Wednesday, 27 April 2016

Arhitectii lumilor fictive

John Freeman - Cum sa citesti un romancier

Judecand dupa titlu, este clar o carte pe care as fi ocolit-o cu prudenta. Am oroare de "cum sa..."-uri, de experti care pretind ca detin retete universale, cu atat mai mult cu cat abordarea patronizing, la persoana a II-a, implica faptul ca eu sunt in masura sa-ti spun tie, ignorantule, cum sa citesti. Deja e un punct de plecare gresit cand cineva vrea sa impuna un mod de receptare, sa inchida opera aperta in propriile-i sabloane de gandire, chiar daca (pretinde ca)-s cele mai bune. Titlurile transante, ce-mi spun "te invat eu cum", imi repugna. Dar se pare ca pentru multi sunt o atractie, un drum comod de urmat alaturi de o calauza careia i se incredinteaza orbeste, pentru a-i purta pe cai verificate, sigure, batatorite, de succes.
Dincolo de titlu, ce m-a atras sa cumpar cartea au fost numele de pe coperta si faptul ca, la o rasfoire fugara, nu am identificat elementul  de reteta, dimpotriva. Nu este ceea ce pretinde titlul, ci o carte a intalnirilor, a momentelor, a modului cum autorii au fost formati de propriile biografii, influentati de contextul social in care traiesc, e mai mult memorialistica decat interviu, mai mult un portret alcatuit din secvente semnificative decat o grila de lectura propriu-zisa. Si, daca tot am inceput prin a spune ce nu este, nu este nici o carte de critica literara, dedicata celor cu inclinare spre straturile mai adanci ale lecturii, ci una pe intelesul oricarui cititor, indiferent de formare.
Mai intai, transforma "Cum sa..." se transforma intr-un "cum sa nu...", oferindu-ne cateva concluzii la prima vedere de bun-simt. Eu le-am gasit de la sine intelese, prin urmare inutile, nu e nevoie sa le citesti in carti ca sa le stii.
"Un interviu, insa, nu e o conversatie propriu-zisa, ci mai degraba o forma de conversatie care e fata de discutie ce e fictiunea fata de viata. Pentru a functiona, fictiunea trebuie sa respecte un set de reguli pe care si le defineste singura, desi in mod invizibil, iar interviul, pentru a curge ca o discutie relaxata intre doi oameni, trebuie sa urmeze si el un set de conventii, dintre care unele contrazic de-a dreptul modul in care invatam sa interactionam firesc. Mai precis, intervievatorul pune toate intrebarile si nu ofera informatie decat cu scopul de a stimula subiectul sa spuna mai multe si, in primul rand, nici una dintre parti nu atrage atentia asupra artificialitatii actului. Iesirea mea din timpul interviului cu Updike incalcase toate cele trei reguli." Sa te apuci sa-i spui intervievatului ca tocmai esti in plin divort nu-i deloc de dorit... din fericire, nu s-a intamplat in celelalte fragmente pe care Freeman a ales sa le transcrie ca interviuri, cele cu Doris Lessing, Mo Yan, Ayu Utami si Pamuk.
Faptul ca depaseste cadrul intrebarilor conventionale de interviu, ce atrag raspunsuri la fel de conventionale, e un lucru bun. Am apreciat ca este mai mult o explorare a ideilor decat o intruziune in viata celor 55 de autori contemporani intervievati, din care fac parte (ca sa-mi enumar cativa preferati) Roth, McEwan, DeLillo, Pamuk, Eugenides, Ishiguro, dar nu mi-a placut ca autorul s-a lasat purtat de propria-i locvacitate. In primul rand, sufoca textele cu detalii (care pot sa-i interesez pe altii, pe mine nu) despre persoane, cum au vocea, cum se imbraca, cum s-au prezentat la intalnirea lor etc. Apoi cu fragmente dedicate vietii scriitorilor, ce dau impresia ca si-ar fi gasit mai bine locul in prezentarea de inceput, fiind simple note biografice. Ii lasa prea putin pe protagonisti sa vorbeasca, isi transcrie prea mult propriile impresii, ii repovesteste, asa cum povesteste scene din romane (uneori momente-cheie, genul de amanunte identificabile ca spoiler pentru cei ce nu au citit cartile in cauza), le pune in relatie cu elemente biografice, fara o amprenta critica propriu-zis, ci doar ca o interpretare personala, in genul barfelor.
Dar sunt si lucruri pe care mi-a placut sa le aflu despre anumiti autori, cum ar fi: implicarea unora dintre ei in cinematografie, cine e cel mai mare sustinator al librariilor independente, ritualuri de scris. M-au enervat acei autori orgoliosi ce dau vina pentru eventuala receptare negativa a cartii pe traducatori sau cititori. Am constatat cu un pic de amaraciune ca e o carte ce vrea sa scoata in evidenta, mai mult decat cine este scriitorul, cine este omul, cum se prezinta in fata publicului, imaginea, aparenta. Unii resping extinderea rolului lor catre PR si s-au lasat mai greu convinsi sa-l intalneasca pe John Freeman, altii o imbratiseaza, transformandu-se in adevarati showmen, unii sunt avizi de spectacol, de atentie, altii prefera sa-si scrie textele in intimitate si, daca ar putea, sa nu sustina lecturi publice. Ii inteleg perfect pe cei din urma, au aceeasi structura ca si mine, cititor total  lipsit de atractia unor asemenea evenimente...
Uneori, risipa de adjective a lui Freeman ma confuzeaza. Sau poate e vorba despre timpurile verbale ale traducerii? Vorbind despre Vikram Chandra, spune: "De un deceniu lucreaza la un roman colosal. Sacred Games (...) e o carte formidabila, sclipitoare, cutremuratoare, o incrucisare intre Crima si pedeapsa si Nasul, plus un pic de ironie marca Soprano...". Eu n-am inteles daca inca mai lucreaza la ea in momentul afirmatiei si vorbitorul a avut deja o viziune din viitor a geniului cartii sau...
Cea mai mare calitate a cartii lui Freeman, indiferent cat de bine sau mai putin bine e tradusa (am mormait la anumite titluri, publicate intr-un anume fel in limba romana, pe care cineva nu a avut rabdarea sa le caute, de exemplu Raul care ne desparte (Ngugi wa Thiong'o) tradus ca Raul dintre noi si inca vreo cateva) e ca stimuleaza dorinta de a citi, deschide o portita spre lumea unor autori pe care nu-i cunosc, adauga la lista curiozitatilor literare personale alte nume. Pe langa Infinite Jest, au ajuns pe ea, gratie acestui volum, Mark Z. Danielewski cu House of Leaves (sa vad cine are curajul sa o traduca :)), dar si autori deja publicati in romana, precum Hisham Matar cu In the Country of Men si Louise Erdrich cu The Plague of Doves, din care vad ca exista altceva in limba romana, Toba pictata. Orice carte despre scriitori si cartile lor nu face decat sa-mi arate cat de putin am citit, cat de multe mai sunt de descoperit...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.