Eva si femeia-pasare

Clouds of Sils Maria (2014)

In locul lui Keaton, Juliette Binoche. In cel al lui Norton, Chloe Grace Moretz. Emma Stone e interpretata de Kristen Stewart iar in rolul New York-ului avem o bucatica de Elvetia asezonata cu un strop de Londra. Filmul ar fi putut fi o replica europeana la Birdman (tradus ca Omul pasare, se strica toata paralela cu Supermanii, Spidermanii si alti "mani"), un fel de a spune "hai sa va aratam ce am face noi cu ideea asta" daca, printr-una din acele bizare coincidente despre care ma mai minunam candva, cu filmele-pereche aparute in acelasi an, nu ar fi iesit pe ecrane cu doar doua saptamani dupa cel american. Scenariul si regia sunt semnate de francezul Olivier Assayas, nu-mi era cunoscut.

Ca sa incep abrupt, Clouds of Sils Maria sufera de un prim mare neajuns pentru mine: Kristen Stewart, actrita perfecta in rolul depresivei inexpresive, inerta, cu o fata mai lipsita de mimica decat cea a unui robot. Altii m-au contrazis si uite asa a ajuns sa devina prima actrita de peste Ocean premiata cu César-ul. Recunosc ca subiectivismul in privinta ei imi poate impiedica perceptia lucida a filmului, dar nimeni de la Hollywood nu ma scoate din sarite pe ecran mai mult decat faptura asta. Speram ca o sa fie o aparitie scurta, un rol secundar, dar nu, e pretutindeni si in toate rolurile, in cel de mana dreapta, asistenta indispensabila a unei mari actrite, dar ii da replica si din pozitia personajului pe care aceasta il jucase pe scena cu douazeci de ani in urma, rolul de lansare catre o cariera glorioasa, este in rol propriu, al actritei care-si apara filmul ce a consacrat-o, Twilignt, explicand fascinatia pentru vampiri si varcolaci, tot un fel de super-eroi, ca si eroina lui Jo-Ann Ellis, tanara actrita cameleonica in relatiile cu ceilalti, rebela de serviciu pe prima pagina a ziarelor si site-urilor de scandal.
Avem din nou, ca si in Birdman, film in teatru, teatru in film, meditatii asupra conditiei actorului si impactului media, dar si un relativism caldut in care un sarpe poate sa fie doar ceata iar moartea poate fi doar o disparitie brusca, depinde cine si cum priveste. Daca pentru un barbat actor a imbatrani inseamna a fi neglijat si uitat, pentru o femeie cum este Maria Enders (Juliette Binoche) e chiar si mai urat: e confruntarea cu propriul trecut, cu puterea de seductie, e renuntarea la statutul de diva, la elanul insolent si franc al tineretii si trecerea intr-o categorie fata de care generatia tanare are o atitudine condescendenta si usor superioara. "Timpul tau s-a dus, e vremea mea sa stralucesc", pare sa spuna tanara Jo-Ann, mai ales prin atitudine, caci isi controleaza bine cuvintele pana aproape de final, asa cum cu douazeci de ani in urma gandise poate si Maria. Iar Valentine, asistenta, este liantul, cea care incearca sa apropie si sa echilibreze doua viziuni opuse.
Imprumutand relativismul lui Assayas din film si spunand ca el isi poate schimba imaginea dupa unghiul din care este observat, va spun ca e de vazut, de placut nu stiu, depinde de sistemul de referinta, cu cei trei piloni ai sai: cat va enerveaza Kristen Stewart si daca ati vazut sau nu Birdman si All about Eve, cele doua filme care, amestecate, dau Clouds ... Cu cat bifati mai multe dintre cele trei  cu atat sunt sanse mari ca Sils Maria sa va spuna mai putin. Sper sa nu ajung ca batranii aia ursuzi si carcotasi, dar pe masura ce trece timpul vezi, asimilezi, cunosti, descoperi si cu atat mai mult te izbesc niste pattern-uri, niste reluari, vrei altceva, o abordare mai neconventionala, esti mai putin impresionabil. Numai natura nu o sa-mi dea niciodata senzatia de repetitivitate, chiar daca vad acelasi loc de 1000 de ori. Asa ca, indiferent daca o sa va prinda sa nu filmul, imaginile pasului Maloja care uneste Italia de Elvetia fac toti banii si timpul, m-au facut sa-mi doresc sa-l strabat candva. Ele mi-au oferit cea mai mare bucurie in filmul asta.