Lust och Fagring Stor (All Things Fair) (1995)
Cand m-am uitat pe IMDb la cuvintele-cheie asociate cu filmul asta dupa ce l-am vazut, si anume "vagina", "penis", "orgy", "leg spreading" mai ca mi-a venit sa ingan cateva versuri din The Cold Swedish Winter, cantecul unui suedez, Jens Lekman: "When people think of Sweden/ I think they have the wrong idea / like Cliff Richards who thought it was just / porn and gonorrhea". Imi par sugestive pentru ceea ce marea platforma cinematografica a inteles sa asocieze cu candidatul la Oscar pentru film strain din 1996, ultimul din cariera de regizor si scenarist a lui Bo Widerberg. Daca ele i-or fi adus mai multe vizionari, eu ma bucur, poate unele din participantele la isteria declansata de Grey vor fi avut curiozitatea sa-l vada, sa inteleaga de ce zic ca mizeria aia pentru care atatia fraieri au platit bilet nu accepta scuza relativitatii gusturilor. E suficient sa vezi trailerul, ceea ce am si facut, ca sa-ti dai seama ca ai in fata o porcarie cu un scenariu prost si interpretat amatoristic. Valurile de entuziasm pe care le-a provocat imi depasesc puterea de intelegere.
I-am dat deja prin aceste cateva randuri mai multa atentie decat ar fi cazul si nu despre el e vorba aici, ci despre umbrele relatiei dintre o profesoara si un elev (interpretat de fiul regizorului) de 15 ani, varsta la care hormonii o iau razna, intr-un proces captivant de maturizare emotionala si sexuala. Suntem in anii cand nebunia celui de-al Doilea Razboi Mondial a cuprins intreaga Europa, cu exceptia unei Suedii neutre, unde ecourile lui razbat prin avioanele Concorde ce survoleaza uneori regiunea si prin imaginea soldatilor ce pazesc intrarea scolii. Stig si colegii lui sunt departe de toate astea, mai preocupati sa descopere teritoriul nou pentru ei al vietii sexuale, sa isi etaleze intre ei dotarile naturale ca pe un trofeu, motiv de mandrie si admiratie, sa invete cuvinte noi, chiar daca nu le pronunta corect (aici intra si orgia din cuvintele-cheie de mai sus, asa ca nu va asteptati la porn, ca nu e cazul).
Pe fondul acestei frenezii si al dorintei de a-si consuma prima experienta sexuala, Stig indrazneste sa-si ridice ochii catre profesoara de treizeci si ceva de ani si este intampinat cu aceeasi disponibilitate de a impartasi cunoasterea ca si in lectiile de la scoala. Nu intamplator Viola pastreaza dictionarele, cheia accesului la informatie, in sala de clasa, nu intamplator Stig si le va insusi, printr-un transfer al acestei cunoasteri ce are loc treptat, cu inversarea rolurilor si a raportului de dominare. Invatacelul devine tot mai sigur pe el asa ca, odata absolvit cursul de initiere sexuala, isi va dori sa continue experienta pe cont propriu. Cu totii am fost vreodata exasperati de un clopotel ce anunta sfarsitul orei cand profa mai avea ceva de zis, in ciuda dorintei noastre de a pleca in pauza. Cam asa face si Viola, insa miza e una diferita si consecintele pot fi grave...
Nuantele relatiei dintre cei doi depasesc spatiul atractiei fizice si se transforma intr-un joc psihologic de dominare si submisivitate, de revolta si refuz, unde conotatiile erotice devin doar un pretext si se dilueaza pe un teritoriu mai amplu, cel al cunoasterii, extins si in planul vietii de familie al celor doi. Fiecare dintre personajele care-i inconjoara, mama lui, sotul ei, colega de scoala care-l place pe Stig, au propriul moment al cunoasterii, al unei descoperiri neplacute sau tragice, cu sau fara legatura cu ce se intampla intre cei doi. All Things Fair nu este un film erotic, ci o drama a intelegerii in care se strecoara tuse de umor scandinav, pe un fundal muzical excelent ales (Handel, Beethoven, Ceaikovski, etc.). Are o atmosfera incarcata dar si momente de detensionare in care rasul pare sa-si arate forta vindecatoare, are dramatism, ritm, dar si secvente electrizante, unde privirile si gesturile ocupa spatiul lasat liber de cuvinte. Nu blameaza, nu acuza protagonistii, dar stie sa-i transforme din mers si sa-i nuanteze. Chiar daca pe alocuri optiunile de taiere a cadrelor deruteaza (esti intr-un loc si apoi scena se schimba brusc, ai nevoie de cateva secunde sa intelegi unde ai ajuns), e frumos filmat si toate detaliile pun in valoare protagonistii.
