-a facut sa-mi schimb viziunea, dar m-a transpus in lumea lui, are o pasiune care m-a cucerit. In mod normal, nu cred ca un talent si dorinta de a invata pot fi stimulate prin constrangere, decat daca se transforma in obsesie, in manifestare patologica. Stiindu-ma pe mine, care sunt gata sa bat in retragere si sa ma ascund in cochilie la orice semn de ostilitate sau dezaprobare, mi se pare aiurea sa descurajezi interesul unei persoane considerand ca nu e suficient de motivata daca nu poate trece peste provocari si solicitare extrema. Si inversul, menajarea ipocrita a sentimentelor in numele careia educatorii sunt obligati sa incurajeze orice prostie a copilului, sa spuna ca un desen urat e frumos, ca un raspuns gresit nu e incorect, ci doar exprima o gandire diferita, e la fel de daunator. Mai corect mi s-ar parea ca un dascal sa arate unde e greseala, nu sa pretinda ca nu exista. Dar sa incerci sa inhibi prin toate mijloacele o pasiune in numele perfectionismului este o atitudine ce-l poate impinge pe cel in cauza la depresie si sinucidere, dupa cum vedem si in film. E un side story, nu va faceti griji, n-am dezvaluit nimic esential.
Andrew, un tobosar talentat si ambitios de la o prestigioasa academie de muzica americana, intalneste un mentor (J.K. Simmons, pe buna dreptate oscarizat pentru rol) cu metode de educare extreme, un nazi al muzicii, convins ca a-i impinge pe oameni dincolo de limite este metoda cea mai buna de a-si atinge potentialul maxim. Asa cum Charlie Parker, pe care il considera cel mai mare muzician din lume, a ajuns in varf pentru ca Jo Jones i-a aruncat un cinel in cap, profesorul Fletcher tine sa puna relatia dintre el si discipoli pe aceleasi baze, incepand-o cu un scaun aruncat spre tanarul si timoratul Andrew.
Cuvintele sunt lovituri de bici, tortura psihica e litera de lege, dar filmul reuseste, in pofida convingerilor mele, sa nu-mi dea nici un moment senzatia de falsitate, de reactii exagerate. Damien Chazelle, un regizor si scenarist tanar, de 30 de ani, a prins de minune ritmul jazzului in care-si construieste filmul. E un ritm ce imbina tensiunea unui thriller cu umorul, alternand tempourile intr-un montaj alert, ce abunda in cadre apropiate, perfecte pentru a surprinde fiecare strop de sudoare, fiecare picatura de sange, simboluri ale sacrificiului impins la extrem, ale incrancenarii intr-o lupta unde muzica devine mai mult un fundal. Depaseste granitele unui film despre o pasiune, jazzul devine infruntare, camp de lupta, modul de a demonstra ceva. Si, ca-n orice lupta, e mult sange, dar e si incrancenare, o victorie a spiritului asupra carnii, o confruntare cu adversarul si cu sinele care n-are cum sa lase spectatorul indiferent.
Totul in film este construit cu meticulozitate si talent, incepand de la interpretarile nebune ale pieselor, o alegere la fel de indrazneata ca si modul de a prezenta tema, prea putine fiind cunoscute publicului nu foarte familiarizat cu jazzul. Eu, de exemplu, din propunerile muzicale mai cunoscute, stiam doar Caravan, in interpretarea lui Duke Ellington. Celelalte, mai mult de jumatate, sunt compuse pentru film de Justin Hurwitz, fost coleg de trupa la Harvard cu Damien Chazelle, care a scris scenariul plecand de la experienta proprie de tobosar al unei scoli de muzica. Cu un asa profesor, inteleg de ce a renuntat la muzica pentru regie :).
Personajele nu sunt simpatice, nici macar eroice, dar forta lor taraste spectatorul, dand bine de pamant cu toate lozincile empatic tolerante de genul "important e sa participi" sau "nu conteaza destinatia, ci drumul". Chiar daca la sfarsit constati ca nu exista o trama propriu-zisa, ci doar variatiuni pe o tema data, am avut senzatia tot timpul ca asist la lovituri de teatru, la rasturnari de situatii, ca filmul nu este despre muzica, ci despre viata, despre stiinta de a nu fi in contratimp, de a nu cere totul prea repede, cum multi o fac, dar nici de a astepta la nesfarsit o oportunitate pe care nu ti-o creezi singur. Si asta m-a facut sa-mi inghit cuvintele inveninate ce-mi stateau pe buze vazand halul in care un elev poate fi tratat de profesorul lui si sa spun ca e un film in care nu-mi place deloc ce se intampla, dar se intampla totul atat de captivant ca nu am putut sa nu-l savurez cu sufletul la gura.

No comments:

Post a Comment