Copiii trebuie vazuti, nu auziti

Charles Bukowski - Sunca pe piine

Spuneam acum ceva timp ca am incercat sa citesc Palahniuk si nu m-a convins deloc. Il consider un Houellebecq american, la fel usurel si preocupat de aparenta in teribilismul sau, la fel de obsedat sa socheze facand valuri zgomotoase, de strident si neimpresionant stilistic. Poate asocierea literara din mintea mea dintre Palahniuk si Bukowski, cu care a fost adesea comparat, m-a tinut departe de cel din urma. Ma bucur ca mi-am luat inima in dinti, trecand mai intai prin poezie, si am ajuns sa descopar acest autor transant fara sa fie ostentativ, onest si direct. Cel putin asa il percep aici, in cartea prin care fac cunostinta cu Henry Chinaski, despre care inteleg ca ar fi un alter-ego prezent in mai multe romane autobiografice ale lui Bukowski, asa ca sper sa-l mai intalnesc. 

Henry s-a nascut in Germania la inceputul anilor '20, ca si parintele sau literar. S-a mutat in Statele Unite, la Los Angeles (ca si Bukowski), unde-l vedem in primele cinci capitole insotindu-si parintii in vizita la rude, in Fordul Model T al familiei. Asista tacut la discutii, pentru ca severul sau tata il invata tacerea si violenta. Mergand la scoala, afla ca si acolo bataile fac parte din viata si devine un copil retras, ai carui prieteni sunt la fel de exclusi si marginalizati, copiii alaturi de care nimeni nu vrea sa fie vazut, ca sa nu devina la fel de nepopular ca ei: un baiat care canta la vioara, o vecina care-i arata chiloteii in fiecare zi, un alt baiat fara o mana. Scrie un eseu despre vizita presedintelui Hoover in oras fara sa fi fost de fata, dar lucrarea ii este remarcata de profesoara si Henry intelege ce-si doresc oamenii din jur: "Minciuni frumoase. De asta aveau nevoie. Oamenii erau fraieri. Avea sa-mi fie usor."

Randul de mai sus concentreaza esenta cartii: propozitii scurte, usor de citit, lipsite de divagatii si artificii retorice, insa care ascund un alt sens, si tocmai asta ii da lui Bukowski adancime, posibilitatea de a interpreta mai toate concluziile experientei personale prin experienta colectiva. Echivocul este acolo, nerostit, nu degeaba alatura intamplarea cu eseul evidentiat la scoala, tocmai al lui, al baiatului tacut care nici nu a fost de fata la vizita, cu aceea a prezentei si discursului unui politician, un specialist in "minciuni frumoase".
Henry creste pe fondul crizei dintre cele doua razboaie. Si aici trebuie sa fac o observatie, nu ma pot abtine. La un moment dat se vorbeste despre "Primul Razboi Mondial" si am crezut ca o fi o neatentie de traducere. Am cautat versiunea originala si am vazut ca Bukowski insusi s-a lasat purtat de valul vizionar in momentul privirii retrospective a scrierii cartii, facandu-si eroii sa prevada ca va exista si un al doilea razboi :). Deocamdata suntem in plina criza: tatal cel insuportabil isi pierde serviciul, dar continua sa plece dimineata de acasa si sa vina seara pentru ca vecinii sa nu-si dea seama ca e somer, in timp ce fiul descopera masturbarea, sufera de acnee severa si incepe sa citeasca. O carte duce la alta, stiti cum se intampla cu cititorii, cand apar curiozitatea si interesul nu mai pot fi stapanite.
Henry are o motivatie clara a lecturii: "Pentru mine, oamenii astia care aparusera de nicaieri in viata mea, erau singura sansa. Erau singurele voci care imi vorbeau." Cu totii cautam instinctiv oameni care sa vorbeasca pe limba noastra. Iar Bukowski vorbeste pe limba mea, in care nu te ascunzi ipocrit dupa eufemisme, nu-ti este frica de cuvinte nici atunci cand exprima realitati crude, definite de unii drept vulgare, nici cand dau forma unor idei controversate strecurand o intepatura sau un zambet (momentul botezului cainelui este savuros!), nici cand au dublu sens si te poti pierde intr-o directie gresita. E o limba aspra, dura, furioasa dar eleganta in simplitatea ei, in masura sa faca viu si credibil un personaj precum Henry, copilul lipsit de afectiunea parintilor, crescut in umbra autoritara si severa a tatalui, educat la o scoala unde violenta face parte din programul zilnic.  Si amandoi stim ca undeva, in suflet, se ascunde si o pasare albastra, dar e mai intelept sa o hranim cand nu ne vede nimeni...