Wednesday, 13 April 2016

Singur in intuneric


Ray (2004)

La cat de pe faza au fost producatorii cu filmul aparut chiar in anul mortii cantaretului, nu m-as mira sa fi fost deja pregatit, pus de-o parte, asteptand momentul potrivit pentru lansare. Si daca tot incep cu conspiratii, eventual sa-l fi ajutat sa-si faca praf mai repede ficatul! Lucrurile probabil stau mult mai simplu, e doar una din acele coincidente funeste ce fac ca epitaful sa fie scris exact la momentul potrivit...
Ca sa fie clar: nu-mi place absolut deloc r'n'b-ul, si in afara de cateva piese din perioada rock'n roll a lui Charles (Hit the Road, Jack, I've Got a Woman sau Mess Around) nu m-a atras prea tare nici personajul. Cu toate acestea, filmul mi-a placut, ceea ce mi se intampla rar la un biopic atunci cand obiectul lui nu-mi inspira vreo pasiune speciala. Dincolo de erou, parte din istoria muzicii, am gasit in el o multime de detalii interesante ale epocii cand o piesa se taia ca sa incapa pe un disc, cate o jumatate pe fiecare fata, si am inteles ca protagonistul a fost un inovator muzical. Mai intai, pentru ca a indraznit sa amestece muzical elementele de gospel cu jazzul si blues-ul epocii, intr-o vreme cand se considera un sacrilegiu sa aduci elemente din muzica religioasa in cea de divertisment. Apoi pentru ca a avut ideea de inregistrare a backing track-urilor pe opt canale in momentul cand una dintre coristele "Raelettes", cu care avea o relatie, a refuzat sa mai cante. Si apoi  nu-i de ici de colo ca un stat sa-ti adopte o piesa drept imn national (Georgia on My Mind). Odata cu trecerea de la ABC Records, casa de discuri ce l-a facut celebru dar nu a ezitat sa o paraseasca pentru o oferta mai buna, ajungand la Atlantic,  au aparut si orchestra, o muzica mai comerciala, vanzari mai mari, insotite de eterna scuza a artistilor care dau de bani cedand presiunilor casei de discuri, ca el continua sa cante cum simte, numai ca intamplator simte sa cante asa cum ar trebui ca sa intre mai puternic pe piata alba. 
Meritul cel mai mare al filmului ii revine insa lui Jamie Foxx care, si cu mai putin efort, nu avea cum sa nu ia Oscarul pentru rol: negru, orb, personaj celebru decedat chiar in anul aparitiei filmului. Ce conjunctura mai favorabila se putea gasi?! Dar ea nu-i stirbeste nimic din capacitatea de a sustine un film de doua ore si jumatate in care mai si interpreteaza o parte din cantecele artistului. Iar pregatirea pentru rol (pun accentul uneori pe ea in impresiile mele despre filme ca sa se vada ca recunoasterea nu vine din senin si talentul nu e suficient) a inclus frecventarea unei scoli braille, a studiourilor de inregistrare a pieselor soul si blues si legatul la ochi timp de 12 ore pe zi pentru a intra mai bine in pielea si in sufletul personajului. 
A fost ajutat si de un scenariu onest, rodul a multi ani de documentare, ce nu vrea sa idealizeze imaginea starului, desi ii gaseste un pic scuze si explicatii pentru dependenta de heroina. De la traumele copilariei (moartea timpurie a unui frate mai mic si orbirea) pana la momentul cand a cunoscut gloria muzicala, filmul are o dinamica interioara ce ne conduce prin episoadele importante ale existentei muzicianului, captivand, cu tot ritmul sau  sincopat, ori tocmai prin el, ca un cantec dinamic, cu bridge-uri bine temperate. Are si ritm, si blues, si soul, chiar si in momentele cand Ray apare lipsit de scrupule si orb (daca pot folosi cuvantul) la inimile frante din jur. Si au fost cateva, de la sotie si amante pana la prieteni buni si oameni care l-au ajutat in situatii de cumpana ale carierei. Insotit permanent de indemnul din copilarie al mamei, acela de a nu lasa niciodata sa devina un infirm, mult timp nu si-a putut reprima teama de intuneric, ce l-a impins intr-un abis si mai adanc, al dependentei de droguri. 
Una peste alta, filmul contureaza un erou veridic, neidealizat, cu slabiciuni si momente de ratacire, fara sa-l ridice pe unul din acele piedestaluri pe care posteritatea tinde sa le confectioneze dupa disparitia unei personalitati. Pentru cei pasionati de muzica lui, un must see. Pentru cei interesati de muzica, in general, la fel. De vazut si de cei care apreciaza arta actoriei sau care sunt curiosi sa vada intr-un film biografic punctul de echilibru intre om si legenda, pe care Ray l-a gasit.

No comments:

Post a Comment