Hteththemeth - Best Worst Case Scenario - 1 aprilie 2016
A fost nevoie de cativa ani buni si de Colectiv pentru a-mi incalca o promisiune facuta intru protejarea nervilor si a mai ajunge la un concert organizat de Maximum Rock. Si de o trupa la a carei lansare de album chiar voiam sa particip...
Si pentru ca am amintit cuvantul fatidic, devenit simbol al dorintei unei purificari sociale inabusite la fel ca valvataile ce au ars tot in cateva minute, le spun si celor pentru care ce s-a intamplat pe 30 octombrie 2015 a fost un simplu fapt divers, o emotie de o saptamana, ca tot ce s-a schimbat de atunci incoace, toate restrictiile impuse cluburilor in care se tineau concerte underground nu au facut decat sa scufunde si mai adanc scena metalica din Bucuresti. Au mai ramas doar vreo patru locuri de concerte functionale, Arenele Romane si vreo trei cluburi. Exceptand cortul de la Arene si, acum, ca se mai incalzeste, amfiteatrul, singurul unde poti asista la un concert in conditii de sonorizare decente este Fabrica (am fost la un concert in Quantic si mi-a adus aminte de vechiul Le Noir). Nici inainte nu erau foarte multe care sa ne accepte cu muzicile noastre "demonice", cum le considera cei ce nu catadicsesc sa arunce o privire pe versuri, pe mesajele trupelor, inainte de a emite sentinte in necunostinta de cauza, dar masurile luate post factum nu au facut decat sa demonstreze ca singurii sanctionati sunt victimele... si cele reale, care se zbat sa faca rost de materialele rare si scumpe necesare pentru ca viata lor sa revina la normal, si cele colaterale. Nu este locul sa intru in discutii politice, dar trebuie sa remarc cata nesimtire poate sa zaca intr-un om ca Piedone...
Revenind la concertul din Fabrica (da, din fericire a fost in Fabrica), mica pacaleala pe care au tinut sa ne-o ofere organizatorii asa, ca de 1 aprilie, a fost ora de incepere. Tipic! Cercul vicios ramane un cerc, publicul nu vine la ora anuntata fiindca stie ca se va intarzia iar organizatorul, vazand ca nu prea este public, amana cu vreo doua ore inceperea evenimentului. Asa ca, ghinion, vrand-nevrand, cum obisnuiesc sa ajung cu punctualitate (o punctualitate care, recunosc, depinde si de ceea ce vreau sa nu vad cateodata), am prins si Aeon Black, trupa pe care imi propusesem sa o sar. Genul asta alternativ oarecum atmosferic nu-mi inspira nimic, asa ca n-are rost sa vorbesc despre prestatia unei trupe cu care din start nu am nimic in comun.
A urmat Tiarra, la primul concert in noua formula, dupa schimbarea tobosarului si a vocalului.
Am spus-o si cu alte ocazii, este probabil poate trupa cea mai defavorizata de sunetisti din metalul romanesc. Dar este inevitabil, avand in vedere ca pe scena canta in acelasi timp 2 voci, clapa, chitara, violoncel, vioara, bas si tobe. Complexitatea lor muzicala ramane de multe ori live neimplinita si cele mai napastuite ies din toata povestea asta instrumentele cu coarde. Ba nu auzi vioara, ba nu auzi violoncelul, ba le acopera clapa... cred ca doar de doua ori am ascultat live Tiarra in conditii perfecte, in ambele ocazii la Arenele Romane. Inevitabil, piesa care a sunat cel mai bine in concertul din Fabrica a fost Burn. Cei care o cunosc stiu de ce!
Muzical, nu ma numar printre fanii Tiarra, desi as fi in target cu gothicul simfonic. Am avut mereu impresia ca sunt prea prolicsi, ca vor prea multe, ca incarca piesele intr-un mod care uneori nu le favorizeaza. Insa recunosc ca au o baza de fani ce fac atmosfera placuta la fiecare cantare a lor, iar cooptarea lui Mihu (Abigail) ca vocal mi s-a parut o miscare foarte reusita. S-a incadrat perfect in atmosfera trupei, si ca prezenta scenica, si ca timbru, a dus-o intr-o zona un pic mai agresiva, mai pe gustul meu, asa ca mi-ar placea sa-i vad si pe o scena mare, sa inteleg mai bine ce mai canta ei pe-acolo, mai ales ca nu ascultasem inainte albumul lansat anul trecut.
Vedeta serii, cum era si cazul la concertul lansarii albumului lor, pe nume Best Worst Case Scenario, a fost Hteththemeth, o trupa ce-si imbraca muzica in show, intr-o aparitie distincta si unica in peisajul de gen de la noi. Ii vad cei mai in masura sa puna in scena primul musical metalic romanesc, spre care albumul, structurat in trei parti, Sentimente bune, Sentimente defectuoase si Sentimente rele, pare sa fie un mare pas.
Ca la o piesa de teatru ce se respecta, cu totii am primit la intrare pliantul cu distributia si o scurta prezentare a universului hteththemetic oglindit pe album, acela in care un personaj doreste sa schimbe lumea, esueaza, incheie pactul faustic si se transforma... sau, de fapt, se regaseste. Acestui personaj ii da viata "vocea primordiala", Lao Kreegan, acompaniat de colegii sai, Robert, Mihai, Lucian, Vlad, Codrut si, in rolul dragostei sale iluzorii, Flavia.