Iar titlul, un vers dintr-un psalm cantat de elevii suedezi la plecarea in vacanta de vara sau la terminarea scolii, un imn adus verii, celebreaza aici un alt fel de bucurie si frumusete. Poate singurul lucru care m-a dezamagit putin e finalul, in stilul imbratisat si de cineastii nostri care par sa le spuna eroilor "gata, eu v-am adus pana aici, acum descurcati-va cum puteti si sa inteleaga fiecare ce vrea". Nu l-am vazut venind, nu e deloc un film la care se potriveste, dupa ce despica toate firele in patru simteam nevoia unui sfarsit mai clar, indiferent incotro ar fi ales sa mearga.
I-am dat deja prin aceste cateva randuri mai multa atentie decat ar fi cazul si nu despre el e vorba aici, ci despre umbrele relatiei dintre o profesoara si un elev (interpretat de fiul regizorului) de 15 ani, varsta la care hormonii o iau razna, intr-un proces captivant de maturizare emotionala si sexuala. Suntem in anii cand nebunia celui de-al Doilea Razboi Mondial a cuprins intreaga Europa, cu exceptia unei Suedii neutre, unde ecourile lui razbat prin avioanele Concorde ce survoleaza uneori regiunea si prin imaginea soldatilor ce pazesc intrarea scolii. Stig si colegii lui sunt departe de toate astea, mai preocupati sa descopere teritoriul nou pentru ei al vietii sexuale, sa isi etaleze intre ei dotarile naturale ca pe un trofeu, motiv de mandrie si admiratie, sa invete cuvinte noi, chiar daca nu le pronunta corect (aici intra si orgia din cuvintele-cheie de mai sus, asa ca nu va asteptati la porn, ca nu e cazul).
Pe fondul acestei frenezii si al dorintei de a-si consuma prima experienta sexuala, Stig indrazneste sa-si ridice ochii catre profesoara de treizeci si ceva de ani si este intampinat cu aceeasi disponibilitate de a impartasi cunoasterea ca si in lectiile de la scoala. Nu intamplator Viola pastreaza dictionarele, cheia accesului la informatie, in sala de clasa, nu intamplator Stig si le va insusi, printr-un transfer al acestei cunoasteri ce are loc treptat, cu inversarea rolurilor si a raportului de dominare. Invatacelul devine tot mai sigur pe el asa ca, odata absolvit cursul de initiere sexuala, isi va dori sa continue experienta pe cont propriu. Cu totii am fost vreodata exasperati de un clopotel ce anunta sfarsitul orei cand profa mai avea ceva de zis, in ciuda dorintei noastre de a pleca in pauza. Cam asa face si Viola, insa miza e una diferita si consecintele pot fi grave...
Nuantele relatiei dintre cei doi depasesc spatiul atractiei fizice si se transforma intr-un joc psihologic de dominare si submisivitate, de revolta si refuz, unde conotatiile erotice devin doar un pretext si se dilueaza pe un teritoriu mai amplu, cel al cunoasterii, extins si in planul vietii de familie al celor doi. Fiecare dintre personajele care-i inconjoara, mama lui, sotul ei, colega de scoala care-l place pe Stig, au propriul moment al cunoasterii, al unei descoperiri neplacute sau tragice, cu sau fara legatura cu ce se intampla intre cei doi. All Things Fair nu este un film erotic, ci o drama a intelegerii in care se strecoara tuse de umor scandinav, pe un fundal muzical excelent ales (Handel, Beethoven, Ceaikovski, etc.). Are o atmosfera incarcata dar si momente de detensionare in care rasul pare sa-si arate forta vindecatoare, are dramatism, ritm, dar si secvente electrizante, unde privirile si gesturile ocupa spatiul lasat liber de cuvinte. Nu blameaza, nu acuza protagonistii, dar stie sa-i transforme din mers si sa-i nuanteze. Chiar daca pe alocuri optiunile de taiere a cadrelor deruteaza (esti intr-un loc si apoi scena se schimba brusc, ai nevoie de cateva secunde sa intelegi unde ai ajuns), e frumos filmat si toate detaliile pun in valoare protagonistii.
Iar titlul, un vers dintr-un psalm cantat de elevii suedezi la plecarea in vacanta de vara sau la terminarea scolii, un imn adus verii, celebreaza aici un alt fel de bucurie si frumusete. Poate singurul lucru care m-a dezamagit putin e finalul, in stilul imbratisat si de cineastii nostri care par sa le spuna eroilor "gata, eu v-am adus pana aici, acum descurcati-va cum puteti si sa inteleaga fiecare ce vrea". Nu l-am vazut venind, nu e deloc un film la care se potriveste, dupa ce despica toate firele in patru simteam nevoia unui sfarsit mai clar, indiferent incotro ar fi ales sa mearga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.