In excursie cu tata

Возвращение (The Return) (2003) 

Dupa excelentul Leviathan, m-am hotarat sa vad toate filmele regizorului Andrei Zviaghinţev. Nu am urmarit prea mult cinematografia ruseasca actuala ca sa-l pot plasa intr-un context, sa-l raportez la alti cineasti contemporani din zona, insa tind sa cred ca are o maniera personala, singulara, de a-si transpune viziunea pe ecran. Nu numai pentru ca este un opozant al regimului, care marturiseste ca "It’s like being in a minefield, this is the feeling you live with here" dar si pentru ca isi face spectatorii sa simta asta, pana si intr-un film ce nu are nici o miza politica. Rusia lui sa da mereu senzatia unui tinut pustiu, mohorat, apasator, amenintator, in care singura certitudine este tragedia si tensiunea asteptarii momentului cand se va produce devine palpabila, in lumina gri-albastruie a peliculei.

Intoarcerea este debutul regizoral al lui Zviaghinţev, premiat cu Leul de Aur in 2003. Aici ii cunoastem pe fratii Andrei si Ivan, pe care ii vedem in secventa de deschidere, alaturi de prietenii lor, pe platforma unui turn de lemn unde vor sa-si dovedeasca vitejia sarind in mare. In ciuda incurajarilor fratelui mai mare si a provocarilor celorlalti copii, Ivan nu reuseste sa-si invinga teama de inaltime si nu va putea cobori, nici sarind, nici pe scara, pana cand mama lui nu-l va gasi tremurand de frig si frica, in slip, singur, abandonat de cei ce l-au etichetat drept las. Asta este duminica. Intreaga actiune se desfasoara pe parcursul unei saptamani, o saptamana ce va reprezenta spargerea barierei copilariei, intrarea in lumea imprevizibila si de neinteles a adultilor.
In cea de-a doua zi, afla ca tatal lor, plecat de doisprezece ani, s-a intors acasa. Fara prea multe explicatii, barbatul taciturn cu impulsuri violente decide sa-si ia fiii intr-o calatorie, pe care cei doi o vor incepe in stari de spirit diferite: Andrei isi doreste sa se apropie de tatal regasit, sa-i faca pe plac, sa absoarba cat mai mult din ceea ce are de oferit adultul absent pana atunci in viata lor. Ivan nu poate trece peste abandon si il priveste cu neincredere. Iar expresiile de pe chipul lor, modul in care reusesc sa redea unul entuziasmul, celalalt indoiala si incrancenarea, sunt dovada unei alegeri inspirate si a unei maini regizorale sigure, ce a obtinut de la doi debutanti exact ceea ce avea nevoie pentru film. Pentru ca ambii sunt la primul film. Insa destinul avea sa le fie complet diferit. Daca Ivan Dobronravov (Ivan) si-a continuat cariera de actor, Vladimir Garin (Andrei) a murit chiar la sfarsitul filmarilor, la doar 16 ani, inecat in lacul din secventele de final, tocmai el, baiatul care in film sarea fara ezitare de pe platforma inalta in apele marii ... o poveste trista de viata din Rusia lui Zviaghinţev, campul minat de care spuneam la inceput. 
Calatoria celor trei se desfasoara cu masina, pe jos si cu barca, prin locuri permanent pustii, ce le dau prilejul sa-si dezvolte relatiile dintre ei, sa creasca, sa se cunoasca mai bine. Povestea maturizarii a tot fost spusa in arta, din diferite perspective. Aici avem una imprevizibila, care ne tine conectati in prezent, nu lasa deloc trecutul sa patrunda intre cei trei, nu ne ofera explicatii sau justificari, nu puncteaza evidentul si background-ul este aproape zero. Totul se desfasoara si se dezvolta in fata camerei, comunicarea greoaie la nivel verbal este suplinita de cea a gesturilor si mimicii, tacerile sunt dizolvate in frumusetea imaginilor si in senzatia de melancolie amara. Nesiguranta relatiei pe cale sa se formeze intre cei trei se construieste din contrastul imaginilor clare, frumoase, cursive, cu firele suspendate ale povestii: cui telefoneaza tata cand se opresc? ce se afla in caseta dezgropata pe insula? tata este cu adevarat tata? ce a facut in toti acesti ani? de ce toata povestea cu mersul la pescuit impreuna cand barbatul pare atat de agasat ca trebuie sa faca asta? Sunt mistere pe care vrem sa le deslusim, sunt tragedii ce se petrec in film si in afara lui, asa cum si ceea ce se intampla pe ecran iti da senzatia ca mult mai multe raman nespuse, ca realismul isi gaseste corespondenta in parabola, ca intamplarile sunt doar varful unui aisberg de senzatii, al unui tumult sufletesc retinut, ale carui zagazuri se vor prabusi in final. Final pe care, vazandu-l in contextul mortii lui Garin, tind sa-l interpretez usor diferit de cum si-a dorit filmul, dar nu vreau sa-l dezvalui, asa ca nu pot sa spun prea mult.
Nu e un film pentru spectatori nerabdatori, care traiesc in imediatul actiunii, ci pentru cei care il lasa sa-si dezvolte frumusetea poetica si coplesitoare treptat, ce se apropie de el cu prudenta sau incredere, cu indoieli sau speranta, asa cum se construieste si relatia dintre copii si parintele lor. E unul din acele filme pentru care trebuie sa intri intr-o stare dar, de indata ce o faci, ramane cu tine si iti marcheaza gusturile si viziunea cinefila.