O zi la B'estfest 2012 - partea 2

L.O.S.T., Parazitii, Negura Bunget, Moonspell, Kreator (6 iulie 2012)

Cand negura incepea sa devina mai deasa, trupa cu acelasi nume parasea scena lasand locul celor care aveau sa fie pentru mine capul de afis al concertului. Pana s-au facut pregatirile necesare, am mai dat o tura pe la standurile de indopat, am constatat ca cea mai eficienta mancare ramane tot berea din perspectiva raportului pret-calitate (s-a fixat deja pretul standard al berii de festival, de 1 jeton = 6 lei - fiindca doar veniturile raman pe loc sau scad, preturile isi vad autonom de cresterea lor) si ca aromaterapia este uneori eficienta pentru linistirea foamei, am auzit in trecere cum Loredana ii ruga pe cei de la B.U.G. Mafia s-o ridice la cer, se pare ca n-au reusit nici de data asta (deh, nici Lori nu mai e chiar asa de subtirica ca in adolescenta) si m-am grabit sa ocup un loc cat mai in fata pentru ceea ce avea sa urmeze la Jaggermeister Stage. 

Stiu din experienta ca daca vrei sa te bucuri pe deplin de trupele care iti plac la festivaluri, cel mai bine e sa fii in mijlocul actiunii, acolo unde se afla cei pasionati de ce se intampla pe scena. Trecatorii dezinteresati, curiosii ocazionali, cei care vor doar sa bifeze un concert (nu e o acuzatie, si eu fac asa la alte trupe) imi cam descumpanesc avantul si nu reusesc sa intru in atmosfera. 

Asa ca, dupa ce mi-am cautat centrul lumii proprii, un loc de unde sa nu scap nimic, nici vizual nici auditiv din ceea ce se intampla pe scena, am asteptat cu nerabdare ca portughezii de la Moonspell sa ma vrajeasca. Cumparasem ultimul album, Alpha Noir, fara cd-ul bonus,  Omega White, un omagiu adus goth rock-ului modern, unor trupe ca Sisters of Mercy si Type O Negative, mai linistit si mai atmosferic. 

Acordurile de inceput ale piesei Axis Mundi, pe care Fernando si-a facut intrarea purtand un coif (spartan? de soldat roman? de gladiator?) m-au facut sa inteleg ca eram ipso facto acolo unde ar fi trebuit, in centrul unei lumi luminate de o luna rosiatica, ce reusea sa transmita, si fara a fi plina, o stare de madness data si de puterea muzicii de a-mi activa coardele sensibile si prezenta plina de fascinatie a licantropului-sef. Pentru cei mai putin familiarizati cu universul Moonspell, am sa includ aici clipul piesei Lickanthrope de pe Alpha Noir, piesa care nu a lipsit din setlistul concertului de la Bucuresti.

De fapt, alaturi de cele doua mentionate, am mai putut asculta de pe Alpha Noir piesa de titlu, Em Nome do Medo si Versus. Piesa aleasa de pe Omega White, New Tears Eve, dedicata lui Peter Steele, mi-a creat fiori, este o piesa pe care ar fi putut sa o cante chiar Type O, surprinzand perfect esenta trupei si reactivandu-mi acel gol lasat de plecarea lui... Cineva spunea pe undeva ca, daca s-ar aduna undeva, in Heaven sau Hell, toti muzicienii plecati in ultimii vreo 10 ani dintre noi, ne-ar astepta probabil acolo pe fiecare o trupa ideala... Pana atunci, sa ii pastram in amintire si sa ne bucuram de cei ramasi, fiindca mai sunt multi si minunati si aici.

Nu au lipsit nici piesele de rezistenta ale oricarui concert Moonspell, Wolfshade, Opium (din pacate fara versurile lui Pessoa de la final), Vampiria, Full Moon Madness, Alma Mater. Multe altele au ramas in afara setlistului, dar este invariabil cand ai atatea pe care ai vrea sa le asculti.

