Ati prefera ca marele roman sa fie tradus de un scriitor bun sau mai putin bun?

Julian Barnes - Pe fereastra

Despre restul volumului, intr-o postare viitoare. Acum vreau sa va aduc in atentie un eseu din carte, intitulat "Traducand Doamna Bovary", care mi-a trezit un interes special si cred ca ar merita sa fie citit de toti cei preocupati de calitatea traducerilor literare sau implicati in vreun fel in ele (traducatori, editori). Chiar daca este vorba despre traducerile romanului in limba engleza, multe observatii se pot aplica si la noi.
In engleza, Doamna Bovary a beneficiat de 22 de traduceri: prima ii apartine guvernantei nepoatei lui Flaubert, Juliet Herbert, posibila amanta a autorului, versiune de care scriitorul s-a aratat entuziasmat dar nu a fost publicata (are si istoria literaturii scrisorile ei pierdute!). Dupa treizeci de ani, a urmat traducerea lui Eleanor Marx-Aveling, fiica lui Marx. Ultima ii apartine Lydiei Davis. Intre ele, 19 versiuni, mai mult sau mai putin mentionabile, majoritatea apartinand barbatilor. Dintre toti, doar Davis este o scriitoare recunoscuta, chiar daca Steegmuller, unul dintre traducatori, a scris si el cateva romane, printre care carti politiste semnate cu pseudonimul David Keith.
Ce raspunde Barnes la intrebarea din titlu: "Traducatorul perfect trebuie sa fie un scriitor capabil sa se subsumeze textului si identitatii scriitorului mai mare. Scriitorii-traducatori cu stilul si cu lumea lor ar putea deveni reticenti in fata acestei forme necesare de altruism si abnegatie; pe de alta parte, a te deghiza intr-un alt scriitor e un act al imaginatiei, care poate fi mai la indemana scriitorului mai bun. Si-atunci, daca Rick Moody ne spune ca Lydia Davis este "cel mai bun stilist din proza americana", iar Jonathan Franzen ca "putini scriitori activi fac cuvintele de pe pagina sa conteze mai mult", o fac aceste aprecieri mai bine sau mai prost echipata sa-l redea pe cel mai mare stilist din Franta secolului al XIX-lea in engleza americana a secolului XXI?"
Inainte de a raspunde la intrebarea din paragraful de mai sus, mai amintesc ca in materialul de promovare a traducerii Lydiei Davis Emma este numita "cea dintai nevasta disperata" (americanii...) si ca Playboy a numit cartea "cel mai scandalos roman din toate timpurile". Dar sa lasam publicity stunt-urile si sa raspundem la intrebarea lui Barnes. Va propun un test, pe care l-am facut chiar in timp ce citeam versiunile.
Avem o fraza din originalul francez si sase variante de traducere in engleza. Inainte de a citi mai departe, o sa va rog sa va alegeti preferata din cele de mai jos.


Original: Vorbind despre Charles Bovary copil, Flaubert rezuma intr-un paragraf separat consecintele vietii sale in mijlocul naturii:

"Ainsi poussa-t-il comme un chêne. Il acquit de fortes mains, de belles couleurs."

Traduceri (alegeti varianta preferata):
1. Meanwhile he grew like an oak; he was strong of hand, fresh of colour. 
2. And so he grew like an oak-tree, and acquired a strong pair of hands and a fresh colour. 
3. He grew like a young oak-tree: He acquired strong hands and a good colour. 
4. He trove like an oak. His hands grew strong and his complexion ruddy. 
5. And so he grew up like an oak. He had strong hands, a good colour. 
6. And so he grew like an oak. He acquired strong hands, good colour. 

