"Mama e dantela. Tata e lemn. Cine sunt eu?"

Richard Flanagan - Sa bati din palme cu o singura mana

Sonja, fiica unei familii de emigranti sloveni in Australia, ajunsa spre 40 de ani, isi rememoreaza trecutul, incearca sa inteleaga o vinovatie pe care a purtat-o in ea intreaga viata si sa-si asume o mostenire istorica niciodata cunoscuta. De ce atunci cand era mica mama ei si-a abandonat familia chiar inainte de ceremonia obtinerii cetateniei australiene si a disparut in noaptea geroasa? De ce tatal ei a capatat viciul alcoolului si-si puncta betiile cu momente de rabufnire violenta de ura impotriva ei, copila trezita in miez de noapte pentru a le turna in pahare si a le pregati masa lui si prietenilor sai beti? Sonja isi gaseste refugiul in vise, acolo unde se poate ascunde de vinovatia si de golul ce i-au insuflat tristetea de care n-a reusit sa scape nici dupa zeci de ani de cand a parasit, la randul ei, casa tatalui si a plecat in capitala, fara sa se mai uite in urma.
"Sa bati din palme cu o singura mana" e romanul ce poarta in el germenii a ceea ce avea sa devina "O cale ingusta spre nordul indepartat": este romanul unei reconectari cu trecutul, al incercarii de a-l intelege, cu traumele sale, pentru a putea merge mai departe, al unei descoperiri de sine, al pastrarii memoriei colective, din care Flanagan pare sa-si faca o datorie de onoare. Este un fragment din istoria Australiei, dintr-o vreme cand expatriatii goniti de razboi din toate colturile Europei i-au ridicat infrastructura de drumuri si poduri, au construit baraje si hidrocentrale. Munca de aici este una voluntara, spre deosebire de aceea silnica din lagarele japoneze, insa la fel de grea, de bruta, de lipsita de perspectiva unei vieti decente. Imigrantii traiesc in baraci mizere, de pe o zi pe alta, oftand nostalgic la alte locuri, la o lume de care s-au instrainat, inecandu-si tristetea in mult alcool, intelegand ca sunt prinsi intr-o capcana, intr-o existenta plina de constrangeri si lipsita de lumina.
Insa povestea Sonjei nu are aceeasi forta de evocare literara ca si aceea a lui Dorrigo Evans. Mi-a dat senzatia ca Flanagan a acordat aici mai multa atentie floricelelor stilistice decat emotiei si a construit o carte unde atentia sa fie atrasa de intorsaturile de fraza si asocierile de imagini, lasand cumva in umbra constructia personajelor si cursul povestii. Aceasta drama a emigrarii avea potential, insa nu ai cum sa nu te detasezi de ea cand vezi cum, atunci cand este in joc viata unui personaj, autorul nu stie ce artificii sa mai inventeze ca sa-ti arunce in ochi un epitet frumos.
Exista la inceput, chiar pe prima pagina, o imagine desprinsa din realismul magic sud-american care mi-a creat asteptari mari:
"Unii spun ca in noaptea aceea a fost pur si simplu luata pe sus de furia viscolului, ca furtuna cumplita, ce matura totul in cale, a purtat-o ca pe un inger pana in padurea de langa colonia lor, ca Maria Buloh a zburat ca o naluca spre tinuturile salbatice ce se intind dincolo de locul acela care ardea ca o rana proaspata, de glont."
 Pe-acolo pe undeva, la limita jumatatilor de adevar si de mister, s-ar fi putut crea o carte ce ar fi avut pentru mine un impact mult mai mare. Nu ca as vrea ca Flanagan sa-si fi spus povestea in stilul lui Marquez, dar fragmentul de mai sus mi-a ridicat asteptarile. Si apoi, totul porneste pe o panta descendenta: orice urma de mister este treptat deconstruita, iar alternanta planurilor temporale (anii '50 - anii '90) presarata cu revelatii tragice insirate una dupa alta si momente de regasire nu-mi da senzatia ca ar face o favoare deosebita cursului cartii.  De la un punct, cautarea studiata a metaforelor devine obositoare si un scop in sine. Este o carte plina de fraze de genul: 
"Unii isi pastrasera femeil cu care venisera aici, dar noroiul mariajului de tineri se prefacuse in cremene, cu unghiuri tari si ascutite."
"Daca aceasta poveste s-ar fi putut spune asa cum trebuie, ar fi avut de toate: un ocean a ceea ce a fost si visele despre ceea ce ar fi si ati putea inota aproape de acele amintiri, ati putea pluti pe valurile acelor amintiri, pe masura ce se inalta ca sa se sparga in nimicnicie."
Dar nu are de toate pentru ca "Eu sunt dantela care se rupe in doua. Lemnul care se rupe in jumatate." (Asta ca sa raspund si la intrebarea din titlul postarii). Intre trecutul incarcat de momente atroce si un prezent anost, vazut deja in zeci de alte carti, al reconcilierii, regasirii de sine si schimbarii bruste dar previzibile a deciziilor, parca discrepanta e prea mare si rezulta o carte rupta in doua: o jumatate prea incarcata de poezie cautata, de "uite ce frumos stiu eu sa ma exprim", cealalta prea golita de noutate...