Paradisul din sala intunecoasa

 

Nuovo Cinema Paradiso (1989)

Nu mai vazusem de multa vreme un film care sa ma emotioneze in asa hal cum a facut-o acest Cinema Paradiso (dupa cum este el cunoscut in afara Italiei), castigatorul premiului Ooscar pentru film strain din 1990. Nu stiu cum fac italienii, dar le iese de minune atmosfera bittersweet, dupa cum au aratat cu Il Postino sau La vita è bella. Nuovo Cinema Paradiso reuseste exact acolo unde esueaza Hugo, in punctul unde copilaria intalneste fascinatia ecranului pentru a crea o iubire de-o viata si unde prietenia dintre un copil si un adult, uniti de aceeasi dragoste, ramane eterna. 

Urmarind intr-o seara telejurnalul RAI, mi-a trecut pe la urechi o stire care spunea ca regizorul Giuseppe Tornatore revine pe ecrane in 2013 cu un film care, prezentat deja in fata presei, are ecourile unei oferte promitatoare, poate cea mai buna din palmaresul sau, dupa cum spera, La migliore offerta, cu Geoffrey Rush in rolul principal. Rememorandu-se succesele de pana acum, mi-am dat seama ca am o lacuna grava si am purces la recuperarea ei. Si ma felicit pentru alegere, am avut ocazia sa vad cel mai bun film din multele, de toate felurile, ce mi-au trecut prin fata ochilor in acest an. Ce numesc un film bun? unul care ma absoarbe total si la sfarsitul celor doua ore si jumatate, desi m-a plimbat printr-un intreg univers, imi lasa impresia ca abia a inceput, ca ar fi putut si ar fi trebuit sa continue muuult mai mult. 

Povestea micului Salvatore ar putea fi (poate chiar este) cea a regizorului, el insusi sicilian. In oraselul natal de pe insula, Giancaldo, el isi descopera, in anii de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, o pasiune ce nu avea sa-l paraseasca niciodata, cea pentru lumea ecranului, cu dramele si farsele lui, calauzit fiind de Alfredo (interpretat de un Philipe Noiret ce ar fi trebuit recompensat cu un meritat Oscar, daca Academia ar obisnui sa ia in calcul si filmele europene; mi-am propus sa vad My Left Foot, pentru a intelege cu ce este mai presus interpretarea lui Daniel Day Lewis, castigatorul din acel an), proiectionistul care transforma in fiecare seara cinematograful local intr-un loc magic. Cinema Paradiso nu este atat un omagiu adus cinematografiei, cat spectatorilor, celor care traiesc fiecare moment la intensitate maxima, evadand din existentele lor banale pentru a se transpune intr-o lume la care au doar dreptul sa viseze, intr-o realitate a saraciei, a lipsei oricaror altor perspective de dezvoltare personala. Ce fascineaza cu adevarat in film este acea lume pestrita, alcatuita din oameni care, in intunericul cinematografului, sufera, plang, se masturbeaza, rad, interpreteaza replicile de pe ecran in acelasi timp cu personajele (inclusiv cuvantul "sfarsit" :) ), se sicaneaza reciproc, fac sex, se indigneaza, ameninta, se sperie, se induioseaza. 

Din comunitatea inchisa, in care toti se cunosc, cateva figuri ies in evidenta: preotul cel puritan, care supravegheaza atent proiectiile inainte de difuzare pentru a cenzura orice scena unde personajele se saruta, nebunul satului, ce-si revendica piata drept proprietatea sa, mama ramasa vaduva dupa razboi, nevoita sa-si creasca singura cei doi copii, napolitanul care a castigat la loterie, un adevarat eveniment local, cel ce avea sa ridice Cinema Paradiso din propria cenusa si, deasupra tuturor, in memoria lui Salvatore, ajuns acum un regizor de succes, chipul lui Alfredo, indrumandu-i de mic pasii in meseria de proiectionist, vorbindu-i despre satisfactie dar si despre ratare, complice al secretelor tanarului, martor al suferintelor primei iubiri, pentru a-l alunga din Giancaldo, unde avea sa revina abia dupa 30 de ani, constient ca tanarul poate sa aspire la un viitor mult mai bun. 

Paradisul absent in viata reala s-a aflat pentru o vreme intre peretii intunecati ai salii ce proiecta cele mai noi filme ale epocii, acoperind un gol din sufletul spectatorilor, starnindu-le imaginatia tuturor, de la cel mai sarac pana la proprietarul cinematografului. Poate de aceea singurul indiferent la tot ce se intampla in jur ramane cel ce traieste permanent in lumea sa imaginara, unde nu exista nevoia de evaziune, de pierdere in alte lumi posibile dar de neatins. Si tot de aceea paradisul anacronic va muri incet si stingher in mijlocul noilor constructii, inghitit de timpurile moderne, de evolutia mijloacelor tehnice, odata cu Alfredo, simbol al altor vremuri, pe acordurile nostalgice ale muzicii lui Morricone.  

Am primit o observatie legata de cele scrise mai sus: "nu cred ca ai convinge pe cineva sa se uite citind asta, de ce ti-a placut de fapt filmul?" Pentru acea atmosfera imposibil de transpus in cuvinte, numai vazandu-l veti intelege ;).