Cand viata se poate sfarsi in orice moment...

Never Let Me Go (2010)

Spre deosebire de Kawabata, cu care-i gasesc unele similitudini stilistice, Kazuo Ishiguro mi-a placut intotdeauna, poate si pentru ca nu este atat de pur japonez si a asimilat in timpul vietii petrecute in mare parte in Anglia influentele civilizatiei si literaturii occidentale, ce-i dau veridicitate si naturalete in conturarea personajelor si intamplarilor chiar si cand este rafinat si sensibil si vorbeste despre artisti ai lumii trecatoare. Eroii lui sunt vii, sunt umani, spre deosebire de personajele lui Kawabata, ce raman doar niste stampe frumos colorate.

Insa nu despre cei doi vreau sa vorbesc aici, ci despre filmul Never Let Me Go (da, stiu, am cam exagerat cu filmele englezesti in ultima vreme, am vazut si altele, dar despre alea americane chiar nu merita sa amintesc :P), ecranizare a cartii cu acelasi titlu. Ma tem ca spoilerele vor fi inevitabile, fiindca nu ma voi putea abtine de la comparatii film/carte, dar presupun ca, daca nu ati vazut filmul, cartea ati citit-o. Si daca nu, povestea in sine este pe planul al doilea, asa ca nu va afecta prea mult calitatea vizionarii / lecturii. 

Societatea distopica a filmului (zic de el doar fiindca face subiectul postarii, dar ecranizarea urmeaza cu  destula exactitate cartea) infatiseaza o Anglie a anilor '60-'90 in care progresul medicinei se traduce prin prelevarea de organe de la clone create si crescute special pentru asta. In aceste conditii, stiind de mici ca sunt niste copii "speciali", vor da oare un sens mai profund vietii? Vor incerca sa profite de fiecare clipa, sa o savureze cu toata fiinta, avand constiinta timpului limitat de care dispun, a faptului ca nimeni nu rezista la mai mult de 3-4 operatii, ca sunt doar niste purtatori de "piese de schimb" pentru cei ce vor avea intr-o zi nevoie? 

Evitand orice abordare privind etica si moralitatea procedeului, povestea se concentreaza asupra vietii a trei personaje, Kathy (Carey Mulligan), Ruth (Keira Knightley) si Tommy (Andrew Garfield), care cresc impreuna intr-o scoala izolata, departe de lume (cu alura mai degraba de orfelinat dickensian), unde le sunt atent supravegheate starea de sanatate si evolutia. Deveniti constienti de rolul lor, isi vor implini destinul fara sa se impotriveasca. Ceea ce nu am inteles nici in carte (si speram ca filmul sa-mi ofere o interpretare, oricare, o viziune a regizorului sau scenaristului) continua sa ramana la fel de ermetic si in film: de ce unor persoane libere sa circule nesupravegheate, sa-si traiasca tineretea, sa viseze, sa se revolte, sa aiba manifestarile oricarui om normal, nu le trece prin minte nici macar o secunda ca ar exista posibilitatea unei evadari, a pierderii in lume, a continuarii vietii? Totul este un dat, un rol, o misiune pe care cei predestinati o accepta firesc si, chiar daca in cercul lor cauta salvare, speranta, gratiere, nimic nu-i face sa se gandeasca la posibilitatea de a rupe acest cerc, de a fi stapani pe soarta lor.

Filmul este foarte fidel cartii, poate singurele diferente sunt ordinea scenelor (o poveste cursiva, fara salturi intre prezent si trecut se preteaza mai bine abordarii cinematografice), superficialitatea cu care este tratata la final relatia dintre Kathy si Tommy si o oarecare "diabolizare" a lui Ruth, parca prea i s-au accentuat trasaturile negative, perceptia din carte era putin alta. 

Mi s-a parut in multe sensuri similar cu Atonement. Nu numai pentru ca Keira Knightley apare in ambele (aici este, daca pot spune asa, cam ceea ce era dincolo personajul Briony iar Kathy este cea din postura Ceciliei), nici pentru ca relatiile dintre personaje sunt intr-un fel similare ci, mai ales, pentru atmosfera generala nostalgica, modul de incadrare (si ma refer atat la cadrele propriu-zise, la imagini, cat si la scenariu, la incadrarea povestii prin amintirile personajului care o deapana), tonurile de verzui-cenusiu, gesturi ce valoreaza mai mult decat cuvintele, care adesea raman nespuse, inocenta combinata cu cruzimea si peste toate tristetea, senzatia unei pierderi ce nu poate fi evitata, a resemnarii din care rasuna doar strigatul de neputinta. Momentele frumoase din viata eroilor sunt marcate permanent de stigmatul unui destin in fata caruia se simt uneori dezorientati, pierduti. Si aici ar fi momentul sa-i remarc pe toti cei trei protagonisti, ce adancesc prin jocul lor senzatiile lasate de film, confuzia si intrebarile cu care ramai la sfarsit, intrebari pe care, clone sau nu, toti ni le punem mai devreme sau mai tarziu: ce conteaza cu adevarat in viata? care este miza? cum poti sa faci o diferenta? Ma intreb insa acum, dupa vizionare, exista cu adevarat o diferenta intre cel care stie ca va muri la 20-30 de ani si cel care nu stie dar o poate face oricand? Nu suntem cu totii niste clone ce repetam la nesfarsit un ciclu al vietii ce dateaza de mii de ani? Pana la urma, ferindu-se de raspunsuri (im)posibile, de solutii facile, de orice perspectiva etica, ontologica sau psihologica,  ramane doar o poveste dulceag-amaruie de dragoste.