Ce a facut din acest concert Moonspell (al treilea sau al patrulea pe care il vad) unul special, cel mai bun al lor de pana acum din ce am vazut? Cred ca o combinatie de factori, alinierea astrelor daca pot spune asa: faptul ca stiam si imi placea ultimul album, ce a format cam o treime din setlist (este cam pe locul 4 pentru mine in discografia lor, va las sa ghiciti celelalte trei, mai ales ca primele 2 sunt foarte previzibile :P), faptul ca, fiind la 3 metri distanta de scena am putut sa le urmaresc fiecare miscare, fiecare expresie, nu mi-au scapat nici schimbarile repetate de instrumente ale lui Pedro Paixao, claparul chitarist al trupei care ma impresioneaza de fiecare data, faptul ca aveam dispozitia necesara sa-i primesc cu entuziasm, imi era dor de ei, nu-i mai vazusem din 2009, poate si Luna ce stralucea palid intr-un colt al scenei de pe marginea lacului sporind misterul intunericului din care parca asteptai sa se desprinda vampirii si licantropii invocati, mai ales ca ne aflam undeva in pustiu, pe un camp, in miez de noapte. Parca timpul s-a scurs mult prea repede, Fernando nu s-a transformat, asa cum o face in clipul sus-linkuit, insa eu da, am intrat intr-o transa pe care am preferat s-o prelungesc ascultand linistea, ignorand total un Garbage care nu m-a interesat niciodata, not my kind of people, cum ar spune chiar ei. 

As fi vrut sa raman la plecare cu ecourile vrajii lunare, sa fi fost ei cei care incheie ziua la scena Jagger, dar s-or fi gandit organizatorii ca nu-i bine sa trimiti oameni hipnotizati pe drumuri noaptea (glumesc, desigur, Kreator este o trupa mai titrata si mai de succes la public) asa ca pe la ora 1 jumate s-a dat semnalul de trezire din transa, de intoarcere la realitate.

Daca va spun ca albumul meu preferat Kreator este Endorama, v-ati cam dat seama ce-mi place mie de la ei. Daca mai zic si ca ultimul album, Phantom Antichrist, s-a instalat pe locul 2 in topul personal, fiindca apreciez mult combinatia de influente mai vechi, mai noi, mai riffoase si cu accente de death melodic, considerandu-l sinteza intregii lor discografii de pana acum, deja m-ati scos de pe lista thrasherilor, pe care n-am fost niciodata, chiar daca am inceput sa ascult Kreator cu Pleasure to Kill si Coma of Souls si inca tresar la ritmuri rapide si taioase, la agresivitatea pura a unora din piesele lor. Asa ca deschiderea a fost una magistrala, in mare viteza, Violent Revolution, Hordes of Chaos si Phobia facandu-mi un dus rece si readucandu-ma pe pamant de pe norisorii mei roz si diafani unde ma urcase Moonspell. Setlistul s-a axat in principal pe piese rapide, trecand prin Pleasure to Kill, Extreme Aggression, People of the Lie, Flag of Hate, Betrayer, indemnand publicul la o reactie pe masura virtuozitatii si profesionismului afisat de trupa. Nici ora tarzie, nici oboseala adunata in atatea ore nu a impiedicat lumea sa se bucure din plin de concertul lor, raspunzand cu entuziasm invitatiei de a-si exterioriza agresivitatea, de a se manifesta liber. Nu pot spune ca e un concert care m-a tinut in priza tot timpul, ca pe altii, unele piese imi plac, altele mai putin, dar judecand dupa reactia majoritatii as zice ca a fost  un concert foarte reusit. Tarziu, in jurul orei 3 si ceva, dupa ce ultimele acorduri Kreator s-au stins, o multime aparuta de nicaieri se indrepta spre iesire. Spun "de nicaieri" fiindca la celelalte doua scene mari programul se incheiase de ceva vreme, poate Stanton Warriors de la Dance Arena sa fi retinut atata popor care, adunat cu cel iesit de la Kreator, s-a ingramadit in acelasi timp spre o iesire mult prea ingusta (drumeagul prafuit de care aminteam si la inceputul postarii de ieri) pentru a face fata revarsarii de popor. Exceptand acest mic impediment si faptul ca se afla unde si-a intarcat mutu' floarea-soarelui, locatia este una potrivita pentru astfel de evenimente de amploare, unde singurii deranjati sunt pestii din lacul din apropiere si harciogii de pe camp, spatiul permite pastrarea distantei intre scene si muzica este pentru toate gusturile. Organizarea mi s-a parut buna, dat fiind ca nu i-am simtit deloc efectele (nici bodyguarzi intruzivi, nici cozi la jetoane / puncte de interes, cel putin cat am stat pe-acolo n-am vazut ori auzit de vreun incident), de la distanta campingul parea destul de spatios, cam lipsit de umbra, dar asta se intampla si la multe festivaluri mari de-afara, aici lacul presupun ca facea temperaturile ceva mai suportabile. Cam atat despre B'estfest, la buna auzire, poate data viitoare daca organizatorii ma mai imbie cu ceva delicatese muzicale ;)