Sunday, 17 April 2016

Fiica de suflet


Michela Murgia - Accabadora 

Cartea Michelei Murgia, tradusa si in limba romana acum vreo doi-trei ani la editura Humanitas, ne poarta in Sardinia anilor '50-'60 ai secolului trecut, intr-un sat ce pastreaza cu sfintenie traditiile stramosesti, ritualurile de trecere prin lume, credinta in blesteme si talismane protectoare ce trebuie indepartate la moarte pentru ca sufletul sa se poata desprinde linistit de corp, o atmosfera marcata pe de o parte de asprime si saracie, pe de alta de mister si poezie.
Maria Listru, protagonista cartii, este cea mai mica dintre fiicele unei vaduve, unul dintre copiii nascuti de doua ori, venit ca o povara pentru mama sa, dorit si infiat de cea adoptiva, Bonaria Urrai, in masura sa-i asigure educatia de care nu ar fi avut parte in familia naturala. Pentru micuta fill'e anima de 6 ani adusa in noua casa, totul este nou: spatiile ample, batrana imbracata in negru ce-i zambeste cu blandete, se afunda in lungi taceri meditative si incearca sa-i calauzeasca fiicei infiate cat mai bine drumul prin viata, scoala pe care o indrageste, existenta paralela, in doua familii. Noua sa mama este cunoscuta drept o croitoreasa priceputa, fiindca cel mai bine stie sa ia masura oamenilor. Pe Maria o masoara dintr-o privire si intelege ca este fiica pe care nu a putut sa o aiba. Treptat, noua viata va lua locul celei vechi, insa copila nu se va detasa niciodata definitiv de familia reala, fiind prezenta la evenimentele ei, la chemarea mamei, atunci cand e nevoie de ajutor.
Pe de alta parte, noua mama este inconjurata de misterul plecarilor grabite in miez de noapte. Vor trece ani pana cand Maria sa afle motivul disparitiilor nocturne ale celei pe care intotdeauna, in cei treisprezece ani cat au locuit impreuna, a numit-o "tzia" (matusa) desi "mama naturala este pentru Maria cea pe care o deseneaza atunci cand la scoala i se cere sa o deseneze pe mama"
Cartea are doua puncte forte ce-i transforma lectura intr-un castig pentru orice cititor: mai intai atmosfera vie, palpabila, a unei Sardinii austere ce traieste intr-un ritm diferit de restul lumii, calauzindu-se dupa practici stravechi, unde batranul orb al satului este cel care stabileste, dupa miros, momentul potrivit pentru a se incepe culesul strugurilor si blestemele se arunca prin sacrificarea unui animal (nu pot sa nu dau un mic spoiler, animalul in cauza a trait fericit pana la adanci batraneti). Desi se citeste usor, simbolismul si aura de mister ii dau densitate. Culoarea locala este data nu doar de cele cateva cuvinte in sarda cu care este presarata (a fost nevoie de putina cautare ca sa inteleg deosebirea dintre  attitadora si accabadora, ambele figuri importante in ritualurile de trecere), ci si de o delicatete si sensibilitate in care autoarea stie sa-si invaluie temele, fara sa devina un scop in sine, o exprimare fireasca a unei lumi ce imbina inocenta cu pacatul, atat de diferita de cea de la Torino, unde Maria va petrece un timp. Si latura etnografica este fascinanta, pentru cei interesati de asa ceva. Avem de toate: traditii de inmormantare, priveghi, logodna, cules, pregatirea dulciurilor tipice, mentalitati, port, obiceiuri...
Si ajung astfel la cel de-al doilea punct de impact al ei, modul plin de umanism si compasiune cu care trateaza cele doua subiecte delicate pe care le are in prim-plan: unul ar fi legat de relatiile care se dezvolta intre un copil infiat si mamele sale. Cine este mama adevarata? Michela Murgia stie prea bine despre ce vorbeste, fiindca ea insasi este o fiica sarda infiata. De altfel, dedicatia cartii este pentru "mia madre. Tutt'e due."
Si daca in cazul asta raspunsurile nu starnesc pasiuni si discutii foarte aprinse, cel de-al doilea subiect, care pentru mine, din perspectiva atee, are un raspuns afirmativ simplu si lipsit de nuante, pentru multi este unul controversat: au oamenii dreptul de a scurta suferinta semenilor? Ma intreb daca cineva dintre cei pe care scrupulele de natura religioasa ii impiedica sa-i ajute pe cei dragi in suferinta ar fi atat de convins incat, daca ar fi cazul, si-ar dori sa i se sfarseasca chinurile ori sa traiasca o lunga agonie. Sau, cum spune cineva in carte, "Non dire mai: di quest’acqua io non ne bevo". Este genul de subiect care pentru credinciosi ar starni probabil o si mai mare disputa decat aceea legata de preferintele locative ale zeului. Si voiam sa nu le aduc in discutie, nu-i lupta mea, decat in masura in care ma enerveaza ca taxele mele se duc pe prostii, indiferent de dimensiune si materiale de constructie, dar nah, s-a nimerit oarecum la tema, e genul de dezbatere care divide persoanele religioase. Ele stiu intotdeauna mai bine ce-si doreste sefu', ca doar ele l-au inventat...
Este o carte cruda, dar pitoreasca si ingenua in acelasi timp, ce-si invita cititorii sa reflecteze asupra propriilor conceptii de viata, construita cu echilibru si inteligenta, ce a primit un binemeritat premiu Campiello in 2010.

No comments:

Post a Comment