Pe parcursul concertului, ingerasul bonom de la inceput se va metamorfoza, va trece prin toate starile, de la speranta la malitiozitate, de la amuzament la trufie si ura, pe masura ce povestea sa, aceea a unei creaturi duale, jumatate inger, jumatate demon, va fi derulata muzical in fata spectatorilor. Lao este un adevarat personaj, unul care stie sa-si magnetizeze publicul, sa-l transpuna in starile exprimate, sa-l calauzeasca muzical in cele mai intunecate colturi din mintea sa, acolo unde traieste personajul albumului, sfasiat de indoieli si cautari, in aspiratia spre lumina ce-l conduce catre tenebre. Schimbarea este evidenta, de la o piesa la alta, expresia chipului si gesturile hipnotice, asa ca nu ma puteam opri din fotografiat. Atasez cateva din zecile de poze facute :).
Revenind la concertul din Fabrica (da, din fericire a fost in Fabrica), mica pacaleala pe care au tinut sa ne-o ofere organizatorii asa, ca de 1 aprilie, a fost ora de incepere. Tipic! Cercul vicios ramane un cerc, publicul nu vine la ora anuntata fiindca stie ca se va intarzia iar organizatorul, vazand ca nu prea este public, amana cu vreo doua ore inceperea evenimentului. Asa ca, ghinion, vrand-nevrand, cum obisnuiesc sa ajung cu punctualitate (o punctualitate care, recunosc, depinde si de ceea ce vreau sa nu vad cateodata), am prins si Aeon Black, trupa pe care imi propusesem sa o sar. Genul asta alternativ oarecum atmosferic nu-mi inspira nimic, asa ca n-are rost sa vorbesc despre prestatia unei trupe cu care din start nu am nimic in comun.
A urmat Tiarra, la primul concert in noua formula, dupa schimbarea tobosarului si a vocalului.
Muzical, nu ma numar printre fanii Tiarra, desi as fi in target cu gothicul simfonic. Am avut mereu impresia ca sunt prea prolicsi, ca vor prea multe, ca incarca piesele intr-un mod care uneori nu le favorizeaza. Insa recunosc ca au o baza de fani ce fac atmosfera placuta la fiecare cantare a lor, iar cooptarea lui Mihu (Abigail) ca vocal mi s-a parut o miscare foarte reusita. S-a incadrat perfect in atmosfera trupei, si ca prezenta scenica, si ca timbru, a dus-o intr-o zona un pic mai agresiva, mai pe gustul meu, asa ca mi-ar placea sa-i vad si pe o scena mare, sa inteleg mai bine ce mai canta ei pe-acolo, mai ales ca nu ascultasem inainte albumul lansat anul trecut.
Vedeta serii, cum era si cazul la concertul lansarii albumului lor, pe nume Best Worst Case Scenario, a fost Hteththemeth, o trupa ce-si imbraca muzica in show, intr-o aparitie distincta si unica in peisajul de gen de la noi. Ii vad cei mai in masura sa puna in scena primul musical metalic romanesc, spre care albumul, structurat in trei parti, Sentimente bune, Sentimente defectuoase si Sentimente rele, pare sa fie un mare pas.
Ca la o piesa de teatru ce se respecta, cu totii am primit la intrare pliantul cu distributia si o scurta prezentare a universului hteththemetic oglindit pe album, acela in care un personaj doreste sa schimbe lumea, esueaza, incheie pactul faustic si se transforma... sau, de fapt, se regaseste. Acestui personaj ii da viata "vocea primordiala", Lao Kreegan, acompaniat de colegii sai, Robert, Mihai, Lucian, Vlad, Codrut si, in rolul dragostei sale iluzorii, Flavia.
Pe parcursul concertului, ingerasul bonom de la inceput se va metamorfoza, va trece prin toate starile, de la speranta la malitiozitate, de la amuzament la trufie si ura, pe masura ce povestea sa, aceea a unei creaturi duale, jumatate inger, jumatate demon, va fi derulata muzical in fata spectatorilor. Lao este un adevarat personaj, unul care stie sa-si magnetizeze publicul, sa-l transpuna in starile exprimate, sa-l calauzeasca muzical in cele mai intunecate colturi din mintea sa, acolo unde traieste personajul albumului, sfasiat de indoieli si cautari, in aspiratia spre lumina ce-l conduce catre tenebre. Schimbarea este evidenta, de la o piesa la alta, expresia chipului si gesturile hipnotice, asa ca nu ma puteam opri din fotografiat. Atasez cateva din zecile de poze facute :).
Dincolo de reprezentatia teatrala, daca ma intrebati ce canta propriu-zis trupa n-as sti exact sa spun. Este o muzica eclectica, ce imbina elemente de metal atmosferic cu black metal teatralo-vampiric, jazz si blues (in special in piesa Olga's Little Secret), bossa nova, ambiental, toate combinandu-se firesc, cursiv, fara sa faca nota discordanta intre ele. Aceeasi diversitate o regasim si in registrul vocal, care merge de la o voce curata la growling si timbrul acela special ce-mi aminteste de Arcturus si Opeth, punctand piesele cu hohote de ras malefice si momente in care muzica lasa loc poeziei. Am o slabiciune speciala pentru Light Lies, Happy to be Sad, I'm in Hate si The Romantic Side of Perish, dar intreg playlist-ul concertului m-a tinut in priza, alternand placut momentele atmosferice cu cele ritmate, de dezlantuire a energiei.
Este nevoie nu doar de talent, ci si de curaj pentru conceptul muzical pe care-l propune Hteththemeth, unul in care expunerea scenica poate usor sa cada in derizoriu si penibil, de aceea performanta oferita este cu atat mai de admirat.
Chiar daca pe scena Lao este cel care straluceste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.