Fara sa vad cui apartin traducerile, eu am inclinat catre 6, urmata de 5, pe care am sanctionat-o pentru "up", "had" si "a". Restul imi displac. Mi se par ca sunt prea creative, ca traducatorul incearca sa explice prea mult (ma intreb daca senzatia de justificari in multe cuvinte pe care mi-o dau unele carti nu tin si de traducere), sa reformuleze ori sa schimbe ritmul frazei, sa nu mai sune asa cum a fost conceputa de Flaubert.
Raspunsuri: 1. Marx-Aveling, 1866; 2. Alan Russel, 1950; 3. Hopkins, 1948; 4. Francis Steegmuller (scriitorul de romane politiste care-si ia libertati prea mari), 1957; 5. Geoffrey Wall, 1992; 6. Lydia Davis.
In functie de raspunsul ales, puteti sa va dati singuri seama cat de mult va doriti ca o carte sa "sune" in limba materna la fel ca in original si cata deschidere aveti  pentru traducerile "creative". Si puteti duce comparatiile mai departe citind eseul. Veti vedea, de exemplu, versiunile de traducere a expresiei "mon petit chat", care pune atatea probleme englezei contemporane.
Nu am inteles pana acum in ce masura o traducere, mai ales din limbi carora nu le intuiesc nici macar topica (alea orientale in special), dar'mite sensurile cuvintelor, face un (de)serviciu autorului, decat atunci cand textul este fie ilizibil in romana, cum mi s-a intamplat recent cu Flanagan, sau cand ma prind de furculisioanele ascunse in spatele traducerii. Dar stiu cat poate sa strice un corector/redactor neatent sau neinteresat o carte. Am facut asta acum niste ani, pe un 386, pe vremea cand nu exista corector de limba romana in programele de editare, lucram in Corel Ventura, randurile zburau, despartirile in silabe se faceau cum le plesnea literelor sa se duca si duceam adevarate lupte cu fiecare caracter (puternic :)!): mai strange-te tu sa aiba loc si vecinul, -0,02, dar uite ca se strang prea tare randurile si arata urat in pagina, hai mai bine treci tu, cuvantule intreg, pe randul urmator, mai negociem, mai zboara, unele randuri se hotarasc ca nu vor pe pagina cealalalta si dispar definitiv in neant... vremuri grele. Sa citesti o carte de mai multe ori cu aceeasi atentie mi s-a parut frustrant, dar si mai enervant mi se parea sa vad cate o litera scapata dupa ce cartea era tiparita... Nu era de mine, ma simteam ca un doctor caruia ii moare pacientul pe masa de operatie, nu m-am putut obisnui cu errare humanum est...
Revenind la Madame Bovary, am citit-o in romana inainte de Revolutie, prin liceu, nu am gasit acum pe net editia respectiva (sa fi fost traducerea lui Demostene Botez? a Irinei Mavrodin? nu stiu), si apoi in facultate, in franceza. Mi-a placut mult mai mult a doua oara (dar tot nu a devenit unul din romanele clasice preferate), poate si pentru ca mai crescusem si nu mai urmaream "actiunea", cum ma invatau cartile de aventuri ale copilariei, dar si pentru ca o traducere e greu sa transpuna fidel ritmul interior al originalului.
Spune Barnes: "Prima traducere a unui roman clasic pe care-o parcurgem, la fel ca prima inregistrare a unei bucati de muzica clasica pe care o auzim, "este" si ramane acel roman, acea simfonie." Poate si pentru ca de multe ori nu mai exista o a doua, tind sa cred. Multe "clasice", mai ales in cazul cartilor, le "bifam" si le receptam ca pe niste ciudatenii anacronice. Nu prea mai intelegem noi, oamenii secolului XXI, un anumit fel de a vorbi, de a te purta, atitudini disparute in epoca noastra, ne simtim mai apropiati de preocuparile si dilemele morale ale lui Roth ori Saramago decat de ale lui Tolstoi (cel putin eu).
Intorcandu-ma la traducatorii englezi/americani ai lui Flaubert, Lydia Davis, citita in romana, mi-a placut si datorita Veronicai Niculescu. Ma pregateam sa intreb cat mai dureaza pana ii apar si povestirile, dar Lydiei Davis i-a luat 3 ani sa-l traduca in engleza pe Flaubert, asa ca astept cuminte :). Iata cum am deja doua exemple care m-ar face sa raspund intrebarii din titlu cu faptul ca prefer ca traducatorul sa fie scriitor. Am si exemple de mari traducatori (Irina Mavrodin, Antoaneta Ralian) care nu au fost/sunt propriu-zis scriitori (va rog sa nu-mi dati in cap cu versurile Irinei Mavrodin!).
Daca ma gandesc bine, intrebarea esentiala nu e "cine" traduce, ci "cum" o face: eu prefer traducatorii care nu-si iau libertati prea mari dar sunt in masura sa transpuna in limba romana toate nuantele originalului, asa cum le-a conceput autorul, de la sensul cuvintelor pana la structura frazelor, preferabil un traducator pasionat de textul tradus, interesat sa-l transpuna in limba mea cat mai aproape de versiunea originala.
In ce-l priveste pe Barnes, concluzia sa legata de traducerea Lydiei Davis este ca "e o versiune prudenta in plan lingvistic, in stil modern, realizata intr-o engleza discret americana". La partea cu registrul englezesc si cel american nu ma bag, nu stiu suficienta engleza cat sa intru in subtilitati de-astea. "Principala ei calitate este ca reda precizia - pe care unii o iau drept ariditate a - prozei lui Flaubert din acest roman, in timp ce echivalarea sintactica a francezei ne aduce uneori mai aproape de Flaubert. Principalul defect, ca ne duce prea departe de engleza si ne face mai putini constienti de proza lui Flaubert decat de Davis, (aici e o virgula pe care n-as fi pus-o) fiind constienta de proza lui Flaubert." Davis marturiseste cu franchete ca nu i-a placut cartea. "In acest sens, ea confirma ca traducerea reclama deopotriva un act al imaginatiei si o indemanare de tehnician" si Barnes ii sfatuieste pe cititorii de limba engleza sa aleaga Steegmuller daca vor o traducere libera sau Wall pentru una mai stricta (in alte exemple, Hall mi s-a parut mai aproape de sensul francez decat Davis), cu speranta ca va aparea vreodata "capodopera" pierduta a Julietei Herbert.
Trecand peste consideratiile aplicate traducerii din franceza in engleza, am ramas cu niste intrebari asupra carora va invit si pe voi sa reflectati: ce fel de traduceri preferati? poate o versiune care tie iti displace sa placa mai mult altora? si, pana la urma, unde se situeaza autorul in toata povestea asta? trebuie redat fidel sau impachetat astfel incat sa sune cat mai bine in limba ta, chiar daca asta inseamna o indepartare de spiritul textului original?